Planeta pe care o numim casă, cu megaorașele și întinsele sale terenuri agricole, a fost dominată odinioară de dinozauri lungi cât un autobuz și înalți cât o clădire cu cinci etaje. Iar descoperirile recente ne-au ajutat la aprofundarea înțelegerii motivelor pentru care aceste animale a fost atât de dominante: răspunsul s-ar putea regăsi în oasele lor speciale, cu o structură asemănătoare cu ciocolata aerată.
Paleontologul brazilian Tito Aureliano a descoperit că oasele goale în interior, umplute cu saci mici cu aer, erau atât de importante pentru supraviețuirea dinozaurilor încât au evoluat independent de mai multe ori, pe parcursul mai multor descendențe.
Potrivit noului studiu, oasele aerate au evoluat în cadrul a trei descendențe separate: pterozauri (reptile zburătoare) și două descendențe de dinozauri – teropode (de la Microraptor până la Tyrannosaurus rex) și sauropodomorfe (erbivore cu gâtul lung, inclusiv Brachiosaurus).
Cercetătorii s-au concentrat pe Triasicul Târziu, în urmă cu circa 233 de milioane de ani, și au explorat sudul Braziliei.
Ori de câte ori un animal se reproduce, procesul de evoluție produce modificări aleatorii la nivelul codului genetic. Unele dintre aceste modificări sunt transmise urmașilor și se dezvoltă în timp. Dacă o modificare se perpetuează, înseamnă că evoluția a găsit o soluție importantă și eficientă.
În cazul dinozaurilor, una dintre aceste trăsături pe care cercetători le-au studiat au fost vertebrele aerate, care ar fi sporit puterea acestor animale și le-ar fi redus greutatea corporală.
Pentru studierea fosilelor descoperite, oamenii de știință brazilieni au utilizat tomografia computerizată, fără de care ar fi fost imposibilă observarea sacilor de aer din interiorul oaselor coloanei vertebrale. Cercetătorii nu au identificat un strămoș comun al dinozaurilor care să fi avut această trăsătură. Toatele cele trei grupe de dinozauri trebuie să-și fi dezvoltat sacii cu aer în mod independent și ușor diferit.
Probabil că sacii cu aer îmbunătățeau nivelurile de oxigen din sângele dinozaurilor. În Triasic, climatul era fierbinte și uscat, deci sângele mai bogat în oxigen ar fi răcit mai bine corpurile acestor animale. De asemenea, le-ar fi permis să se deplaseze mai repede.
Sacii cu aer ar fi susținut și întărit structura internă a oaselor dinozaurilor, creând, în același timp, o suprafața mai mare pentru atașarea mușchilor mari și puternici. Acest lucru ar fi permis oaselor să crească la o dimensiune mult mai mare, fără a adăuga greutate corpului animalului.
La păsările se astăzi, oasele aerate reduc masa și volumul corporal, sporind rigiditatea și rezistența corpului – caracteristici esențiale pentru zbor.
Ecouri ale acestei moșteniri a dinozaurilor se întâlnesc la multe animale de astăzi. Un exemplu excelent în acest sens este craniul elefantului, în interiorul căruia se găsesc saci cu aer mari, care permit animalului să-și miște capul masiv, prevăzut cu colți, fără a pune prea multă presiune pe mușchii gâtului.
Creierul omului este, de asemenea, protejat de două straturi de oase dure și compacte, între care există un strat de os moale, spongios și aerat, cunoscut sub denumirea de diploe. Acest lucru permite craniului să fie ușor, dar, în același timp, să absoarbă șocurile din exterior.
Toate acestea sunt exemple de evoluție convergentă, în care animalele își dezvoltă soluții similare, dar nu identice, atunci când se confruntă în mod repetat cu aceeași problemă.
Sursa: Science Alert