Era Mezozoică – epoca dinozaurilor

publicat de Florin Mitrea
16 vizualizări
Jurasicul (ilustrație)

În timpul Erei Mezozoice, viața s-a diversificat rapid, iar pământul era cutreierat de reptile uriașe, dinozauri și alte creaturi monstruoase. Această perioadă, care s-a întins din urmă cu 252 de milioane de ani până în urmă cu 66 de milioane de ani, mai este cunoscută și sub denumirea de epoca reptilelor sau epoca dinozaurilor.

Granițe

Geologul englez John Phillips a inventat termenul de ”Mezozoic” în anii 1800. Phillips a descoperit metode de a corela sedimentele găsite peste tot în lume cu perioade specifice de timp.

Granița dintre Permian și Triasic, la începutul Mezozoicului, este definită în legătură cu o anumită secțiune de sediment din Meishan, China, unde a apărut pentru prima dată o creatură acum dispărută denumită conodont.

Granița de sfârșit al Erei Mezozoice, adică granița dintre Cretacic și Paleogen, este definită de un strat de rocă de 50 cm grosime descoperit în El Kef, Tunisia, care conține fosile bine conservate și urme de iridiu și alte elemente provenite de la asteroidul care a omorât dinozaurii.

Era Mezozoică este împărțită în Triasic, Jurasic și Cretacic.

Viață și climat

Mezozoicul a început aproximativ în aceeași perioadă cu extincția de la sfârșitul Permianului, care a omorât 96% dintre viața marină și 70% din toate speciile terestre de pe planetă. După aceea, viața s-a refăcut încet, ducând la o diversitate înfloritoare de animale, de la șopârle masive până la dinozauri.

Triasicul, care s-a întins din urmă cu 252 de milioane de ani până în urmă cu 200 de milioane de ani, a cunoscut apariția reptilelor și a primilor dinozauri. Jurasicul, care a ținut din urmă cu 200 de milioane de ani până în urmă cu 145 de milioane de ani, a fost perioada de naștere a păsărilor și mamiferelor. Iar Cretacicul, din urmă cu 145 de milioane de ani până în urmă cu 66 de milioane de ani, este cunoscut pentru dinozaurii și pterozaurii săi emblematici, cum ar fi Triceratops, respectiv Pteranodon.

Coniferele, adică plantele cu conuri, deja existau la începutul acestei ere, dar ele au devenit mult mai răspândite în Mezozoic. Plantele cu flori au apărut la sfârșitul Cretacicului. Plantele luxuriante din Mezozoic furnizau hrană din abundență, permițând celor mai mari dinozauri, cum ar fi Argentinosaurus, să crească până la 80 de tone.

Pământul din timpul Erei Mezozoice era mult mai cald decât astăzi și nu avea calote polare. În timpul Triasicului, Pangea încă era un supercontinent masiv. În lipsa unor regiuni de coastă întinse care să modereze temperaturile din interiorul continentului, Pangea suferea schimbări majore de temperatură și era acoperită de zone întinse de deșert. Cu toate acestea, supercontinentul avea o centură de păduri tropicale în regiunile de la ecuator.

Extincții

Era Mezozoică a fost marcată de două extincții majore, la care s-a adăugat o extincție mai mică la sfârșitul Triasicului.

În urmă cu circa 252 de milioane de ani, extincția de la sfârșitul Permianului a provocat dispariția aproape întregii vieți de pe Pământ în decursul a aproximativ 60.000 de ani. La sfârșitul Triasicului, în urmă cu circa 201 milioane de ani, majoritatea creaturilor ce semănau cu amfibienii și crocodilii au dispărut de la tropice. În urmă cu circa 66 de milioane de ani, un asteroid uriaș s-a ciocnit cu planeta noastră și a format un crater la Chicxulub, Peninsula Yucatan.

Deoarece înregistrările fosile nu sunt complete, este dificil de stabilit cu exactitate ce anume a cauzat extincțiile sau cât de rapid s-au desfășurat ele. Anumite specii sau urme ale unor evenimente catastrofale ar putea lipsi din înregistrările fosile deoarece sedimentele ar fi putut dispărea de-a lungul zecilor de milioane de ani.

Cu toate acestea, există câțiva suspecți principali pentru fiecare extincție.

La sfârșitul Permianului, în Siberia au avut loc erupții vulcanice masive, despre care majoritatea geologilor cred că au cauzat cea mai mare extincție de pe Pământ. Totuși, modul în care s-a produs aceasta este încă subiect de dezbatere.

Erupțiile vulcanice au provocat o creșterea abruptă a concentrației de dioxid de carbon din atmosferă. De asemenea, ele au dus la creșterea temperaturilor de la suprafața mării și au determinat acidificarea oceanelor, fapt care a sufocat viața marină. Un studiu din anul 2014 sugerează că erupțiile au eliberat în atmosferă cantități uriașe de nichel, care a alimentat microorganismele consumatoare de nichel cunoscute sub denumirea de Methanosarcina. Este posibil ca acești microbi să fi produs cantități masive de metan, supraîncălzind planeta.

Majoritatea oamenilor de știință sunt de acord că impactul cu un asteroid a dus la dispariția dinozaurilor la sfârșitul Cretacicului. Impactul a ridicat atât de mult praf în atmosferă încât a blocat lumina solară și, implicit, fotosinteza, ceea ce a determinat a perturbare majoră a lanțului trofic, astfel încât tot ceea ce nu era necrofag sau foarte mic a murit.

Vulcanismul ar putea fi, de asemenea, vinovat pentru extincția de la sfârșitul Triasicului. Deși vulcanismul duce, în general, la încălzire globală, după erupția vulcanică inițială se eliberează în atmosferă cantități uriașe de sulf, care determină o perioadă scurtă de răcire globală. Este posibil ca astfel de cicluri de răcire-încălzire să fi avut loc de sute de ori în decursul a 500.000 de ani.

În consecință, animalele obișnuite cu temperaturile constante de la tropice au dispărut, în timp ce animalele care erau protejate de proto-pene, cum ar fi pterozaurii, sau care trăiau la latitudini mai mari și erau deja adaptate la variații largi de temperatură s-au adaptat mai bine.

Sursa: Live Science

Din aceeași categorie

© 2022  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii