O simulare computerizată care urmărește zece posibile viitoruri ale civilizației umane pe parcursul a 1.000 de ani sugerează că supraviețuirea pe termen lung nu depinde doar de evitarea catastrofelor. Colapsul civilizației depinde foarte mult cât de repede sunt consumate resursele și cât din baza materială și tehnologică a societății poate fi recuperată după un colaps. În unele scenarii, civilizația nu dispare, ci trece prin cicluri de prăbușire și reconstrucție.
Imaginează-ți Pământul peste câteva sute de ani. Orașele sunt diferite, sursele de energie s-au schimbat, iar tehnologia a ajuns poate la niveluri pe care astăzi abia ni le putem imagina. Civilizația pare să fi devenit mai puternică decât oricând. Dar, undeva în această poveste, apare o problemă: resursele încep să se împuțineze, sistemele tehnologice devin vulnerabile, iar o criză majoră lovește societatea. Urmează un declin care, privit din exterior, seamănă cu un adevărat colaps al civilizației.
Ce se întâmplă însă după aceea? Dispare definitiv o civilizație tehnologică atunci când își pierde infrastructura și o mare parte din resurse sau poate reveni, după zeci ori sute de ani, la un nou nivel de dezvoltare? Și dacă acest proces de prăbușire și reconstrucție este posibil, cât timp rămâne, în medie, o civilizație suficient de avansată pentru a putea fi observată de la distanțe interstelare?
Aceste întrebări se află în centrul unui nou studiu realizat de Celia Blanco, Jacob Haqq-Misra și George Profitiliotis. Cercetătorii au construit un model computerizat care urmărește evoluția unei civilizații tehnologice pe o perioadă de 1.000 de ani și au testat zece scenarii diferite pentru viitorul Pământului. Rezultatele sugerează că destinul unei civilizații poate fi mult mai complicat decât alternativa simplă dintre progres continuu și dispariție.
Zece viitoruri posibile pentru aceeași civilizație
Cercetătorii nu au încercat să spună cum va arăta Pământul în anul 3026. Scopul lor a fost mai degrabă să construiască un laborator virtual în care să poată testa diferite moduri în care o civilizație tehnologică ar putea evolua.
Pentru aceasta, au pornit de la zece scenarii construite anterior pentru viitorul îndepărtat al civilizației terestre. Scenariile diferă prin modul în care societatea este organizată, prin relația cu mediul și prin cantitatea de resurse disponibile. Unele descriu civilizații stabile, în care dezvoltarea tehnologică poate continua fără prăbușiri majore. Altele imaginează societăți aflate sub o presiune constantă exercitată de limitele ecologice sau de riscurile tehnologice.
Unul dintre scenarii, numit Golden Age, descrie o societate relativ egalitară, cu resurse abundente și cu o dezvoltare tehnologică stabilă. În simulări, această civilizație nu a trecut printr-un colaps.
Out of Eden reprezintă o altă posibilitate interesantă: o societate distribuită, în care oamenii și mașinile coexistă într-o relație mai armonioasă cu natura. Nici acest scenariu nu a cunoscut un colaps în simulările realizate.
La cealaltă extremă se află societăți în care resursele sunt consumate mai rapid sau în care structura socială și tehnologică le face mai vulnerabile. Unul dintre cele mai interesante cazuri este Ouroboros, o civilizație ierarhică ce trece prin perioade repetate de expansiune, prăbușire și reconstrucție. Aici apare una dintre ideile centrale ale studiului. Un colaps nu trebuie să însemne neapărat dispariția definitivă a unei civilizații.
Civilizația ar putea funcționa asemenea unei flăcări
Pentru fiecare dintre cele zece scenarii, cercetătorii au realizat câte 200 de simulări. În fiecare dintre ele, civilizația putea să crească atât timp cât dispunea de resurse suficiente, dar putea fi împinsă spre colaps fie prin epuizarea resurselor, fie printr-un eveniment catastrofal generat aleatoriu în cadrul modelului.
Un astfel de eveniment putea reprezenta, în lumea reală, o gamă largă de pericole: o catastrofă ecologică, o defecțiune tehnologică sau un alt eveniment capabil să reducă dramatic capacitatea societății de a funcționa.
Important este ce se întâmpla după acel moment. În anumite simulări, o parte suficient de mare din resurse, tehnologie și capacitate organizațională supraviețuia, astfel încât civilizația putea începe să se reconstruiască. În alte cazuri, declinul era mult mai profund și perioadele de activitate tehnologică deveneau scurte și rare.
Pentru a compara aceste rezultate, cercetătorii au introdus noțiunea de duty cycle, adică proporția din timpul analizat în care civilizația rămâne activă din punct de vedere tehnologic. Diferențele dintre scenarii au fost foarte mari: valoarea a variat de la aproximativ 38% până la 100%.
Scenariul „Living with the Land”, de exemplu, a avut un duty cycle de aproximativ 38%. Civilizația sa trecea frecvent prin perioade de declin profund și recuperare. În schimb, Ouroboros a ajuns la aproximativ 87%, deși trecea și el prin cicluri repetate de colaps și reconstrucție.
Imaginea rezultată este surprinzătoare. Civilizația tehnologică nu trebuie neapărat să urmeze o singură direcție, de la societăți primitive la o dezvoltare tehnologică tot mai mare și apoi, eventual, la dispariție. Ar putea exista și un al treilea tip de evoluție: perioade de înflorire tehnologică urmate de declin, după care apare o nouă perioadă de reconstrucție.
Într-un asemenea scenariu, civilizația seamănă mai degrabă cu o flacără care pâlpâie decât cu un bec care poate fi doar aprins sau stins.
Ce ar putea preveni colapsul civilizației
Poate cea mai importantă concluzie a simulării nu este însă legată de numărul de catastrofe care pot lovi o civilizație, ci de modul în care aceasta își gestionează resursele. Atunci când cercetătorii au analizat sensibilitatea modelului, două variabile s-au dovedit în mod repetat mai importante decât celelalte: viteza cu care sunt consumate resursele și proporția resurselor care poate fi recuperată după un colaps.
Prima dintre aceste variabile este ușor de înțeles. O civilizație care consumă foarte repede resursele pe care se bazează își reduce treptat propria capacitate de a continua să funcționeze. Chiar dacă tehnologia devine mai sofisticată, ea nu poate elimina complet dependența de materie și energie.
A doua variabilă este poate și mai interesantă. După o catastrofă, nu contează doar ceea ce s-a pierdut, ci și ceea ce a rămas. Dacă o societate păstrează suficiente resurse, infrastructură și cunoștințe pentru a reconstrui, un colaps poate reprezenta o întrerupere temporară. Dacă însă baza tehnologică și materială este distrusă aproape complet, revenirea poate deveni mult mai dificilă.
Modelul arată că schimbări aparent modeste în aceste două variabile pot produce diferențe foarte mari pe termen lung. Cu alte cuvinte, reducerea consumului de resurse și creșterea capacității de recuperare ar putea avea un efect asupra rezilienței civilizației comparabil sau chiar mai important decât simpla încercare de a elimina toate riscurile catastrofale.
Această concluzie are o consecință foarte practică. O civilizație rezilientă nu este neapărat cea care reușește să prevină orice dezastru, ci aceea care poate trece printr-un dezastru fără să-și piardă definitiv capacitatea de a se reconstrui.
O bibliotecă pentru ziua în care ar trebui să o luăm de la capăt
Dacă această idee este corectă, una dintre cele mai importante investiții pentru viitor ar putea fi păstrarea lucrurilor care permit unei societăți să se reconstruiască.
Cercetătorii dau ca exemplu posibilitatea unor infrastructuri distribuite, mai puțin vulnerabile la distrugerea unui singur centru, dar și a unor adevărate „kituri” pentru reconstrucția civilizației. Acestea ar putea conține informații esențiale despre agricultură, medicină, producerea energiei sau comunicații, astfel încât o societate care a trecut printr-o catastrofă să nu fie obligată să redescopere de la zero cunoștințe acumulate de-a lungul mileniilor.
Există deja un exemplu real care urmează o filozofie asemănătoare. Svalbard Global Seed Vault, construit în Norvegia, păstrează copii ale semințelor provenite din colecții agricole din întreaga lume. Scopul său este tocmai acela de a proteja o parte importantă a diversității genetice agricole în cazul unor dezastre, războaie, schimbări climatice sau alte evenimente care ar putea afecta colecțiile locale.
Într-un anumit sens, astfel de proiecte reprezintă o formă de memorie pentru civilizație. Ele nu împiedică un dezastru, dar pot face diferența dintre o societate care trebuie să pornească aproape de la zero și una care își poate recupera mai repede capacitatea de a produce hrană, energie și cunoaștere.
Această idee schimbă și modul în care putem privi problema supraviețuirii civilizației. Poate că întrebarea nu este doar „Cum împiedicăm următoarea catastrofă?”, ci și „Ce trebuie să păstrăm pentru ca oamenii de după catastrofă să poată reconstrui ceea ce s-a pierdut?”.
Ce legătură are această simulare cu extratereștrii?
La prima vedere, un model despre resurse, guvernare și colaps pare să aibă puține lucruri în comun cu căutarea vieții extraterestre. Totuși, tocmai aici se află una dintre cele mai interesante implicații ale studiului.
Una dintre marile probleme ale astrobiologiei este paradoxul lui Fermi: dacă Universul este atât de vast și de vechi, iar condițiile favorabile apariției vieții și inteligenței ar putea exista în numeroase locuri, de ce nu am găsit încă dovezi clare ale unor civilizații extraterestre?
O explicație posibilă este că inteligența tehnologică este extrem de rară. Dar există și o altă posibilitate: civilizațiile inteligente ar putea apărea relativ des, însă perioadele în care sunt suficient de dezvoltate pentru a produce semnale detectabile ar fi scurte sau discontinue.
Simularea oferă exact un astfel de scenariu. Dacă o civilizație trece alternativ prin perioade în care tehnologia sa este foarte avansată și perioade în care aceasta intră în declin, observatorii îndepărtați trebuie să aibă norocul de a privi planeta în intervalul potrivit.
Pentru a descrie acest efect, cercetătorii introduc noțiunea de durată efectivă de detectabilitate. Ea modifică modul în care putem privi termenul referitor la durata de viață a unei civilizații din ecuația Drake, deoarece o civilizație care există timp de 1.000 de ani nu este neapărat detectabilă timp de 1.000 de ani. Dacă rămâne activă tehnologic doar o parte din acest interval, fereastra în care poate fi observată devine corespunzător mai mică.
Mai mult, dacă două civilizații din aceeași galaxie au perioade de activitate care nu se suprapun, ele pot exista în același Univers fără să se detecteze vreodată una pe cealaltă. În acest caz, tăcerea cosmică pe care o observăm astăzi nu ar demonstra neapărat că nu există alte civilizații. Ar putea indica pur și simplu faptul că ferestrele lor tehnologice nu coincid cu ale noastre.
Lecția pentru Pământ este mai importantă decât predicția despre viitor
Este important însă să nu transformăm această simulare într-o profeție. Studiul este în prezent un preprint, ceea ce înseamnă că rezultatele nu au trecut încă prin procesul de evaluare inter pares. În plus, modelul face numeroase simplificări. De exemplu, simulările presupun o anumită evoluție a tehnologiei și rate fixe de epuizare a resurselor, iar viitoarele schimbări sociale sau tehnologice reale ar putea fi mult mai complexe.
Niciun rezultat al simulării nu demonstrează că omenirea va trece printr-un colaps și apoi se va reconstrui. Cercetătorii nu pretind acest lucru. Valoarea studiului este alta: el ne permite să explorăm matematic ce se întâmplă atunci când punem în aceeași ecuație resursele, dezvoltarea tehnologică, riscurile existențiale și capacitatea unei societăți de a se recupera.
Iar aici apare poate cea mai interesantă concluzie. Dacă vrem ca un colaps al civilizației să nu devină o realitate ireversibilă, nu este suficient să construim sisteme tot mai complexe și mai puternice. Trebuie să ne asigurăm că acea complexitate nu ne face simultan mai vulnerabili.
O civilizație care consumă rapid ceea ce are și care nu păstrează nimic pentru perioada de după o catastrofă poate deveni fragilă tocmai datorită succesului său. În schimb, o societate care folosește resursele mai eficient, conservă cunoștințele și construiește mecanisme prin care poate recupera ceea ce pierde ar putea avea o șansă mult mai mare de a rezista pe termen lung.
Poate că aceasta este adevărata lecție a simulării de 1.000 de ani. Viitorul civilizației nu este neapărat o cursă către o dezvoltare tehnologică tot mai spectaculoasă și nici o numărătoare inversă până la o inevitabilă catastrofă. Între aceste două extreme există o a treia posibilitate: o civilizație suficient de inteligentă încât să învețe nu doar cum să construiască, ci și cum să păstreze, să recupereze și să o ia de la capăt.
Iar dacă acest principiu este valabil pentru noi, poate că ar putea explica și ceva mult mai mare decât propriul nostru viitor: de ce un Univers plin de lumi potențial locuibile pare, deocamdată, atât de tăcut.
Sursa: Science Alert