Gheața marină din Antarctica, de la recorduri istorice la minime alarmante

La marginea celui mai rece continent al planetei, Oceanul Antarctic trece în fiecare an printr-o transformare spectaculoasă. În timpul iernii australe, suprafețe uriașe de apă îngheață, iar gheața marină se extinde departe de țărmurile Antarcticii. Odată cu venirea verii, o mare parte din această întindere înghețată dispare, lăsând din nou oceanul descoperit.

Acest ciclu sezonier este firesc. Ceea ce atrage însă atenția cercetătorilor este schimbarea amplorii sale în ultimii ani. După o perioadă în care gheața marină din Antarctica a atins maxime record, evoluția s-a inversat, iar suprafața acoperită de gheață a ajuns la valori neobișnuit de mici.

Potrivit datelor prezentate de NASA Earth Observatory, maximul anual al gheții marine antarctice din 2026 a fost atins, cel mai probabil, pe 14 septembrie. La acel moment, întinderea gheții era de aproximativ 17,59 milioane de kilometri pătrați, ceea ce plasează anul 2026 pe locul al treilea între cele mai mici maxime înregistrate de la începutul observațiilor satelitare, la sfârșitul anilor 1970.

Este o schimbare importantă în istoria recentă a regiunii polare sudice. Pentru a înțelege semnificația ei, trebuie să privim însă dincolo de cifre și să urmărim evoluția gheții marine de-a lungul ultimelor decenii.

De la maxime record la o inversare neașteptată

Multă vreme, evoluția gheții marine din Antarctica părea diferită de cea observată în Arctica. În timp ce gheața marină arctică se restrângea, cea din jurul continentului sudic manifesta, în ansamblu, o ușoară tendință de creștere.

Între 1979 și 2014, întinderea gheții marine antarctice a crescut cu aproximativ 1% pe deceniu, conform datelor prezentate de NASA. Această evoluție nu a fost însă uniformă, iar variațiile de la un an la altul au fost considerabile. De aceea, cercetătorii au fost prudenți în a interpreta creșterea drept o tendință stabilă pe termen lung.

Perioada 2012–2014 a a atras atenția cel mai mult: în trei ani consecutivi, gheața marină antarctică a stabilit noi recorduri de extindere în timpul iernii australe. În același timp, gheața marină arctică continua să piardă teren.

După 2014, situația s-a schimbat radical. Extinderea gheții antarctice a încetat să mai crească, iar din 2016 au devenit evidente scăderi importante. Au existat și recuperări temporare, dar în anii care au urmat, valorile au rămas frecvent sub nivelurile obișnuite.

Anul 2023 a adus un episod extrem: Antarctica a înregistrat atât cel mai mic minim estival, cât și cel mai mic maxim hibernal din seria satelitară de până atunci. Valorile foarte scăzute din anii următori au consolidat interesul cercetătorilor pentru această schimbare.

Totuși, o succesiune de ani neobișnuiți nu este suficientă, de una singură, pentru a stabili definitiv cum va evolua sistemul în viitor. O întrebare esențială rămâne dacă asistăm la o transformare persistentă a regimului gheții marine antarctice sau dacă o parte a variațiilor observate poate fi explicată prin fluctuații naturale de amploare.

De ce contează gheața marină pentru climă și ecosisteme

Gheața marină nu este doar o suprafață înghețată care apare iarna și dispare vara. Ea participă la reglarea schimburilor de energie dintre ocean și atmosferă și influențează condițiile de viață din regiunile polare.

Unul dintre rolurile sale esențiale este legat de reflectarea radiației solare. Gheața și zăpada de la suprafața ei reflectă o parte importantă din lumina primită, în timp ce oceanul liber absoarbe mai multă energie. Atunci când întinderea gheții scade, suprafețe mai mari de apă întunecată rămân expuse, putând absorbi mai multă energie solară și amplificând încălzirea locală. Acest mecanism este cunoscut drept feedback albedo–gheață.

Efectele nu se limitează la temperatură. Gheața marină oferă habitate și platforme importante pentru numeroase organisme polare și influențează condițiile ecologice de care depind speciile din Oceanul Antarctic, inclusiv cele care se bazează indirect pe producția biologică asociată gheții.

Există și o distincție esențială pentru înțelegerea nivelului mărilor: gheața marină plutește deja pe ocean, astfel încât topirea ei nu determină direct o creștere semnificativă a nivelului global al mării, conform principiului flotabilității. Situația este diferită în cazul gheții aflate pe continent, precum ghețarii și calota glaciară antarctică. Dacă această gheață terestră ajunge în ocean prin topire sau prin desprinderea ghețarilor, contribuie la creșterea nivelului mărilor.

Totuși, gheața marină și gheața continentală nu sunt sisteme complet independente. Schimbările din ocean și din atmosferă pot influența ambele componente, iar modificarea condițiilor din jurul platformelor de gheață poate avea consecințe importante pentru stabilitatea lor.

Cum urmăresc sateliții gheața antarctică prin nori

Monitorizarea Antarcticii este dificilă. Regiunea este izolată, vremea poate fi extremă, iar norii acoperă frecvent suprafețe întinse. Fotografiile obișnuite din satelit nu sunt suficiente pentru a urmări constant evoluția gheții.

Soluția vine de la instrumentele care măsoară radiația în domeniul microundelor. Acestea detectează semnale naturale emise de suprafața Pământului și permit diferențierea dintre gheața marină și apa oceanului. Din aceste măsurători, cercetătorii estimează întinderea gheții chiar și atunci când cerul este acoperit de nori.

Un avantaj major al metodei este continuitatea. Observațiile satelitare ale gheții marine au început la sfârșitul anului 1978, cu ajutorul satelitului Nimbus-7 al NASA. Ulterior, seria a fost continuată prin instrumente aflate la bordul altor sateliți, inclusiv cei ai programului american Defense Meteorological Satellite Program.

În 2025, cercetătorii au început să integreze și observații de la satelitul GCOM-W al Agenției Japoneze de Explorare Aerospațială, JAXA. Menținerea acestei serii de măsurători este esențială: numai prin comparații realizate în mod consecvent de-a lungul deceniilor pot fi identificate schimbările persistente și diferențiate de variațiile obișnuite ale fiecărui sezon.

Datele satelitare nu oferă doar imagini impresionante ale continentului înghețat. Ele constituie o arhivă climatică indispensabilă pentru înțelegerea transformărilor din regiunile polare.

Ce știm și ce nu știm încă despre declinul gheții marine

Scăderea accentuată a gheții marine antarctice este bine documentată prin observațiile satelitare. Explicația completă a evoluției recente este însă mai complicată decât o simplă relație între temperaturile globale și cantitatea de gheață.

Formarea și retragerea gheții sunt influențate de interacțiunile dintre atmosferă, ocean și gheață. Temperaturile apei de la suprafață și din straturile mai adânci, circulația oceanică, vânturile și tiparele presiunii atmosferice pot modifica atât viteza de formare a gheții, cât și deplasarea și topirea acesteia.

Cercetările publicate în ultimii ani arată că episoadele extreme, precum minimul din 2023, au rezultat din combinarea mai multor factori atmosferici și oceanici. În anumite regiuni, vânturile au transportat gheața spre nord, în ape mai calde, iar anomaliile de temperatură au favorizat reducerea întinderii sale. Alte studii au analizat rolul schimbărilor de circulație atmosferică și al variațiilor temperaturii oceanului în persistența valorilor scăzute.

Aceste rezultate sugerează că sistemul gheții marine antarctice poate răspunde la combinații complexe de factori, uneori cu efecte care se acumulează de la un sezon la altul.

Este important, așadar, să nu confundăm observația cu explicația. Faptul că maximul din 2026 s-a numărat printre cele mai mici din seria satelitară este o constatare măsurată. Stabilirea ponderii exacte a încălzirii globale, a variabilității naturale și a diferitelor procese oceanice și atmosferice necesită însă cercetări suplimentare.

O singură valoare anuală nu poate descrie întreaga evoluție a climei antarctice. În schimb, persistența unor valori foarte scăzute, în contextul schimbărilor observate în ultimul deceniu, face ca monitorizarea atentă a regiunii să fie deosebit de importantă.

Antarctica, un indicator sensibil al schimbărilor climatice

Istoria recentă a gheții marine antarctice arată cât de înșelătoare pot fi concluziile bazate pe intervale scurte de timp. După decenii în care extinderea gheții părea să crească ușor, sistemul a trecut printr-o schimbare abruptă, cu ani caracterizați de valori extrem de scăzute.

Maximul înregistrat în septembrie 2026, de aproximativ 17,59 milioane de kilometri pătrați, confirmă că întinderea gheții din timpul iernii australe rămâne mult sub numeroasele valori istorice observate în perioada satelitară. Importanța acestui rezultat nu constă doar în poziția sa într-un clasament anual, ci și în necesitatea de a înțelege procesele care au dus la această evoluție.

Antarctica nu este un indicator simplu, care răspunde identic în fiecare an la încălzirea globală. Este un sistem complex, în care atmosfera, oceanul, gheața marină și calota glaciară interacționează permanent. Tocmai de aceea, schimbările observate în jurul continentului oferă cercetătorilor informații valoroase despre funcționarea climei planetei.

Observațiile satelitare vor arăta dacă valorile scăzute din ultimii ani reprezintă începutul unei noi stări persistente a sistemului sau dacă vor urma recuperări semnificative. Până atunci, concluzia prudentă este și cea mai importantă: schimbările gheții marine antarctice sunt reale, amploarea lor merită investigată, iar consecințele trebuie evaluate pe baza unor serii lungi de date și a cercetărilor științifice.

Într-o lume în care echilibrul climatic depinde de interacțiuni complexe, întinderea gheții din jurul Antarcticii rămâne unul dintre indicatorii pe care oamenii de știință nu își mai pot permite să-i ignore.