Mamuții ar fi dispărut mai devreme decât sugerează ADN-ul

publicat de Florin Mitrea
22 vizualizări
Oameni preistorici vânând un mamut lânos

În anul 2021, analiza ADN-ului de plante și animale din mostrele de sedimente colectate din Arctica, care acoperă ultimii 50.000 de ani, a sugerat că mamuții au supraviețuit în zona central-nordică a Siberiei până în urmă cu circa 3.900 de ani. Aceasta este mult mai târziu decât arată cele mai recente fosile de mamuți descoperite, care sugerează că specia ar fi dispărut în urmă cu 10.700 de ani. Doar mamuții de pe Insula Wrangel din largul coastelor Siberiei și Insulele Pribilof din Marea Bering au supraviețuit mai mult timp.

Această descoperire se numără printre cele câteva care au utilizat ADN-ul din sedimente și alte materiale din mediul înconjurător pentru a obține informații despre dispariția unor animale. Dovezile genetice ale rinocerilor lânoși din Eurasia și ale cailor din Alaska au arătat, de asemenea, au rămas în anumite zone cu mii de ani mai mult decât se estimase anterior.

Însă mii de ani este și timpul în care oasele animalelor mari pot persista în pământ în nordul înghețat, degradându-se lent și eliberând bucăți mici de ADN, potrivit unui studiu publicat de Nature.

Aceasta înseamnă că cel mai recent ADN colectat din sedimente ar fi putut proveni din astfel de oase,  nu de la mamuții sau rinocerii lânoși vii ori alte specii de megafaună. Studiile care se bazează pe astfel de dovezi genetice ar putea denatura estimările privind dispariția acestor animale cu mii de ani înspre prezent, spune paleontologii John Miller, de la Universitatea din Cincinnati, și Carl Simpson, de la Universitatea Colorado – Boulder.

Când și de ce au dispărut mamuții și alte creaturi ale Epocii Glaciare este încă un mister. Datarea momentului extincției acestor animale ar putea oferi explicații privind cauzele dispariției lor – oamenii, încălzirea climatului, o combinație a acestor doi factori sau altceva.

Totuși, stabilirea momentului exact al extincției unei specii din arealul său sau de pe planetă nu este o sarcină ușoară. Fosilele ne sunt de ajutor în cazul animalelor dispărute de mult timp, însă ar fi o coincidență uriașă ca cea mai recentă fosilă a unei specii dispărute să provină de la ultimul individ viu.

Acolo unde fosilele nu ne mai pot fi de ajutor intervine ADN-ul. În ultimele două decenii, analiza ADN-ului din mediu sau ADNe a devenit principala metodă pentru a descoperi ce organisme au trăit (sau trăiesc) într-o anumită zonă.

În general, paleontologii se concentrează pe o variantă de ADNe care se atașează de minerale sau alte materiale și este îngropat în decursul timpului. Acest „ADN sedimentar străvechi” (ADNseda) a fost analizat de către cercetătorii de la Universitatea Cambridge în cadrul studiului din anul 2021 privind mamuții.

ADN-ul poate proveni din țesutul unui animal viu, dar și din excremente sau oase. În perioadele cu climat cald, oasele rezistă suficient de mult pentru a răspândi ADN-ul cel puțin câteva decenii, ceea ce nu este un factor prea important pentru stabilirea datei extincției. Însă în regiunile cu climat glaciar, oasele pot fi conservate timp de milenii.

Oamenii de știință și-au bazat estimările persistenței în mediu a oaselor mamuților morți pe datarea cu carbon radioactiv a oaselor animalelor mari descoperite în locurile reci de pe Pământ. Coarne de caribou vechi de 2.000 de ani au fost găsite pe Insulele Svalbard din Norvegia și Insula Ellesmere din Canada, iar rămășițe vechi de 5.000 de ani ale focilor-elefant au fost descoperite în apropierea coastei Antarcticii.

Sursa: Science News

Din aceeași categorie

© 2022-2023  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii