Luna, satelitul natural al planetei noastre

publicat de Florin Mitrea
11 vizualizări
Luna

Cel mai mare și mai strălucitor corp de pe cerul nopții, Luna face din Pământ o planetă mai locuibilă prin temperarea oscilației planetei noastre în jurul axei sale, ceea ce determină un climat relativ stabil. De asemenea, satelitul  nostru natural creează mareele, care au ghidat oamenii timp de mii de ani.

Probabil că Luna s-a format în urma coliziunii dintre Pământ și un obiect de mărimea planetei Marte, în urmă cu câteva miliarde de ani.

Luna este singurul loc din afara Pământului în care omul a călcat până acum.

Mărime și distanță

Având o rază de aproximativ 1.740 km, Luna are mai puțin de o treime din mărimea Pământului. Dacă planeta noastră ar avea dimensiunea unei monede, atunci Luna ar avea mărimea unui bob de cafea.

Luna se află la o distanță medie de 384.400 km față de Pământ. Ea se îndepărtează încet de Pământ, cu aproximativ un inch în fiecare an.

Orbită și rotație

Luna se rotește în jurul axei sale cu aceeași viteză cu care orbitează în jurul Pământului (fenomen numit rotație sincronă), ceea ce face ca spre planeta noastră să fie îndreptată mereu aceeași emisferă a Lunii.

Pe măsură ce Luna orbitează în jurul Pământului, diferitele părți ale sale se află în lumina Soarelui sau în întuneric la momente diferite; acest lucru creează fazele lunii. De exemplu, în timpul fazei de ”lună plină”, emisfera îndreptată spre Pământ este complet iluminată de Soare. Faza de ”lună nouă” este atunci când fața îndepărtată a Lunii este complet iluminată de Soare, iar partea dinspre noi este întunecată.

Fazele lunii

Fazele lunii. | Foto: RAWPIXEL (CC0 1.0)

Luna efectuează o rotație completă în jurul Pământului în circa 27 de zile terestre și se rotește în jurul axei sale cu aceeași rată (sau în același timp). Deoarece Pământul se mișcă și el, rotindu-se în jurul axei sale pe măsură ce orbitează în jurul Soarelui, din perspectiva noastră Luna pare să orbiteze în jurul Pământului în 29 de zile.

Structură

Luna este formată din nucleu, manta și scoarță.

Nucleul Lunii este proporțional mai mic decât nucleele celorlalte planete terestre. Nucleul interior este solid, bogat în fier și are o rază de 240 km. El este înconjurat de un înveliș de fier lichid de 90 km grosime. Nucleul de fier este înconjurat de un strat parțial topit cu o grosime de 150 km.

Mantaua se întinde de deasupra stratului parțial topit până la partea inferioară a scoarței. Cel mai probabil, ea este formată din minerale precum olivina și piroxenul, care sunt formate din atomi de magneziu, siliciu, fier și oxigen.

Scoarța are o grosime de circa 70 km pe emisfera apropiată a Lunii și de 150 km pe partea îndepărtată a Lunii. Ea este formată din oxigen, siliciu, magneziu, fier, calciu și aluminiu, la care se adaugă cantități mici de titan, uraniu, toriu, potasiu și hidrogen.

Cu mult timp în urmă, pe Lună existau vulcani activi, dar astăzi toți sunt în stare latentă și nu au mai erupt de milioane de ani.

Formare

Principala teorie privind formarea Lunii este aceea că un corp de dimensiunea planetei Marte a intrat în coliziune cu Pământul în urmă cu 4,5 miliarde de ani. Resturile rezultate s-au acumulat pentru a forma satelitul nostru natural, la o depărtare de 384.000 km față de Pământ. Nou formata lună era în stare topită, dar în decursul a 100 de milioane de ani, ”oceanul de magmă” s-a cristalizat, cu rocile mai puțin dense ridicându-se la suprafață pentru a forma scoarța lunară.

Suprafață

Având o atmosferă prea rarefiată pentru a opri impacturile cu corpurile din spațiu, suprafața Lunii este permanent bombardată cu asteroizi, meteoroizi și comete, care lasă în urmă numeroase cratere. Craterul Tycho are un diametru de peste 85 km.

În decursul a miliarde de ani, aceste impacturi au fărâmițat suprafața Lunii în fragmente de dimensiunile unui bolovan până la pulberi. Aproape întreaga suprafață lunară este acoperită cu un strat de pulbere și resturi de roci de culoare gri numit regolit lunar. Sub acesta se află un strat de rocă fracturat denumit megaregolit.

Zonele deschise le culoare de pe suprafața Lunii sunt zone înalte. Zonele întunecate la culoare, denumite ”maria” (”mări”, în limba latină), sunt bazine de impact care erau pline cu lavă în urmă cu între 4,2 și 1,2 miliarde de ani. Aceste două tipuri de zone sunt formate din roci de compoziție și vârste diferite, care oferă dovezi despre modul în care scoarța lunară timpurie s-ar fi putut cristaliza din oceanul de magmă lunară. Craterele în sine, care au fost conservate timp de miliarde de ani, furnizează in istoric al impacturilor de pe Lună.

Gravitația de la suprafața Lunii este de doar o șesime din cea de pe Pământ.

Temperatura de pe Lună ajunge la 127 de grade Celsius în regiunile iluminate complet de Soare, în timp ce în regiunile întunecare coboară până la -173 de grade Celsius.

Apa pe Lună

După explorarea inițială a Lunii și analiza mostrelor aduse de misiunile Apollo și Luna, oamenii de știință au crezut că suprafața satelitului nostru natural este uscată.

Prima descoperire certă a existenței apei a fost realizată de misiunea indiană Chandrayaan-1, care a detectat molecule hidroxil răspândite pe suprafața Lunii și concentrate la poli. Misiuni precum Lunar Prospector, LCROSS și Lunar Reconnaissance Orbiter nu numai că au arătat că suprafața Lunii este hidratată, ci și că există concentrații mari de apă înghețată în regiunile aflate în umbră permanentă de la poli.

Oamenii de știință au mai descoperit că suprafață lunară eliberează apă atunci când este bombardată cu micrometeoroizi. Suprafața Lunii este acoperită cu un strat de sol uscat de câțiva centimetri, care poate fi străpuns doar de micrometeoroizii mai mari. Atunci când micrometeoroizii se lovesc de suprafața Lunii, cea mai mare parte a materialului din crater este vaporizată. Unda de șoc are suficientă energie pentru a elibera apa din particulele de sol. Cea mai mare parte a acestei ape este eliberată în spațiu.

În octombrie 2020, misiunea SOFIA (Stratospheric Observatory for Infrared Astronomy) a NASA a confirmat, pentru prima dată, existența apei pe suprafața iluminată de Soare a Lunii. Această descoperire arată cu apa ar putea fi răspândită pe toate suprafața lunară, nu numai în regiunile reci, ferite de lumina solară. SOFIA a detectat apă în Craterul Clavius, unul dintre cele mai mari cratere observabile de pe Pământ, situat în emisfera sudică a Lunii.

Atmosferă

Luna are o atmosferă extrem de rarefiată denumită exosferă. Aceasta nu oferă niciun fel de protecție împotriva radiației solare sau față de impactul cu meteoroizii.

Magnetosferă

La începuturile sale, Luna și-ar fi putut dezvolta un dinam intern – mecanismul de generare a câmpului magnetic global caracteristic planetelor terestre. Însă astăzi, câmpul magnetic al Lunii este de mii de ori mai slab decât cel al Pământului.

Inele

Luna nu prezintă inele.

Sateliți naturali

Luna nu are sateliți naturali.

Potențialul de existență a vieții

Numeroasele misiuni care au explorat Luna nu au descoperit nicio dovadă a existenței vieții. Totuși, Luna ar putea fi un loc pentru viitoarele colonii ale civilizației umane. Existența apei înghețate la poli face Luna puțin mai ospitalieră pentru oameni.

Sursa: NASA

Din aceeași categorie

© 2022  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii