Spre sfârșitul secolul al XVIII-lea, coloniștii europeni ajung în Africa de Sud, iar doar după câteva decenii, extincția antilopei albastre devine o realitate. Așadar, această specie unică dispare la 34 de ani după ce a fost descrisă științific.
Într-adevăr, dispariția antilopei albastre s-a întâmplat incredibil de repede, iar acest fapt servește ca o reamintire sumbră a echilibrului fragil din cadrul ecosistemelor și a impactului profund pe care activitățile umane îl pot avea asupra vieții sălbatice.
Cum s-a produs extincția antilopei albastre?
În prezent, oamenii de știință au la dispoziție o unealtă puternică: ADN-ul. O echipă de cercetători condusă de prof. dr. Michael Hofreiter, de la Universitatea din Potsdam, Germania, a extras ADN-ul dintr-un specimen de muzeu al antilopei albastre, obținând o imagine detaliată de genomului acestui mamifer dispărut.
În mod obișnuit, atunci când o specie are o populație restrânsă pentru perioade lungi de timp, ADN-ul său începe să arate semne de consangvinizare și de acumulare a unor mutații periculoase. În mod surprinzător, acest lucru nu a fost observat în cazul antilopei albastre, ceea ce sugerează că specia a fost adaptată la supraviețuirea sub formă de populații restrânse.
Pe de altă parte, populațiile mari de animale, așa cum sunt antilopele, se reduc și cresc odată cu erele glaciare. Atunci când planeta se răcește, suprafețele acoperite cu pășuni se reduc, simultan cu micșorarea dimensiunii turmelor. Însă ADN-ul antilopei albastre arată că specia a trecut cu bine prin perioadele glaciare. Populațiile sale s-au menținut relativ stabile, deci schimbările climatice nu au fost cauza extincției.
Chiar dacă populațiile de antilope albastre s-au adaptat cu bine la provocările naturale, venirea coloniștilor europeni a adus un nou nivel al perturbării ecosistemelor. Acest lucru s-a întâmplat extrem de repede pe scara evoluției, ducând, probabil, la copleșirea speciei.
Coloniștii au construit așezări și ferme care au fragmentat și distrus habitatul antilopei albastre. Aceasta a dus la restrângerea arealului lor și la creșterea vulnerabilității. Chiar dacă nu au fost vânate până la extincție, antilopele albastre au fost omorâte pentru carne, fapt care le-a redus și mai mult numărul.
De asemenea, practicile agricole europene și pășunatul au modificat dramatic pășunile africane. Aceasta a dus la dispariția surselor de hrană pentru antilope sau la modificări ale peisajului la care acestea nu s-au putut adapta.
Așadar, modificările rapide provocate de om au reprezentat o lovitură devastatoare după care antilopa albastră nu și-ai mai putut reveni. Reziliența ei îndelungată în fața provocărilor naturii nu a putut contracara perturbările rapide provocate de colonizare.
Antilopa albastră
Antilopa albastră (Hippotragus leucophaeus) ieșea în evidență față de rudele sale prin blana de culoare gri-albăstrui. Emblematicele sale coarne curbate și statura sa maiestoasă o transformat într-o priveliște cu adevărat magnifică a peisajului sud-african.
Antilopa albastră era un animal robust și bine construit, comparabil în dimensiuni cu alți membri ai genului Hippotragus. Avea o înălțime la greabăn de 120-150 cm, fiind o antilopă de mărime medie. Corpul era musculos și compact, făcut pentru rezistență și mai puțin pentru viteză.
Una dintre trăsăturile sale distinctive erau coarnele. Atât masculii, cât și femelele prezentau coarne puternice, inelate și curbate înspre înapoi. Coarnele nu erau utilizate doar pentru apărare, ci aveau rol și în interacțiunile dintre indivizi și în ritualul de împerechere.
Ochii și fața antilopei albastre erau marcate cu pete albe subtile, contrastând cu nuanțele mai întunecate ale restului corpului. Picioarele sale erau puternice și se terminau în copite despicate, adaptate pentru a naviga pe terenurile accidentate ale habitatului său din sudul Africii.
În general, antilopa albastră era o specie frumoasă și formidabilă, care a evoluat pentru a se dezvolta în nișa sa ecologică specifică, înainte de dispariția sa nefericită.
Sursa: Earth.com