dinozauri – Info Natura

Marile extincții care au schimbat istoria vieții pe Pământ

Florin Mitrea — Mon, 23 Mar 2026 05:00:00 +0000

Viața pe Pământ nu a evoluat liniar, într-o progresie calmă și predictibilă, ci în salturi dramatice, întrerupte de episoade de distrugere aproape totală. Dacă am putea comprima cei 4,5 miliarde de ani ai planetei într-un singur an calendaristic, marile extincții ar apărea ca niște incendii globale care izbucnesc brusc și redesenează harta vieții. Paradoxal, tocmai aceste crize au creat condițiile pentru apariția unor forme noi de viață – inclusiv pentru noi.

În istoria geologică sunt recunoscute cinci mari extincții în masă. Fiecare a șters între 50% și 95% dintre speciile existente la acel moment. Însă două dintre ele au avut consecințe cu adevărat transformatoare: marea extincție permiană și extincția de la sfârșitul Cretacicului.

Marea extincție permiană – aproape sfârșitul vieții

Acum aproximativ 252 de milioane de ani, la granița dintre Permian și Triasic, planeta a traversat cel mai devastator episod biologic cunoscut. Aproximativ 90–95% dintre speciile marine și 70% dintre cele terestre au dispărut.

Cauza principală este asociată cu erupții vulcanice masive în regiunea cunoscută astăzi drept Siberia. Aceste erupții au eliberat cantități uriașe de dioxid de carbon și metan, declanșând o încălzire globală severă. Oceanele au devenit anoxice – lipsite de oxigen – iar ecosistemele s-au prăbușit.

Această „Mare Moarte” nu a fost doar o criză biologică, ci un punct de resetare evolutivă. Liniile dominante ale Paleozoicului au dispărut, iar în vidul ecologic creat au început să se diversifice reptilele arhaice care vor da naștere, peste milioane de ani, dinozaurilor.

Extincția permiană ne arată un adevăr fundamental: viața este rezilientă, dar nu invulnerabilă. Când sistemele climatice sunt destabilizate rapid, consecințele sunt globale.

Extincția dinozaurilor – un asteroid schimbă totul

Dacă extincția permiană a fost lentă și complexă, evenimentul de acum 66 de milioane de ani a fost, în termeni geologici, aproape instantaneu.

Impactul asociat cu craterul Chicxulub, produs de un asteroid cu diametrul de aproximativ 10–12 km, a lovit actuala peninsulă Yucatán. Energia eliberată a fost echivalentă cu miliarde de bombe nucleare.

Consecințele au fost dramatice: incendii globale, un „iarnă de impact” cauzată de praful care a blocat lumina solară și prăbușirea lanțurilor trofice.

Dinozaurii non-aviari, dominanți timp de peste 160 de milioane de ani, au dispărut. Însă nu toți dinozaurii au murit: păsările sunt descendenții lor direcți.

În umbra marilor reptile, mamiferele existaseră deja de peste 100 de milioane de ani, dar rămăseseră mici și marginalizate din punct de vedere ecologic. După impact, ele au început un proces adaptativ spectaculos. În câteva milioane de ani, au ocupat nișe ecologice diverse – de la erbivore mari la prădători eficienți.

Fără acest impact, este puțin probabil ca primatele – și ulterior oamenii – să fi apărut.

Evenimentul de impact Chicxulub

Evenimentul de impact Chicxulub este un impact cosmic major produs acum aproximativ 66 de milioane de ani, la granița dintre Cretacic și Paleogen. Coliziunea unui asteroid uriaș cu Pământul, în zona actualei peninsule Yucatán, Mexic, a declanșat o catastrofă globală care a contribuit la extincția în masă a dinozaurilor non-aviari și a numeroaselor alte specii.

Craterul Chicxulub a fost identificat în anii 1970–1990 prin studii geofizice care evidențiau o structură circulară subterană de mari dimensiuni. Ipoteza impactului a fost susținută de stratul global de iridiu descoperit de echipa Alvarez în 1980, element rar pe Pământ, dar frecvent în meteoriți. Ulterior, forajele științifice au confirmat prezența rocilor topite și a cuarțului șocat, dovezi clare ale unui impact masiv.

Impactul a eliberat o energie echivalentă cu miliarde de bombe nucleare, provocând incendii globale, cutremure și o „iarnă de impact” cauzată de praful și aerosolii care au blocat lumina solară. Fotosinteza a intrat în colaps pentru luni sau ani, ducând la prăbușirea lanțurilor trofice. Aproximativ 75% din speciile de pe Pământ au dispărut.

Alte extincții majore: crize repetate, evoluție accelerată

Pe lângă cele două mari evenimente menționate, istoria vieții include și:

Extincția din Ordovician-Silurian (aprox. 444 milioane de ani), asociată cu glaciațiuni severe;
Extincția din Devonianul Târziu;
Extincția din Triasic-Jurasic, care a pregătit terenul pentru dominația dinozaurilor.

Aceste episoade nu au fost simple accidente, ci momente de transformare. Ele au reorganizat ecosistemele, au eliminat competiția dominantă și au permis apariția unor forme inovatoare.

Evoluția nu este doar competiție; este și oportunitate. Iar oportunitatea apare adesea după colaps.

Catastrofa ca motor evolutiv

La prima vedere, ideea că distrugerea poate stimula diversitatea pare paradoxală. Dar în biologie funcționează un principiu simplu: când ecosistemele sunt saturate, inovația este limitată. Când însă o criză elimină structurile dominante, spațiul evolutiv se deschide.

După Permian, reptilele arhaice s-au diversificat.
După Cretacic, mamiferele au explodat evolutiv.
După fiecare colaps, viața a revenit – diferită.

Astfel, marile extincții nu sunt doar episoade de pierdere, ci praguri de reorganizare biologică.

Suntem în a șasea extincție?

Mulți cercetători consideră că ne aflăm în plină „a șasea extincție în masă”, de această dată provocată nu de un asteroid sau de vulcani, ci de activitatea unei singure specii: Homo sapiens.

Rata actuală de dispariție a speciilor este de zeci sau sute de ori mai mare decât rata naturală de fond. Defrișările, schimbările climatice, poluarea și fragmentarea habitatelor destabilizează ecosisteme la scară globală.

Diferența majoră este că, pentru prima dată în istoria planetei, cauza (adică omul) este conștientă de impactul său.

Ce ne învață marile extincții?

Marile extincții ne obligă să privim evoluția nu ca pe o scară ascendentă, ci ca pe o succesiune de încercări, pierderi și renașteri. Ele arată că dominația biologică este temporară. Dinozaurii au părut invincibili timp de milioane de ani. La fel și trilobiții, cândva omniprezenți în oceane.

Și totuși, au dispărut.

Noi existăm datorită unor catastrofe care au eliminat alte linii evolutive. Istoria noastră este legată direct de aceste momente de criză.

The post Marile extincții care au schimbat istoria vieții pe Pământ appeared first on Info Natura.

Tyrannosaurus rex, regele prădătorilor preistorici

Florin Mitrea — Tue, 14 Oct 2025 07:00:00 +0000

În peisajul fascinant al erei mezozoice, Tyrannosaurus rex se impune ca unul dintre cei mai emblematici prădători ai Cretacicului Superior. Fosilele sale, descoperite în regiunile vestice ale Americii de Nord, dezvăluie un gigant ce combina o forță impresionantă cu o adaptabilitate remarcabilă, captând imaginația atât a paleontologilor, cât și a publicului larg.

T. rex a trăit acum aproximativ 68–66 milioane de ani, cu puțin timp înainte de extincția în masă ce a marcat sfârșitul Cretacicului. Înălțimea la șold a acestuia putea ajunge la 3,6 metri, lungimea totală atingând 12–13 metri, iar greutatea estimată varia între 7 și 9 tone. Acești parametri îl poziționează în rândul celor mai mari carnivori tereștri cunoscuți, rivalizând cu alte teropode precum Giganotosaurus sau Spinosaurus.

Caracteristicile anatomice ale lui T. rex reflectă un prădător specializat. Craniul său masiv, de peste 1,5 metri în lungime, era prevăzut cu o musculatură puternică ce permitea o mușcătură de o forță extraordinară, estimată la aproximativ 35.000–60.000 de newtoni, suficientă pentru a zdrobi oasele victimelor sale. Dinții, lungi de până la 30 de centimetri, erau conici, ușor curbați și adaptați atât pentru sfâșierea cărnii, cât și pentru sfărâmarea oaselor, indicând un comportament de tip prădător activ și, probabil, oportunist.

Membrele anterioare ale lui T. rex, scurte dar robuste, au stârnit numeroase dezbateri în paleontologie. Cu doar două degete, acestea nu erau folosite pentru capturarea prăzii, dar ar fi putut fi utile pentru menținerea echilibrului în timpul atacului sau pentru ridicarea propriului corp. În schimb, membrele posterioare lungi și puternice indică un animal capabil de explozii rapide de viteză, estimate la 20–25 km/h, suficient pentru a urmări sau surprinde alte dinozauri mari precum hadrozaurii sau ceratopsienii.

Una dintre cele mai fascinante descoperiri legate de T. rex este prezența unor structuri care sugerează păr sau proto-penaj, cel puțin în stadiile juvenile. Această teorie provine din analiza fosilelor altor teropode din grupul tiranozauridelor, unde prezența penajului oferă indicii despre termoreglare sau semnalizare vizuală. Adultul T. rex ar fi avut, cel mai probabil, piele solzoasă, dar această ipoteză continuă să fie explorată prin descoperiri recente și metode de paleogenetică.

Comportamentul social al lui T. rex rămâne un subiect de speculație. Unele fosile sugerează că acești prădători ar fi putut vâna în grupuri mici sau că ar fi tolerat alți indivizi în apropierea surselor de hrană, indicând un comportament mai complex decât cel al altor carnivori gigantici. Analiza traiectoriei mușcăturilor și a semnelor de luptă de pe oasele victimelor indică, de asemenea, interacțiuni agresive între indivizi, posibil legate de teritoriu sau competiție pentru resurse.

Fosilele lui T. rex oferă, de asemenea, dovezi despre longevitate și creștere. Studiile histologice arată că acești dinozauri aveau o rată de creștere accelerată în adolescență, câștigând rapid sute de kilograme pe an, atingând maturitatea sexuală în jurul vârstei de 15–18 ani. Această strategie de creștere rapidă ar fi fost esențială pentru a ajunge la dimensiuni ce conferă un avantaj evident în competiția pentru hrană și supraviețuire.

T. rex nu era doar un simbol al puterii, ci și un indicator important pentru ecosistemele Cretacicului Superior. Prezența sa sugerează existența unor lanțuri trofice complexe, în care prădători de vârf coexistau cu erbivore variate, menținând echilibrul biologic al mediului lor. Studiile recente de paleoecologie reconstruită folosind izotopi stabili indică o dietă diversificată, incluzând hadrozauri, ceratopsieni și posibil alți tiranozaurizi mai mici, sugerând oportunism și adaptabilitate în obținerea hranei.

Descoperirile fosile de T. rex continuă să fascineze și să provoace noi ipoteze. De la schelete aproape complete, precum „Sue” descoperit în Dakota de Sud, Statele Unite, până la fragmente care oferă informații despre anatomia internă și patologiile individuale, fiecare specimen adaugă detalii despre viața și evoluția acestei specii. Astfel, T. rex rămâne un simbol iconic al paleontologiei și al curiozității umane, un adevărat rege al pradătorilor preistorici, al cărui impact asupra științei și culturii populare continuă să fie profund.

The post Tyrannosaurus rex, regele prădătorilor preistorici appeared first on Info Natura.

Cei mai mari dinozauri care au trăit vreodată pe Pământ

Florin Mitrea — Sat, 04 Oct 2025 05:00:00 +0000

În istoria lungă a vieții de pe planeta noastră, puține creaturi au captivat imaginația oamenilor la fel de intens precum dinozaurii. Fascinația pentru aceste reptile uriașe, care au dominat ecosistemele terestre timp de peste 160 de milioane de ani, este alimentată nu doar de diversitatea lor, ci și de dimensiunile colosale atinse de unele specii. Printre ele, adevărați giganți au cutreierat cândva continentele, lăsând urme care și astăzi dau măsura grandoarei lumii preistorice. Studiul celor mai mari dinozauri ridică întrebări esențiale despre limitele biologice ale vieții, strategiile de supraviețuire și modul în care aceste creaturi au interacționat cu mediul lor.

Coloșii erbivori: titanozaurii

Dintre toate grupurile de dinozauri, sauropodele au fost incontestabil campionii dimensiunilor. Caracterele lor distinctive – gâturile extrem de lungi, cozi flexibile și corpuri masive sprijinite pe picioare-stâlpi – le-au permis să exploateze resurse vegetale inaccesibile altor erbivore. În interiorul acestui grup, titanozaurii reprezintă un capitol aparte, fiind considerați printre cei mai mari dinozauri care au existat vreodată.

Un exemplu impresionant este Argentinosaurus, descoperit în Argentina. Fragmentele de schelet recuperate sugerează o lungime de peste 30 de metri și o greutate estimată între 70 și 90 de tone. Pentru a înțelege proporțiile, putem compara: o balenă albastră – cel mai mare animal viu din prezent – cântărește aproximativ 150 de tone, dar în mediul acvatic greutatea este susținută de apă. Argentinosaurus, în schimb, și-a susținut colosala masă pe uscat, ceea ce ridică întrebări fundamentale despre biomecanică și adaptări structurale.

Un alt gigant sud-american, Patagotitan mayorum, descris științific în 2017, se apropie de aceleași dimensiuni. Scheletele descoperite sunt mai complete decât cele ale Argentinosaurus, ceea ce permite reconstrucții mai precise. Estimările arată că Patagotitan ar fi măsurat aproximativ 37 de metri în lungime, ceea ce îl plasează printre cele mai mari animale terestre cunoscute.

Diplodocoide și strategii de supraviețuire

În afara titanozaurilor, alți sauropozi uriași au dominat ecosistemele Jurasicului. Diplodocus, de exemplu, era mai suplu, atingând până la 27 de metri lungime. Cu toate acestea, datorită cozii sale extrem de lungi și flexibile, lungimea totală depășea alți contemporani. Această strategie morfologică oferea avantaje defensive, dar și acces la frunzișul înalt.

Supersaurus și Barosaurus sunt alți membri ai aceleiași familii, iar unele fosile sugerează că aceste specii ar fi putut atinge lungimi de peste 30 de metri. În mod remarcabil, deși dimensiunile lor erau uriașe, dovezile indică faptul că metabolismul acestor animale era adaptat la un stil de viață relativ lent, dar extrem de eficient energetic.

Giganții carnivori: stăpânii prădători

Dacă erbivorele au atins dimensiuni colosale, nici prădătorii nu au rămas departe. În Cretacic, peisajul era dominat de Theropoda, grupul din care face parte și celebrul Tyrannosaurus rex. Totuși, T. rex, deși spectaculos, nu a fost cel mai mare prădător care a existat.

Un candidat la acest titlu este Spinosaurus aegyptiacus, descoperit în nordul Africii. Estimările moderne sugerează o lungime de 15–16 metri, depășindu-l pe T. rex. Spre deosebire de alți teropozi, Spinosaurus era adaptat unui stil de viață semiacvatic, cu membre anterioare puternice, craniu alungit și o „velă” dorsală enigmatică. Dimensiunile sale impresionante indică o ecologie specializată, probabil concentrată pe vânătoarea de pești mari.

Alți prădători uriași includ Giganotosaurus carolinii, descoperit în Argentina, și Carcharodontosaurus saharicus, din Africa. Ambii depășeau 13 metri în lungime și erau dotati cu maxilare puternice, adaptate pentru a înfrunta erbivore gigantice.

Explicații ale gigantismului

De ce au atins acești dinozauri asemenea dimensiuni? Paleontologii au propus mai multe ipoteze. În cazul sauropodelor, gâturile lungi le permiteau acces la frunziș bogat, reducând competiția pentru hrană. Dimensiunea mare oferea, de asemenea, protecție împotriva prădătorilor, dar și un avantaj termoreglator: masa corporală uriașă menținea o temperatură stabilă.

Structura unică a oaselor joacă și ea un rol. Oasele sauropodelor erau pline de cavități pneumatice, conectate la un sistem respirator sofisticat, similar cu cel al păsărilor moderne. Acest lucru reducea greutatea scheletului și permitea un aport eficient de oxigen. În cazul teropodelor uriașe, creșterea dimensiunilor era corelată cu statutul de prădători de vârf și cu nevoia de a domina habitatele locale.

Impactul descoperirilor paleontologice

Fiecare fosilă descoperită adaugă o piesă la puzzle-ul uriașei lumi dispărute. Cu toate acestea, fragmentele incomplete și dificultățile de estimare fac ca dimensiunile exacte ale celor mai mari dinozauri să rămână un subiect deschis. Disputa dintre Argentinosaurus, Patagotitan și alți titani arată cât de dinamică este paleontologia și cât de mult se bazează pe reinterpretarea constantă a datelor.

De asemenea, descoperirile acestor giganți au un impact semnificativ asupra înțelegerii evoluției. Ele demonstrează capacitatea vertebratelor terestre de a explora limite biologice extreme, dar și fragilitatea acestor ecosisteme în fața schimbărilor climatice și geologice. Extincția dinozaurilor, acum 66 de milioane de ani, a pus capăt domniei acestor coloși, dar a deschis calea pentru diversificarea mamiferelor și, în cele din urmă, pentru apariția oamenilor.

Top 5 cei mai mari dinozauri

Patagotitan mayorum – a trăit în Cretacicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în Argentina. Lungimea sa a fost estimată la 37 m, iar greutatea la 65-75 de tone.

Argentinosaurus huinculensis – a trăit în Cretacicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în Argentina. Lungimea sa a fost estimată la 30-35 m, iar greutatea la 70-90 de tone.

Supersaurus vivianae – a trăit în Jurasicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în America de Nord. Lungimea sa a fost estimată la 33-35 m, iar greutatea la 40-50 de tone.

Dreadnoughtus schrani – a trăit în Cretacicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în Argentina. Lungimea sa a fost estimată la 26-30 m, iar greutatea la 50-65 de tone.

Brachiosaurus altithorax – a trăit în Jurasicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în America de Nord. Lungimea sa a fost estimată la 25-30 m, iar greutatea la 30-50 de tone.

Aceste cifre trebuie privite cu prudență: multe provin din schelete incomplete și diferite metode de calcul pot genera variații semnificative. Totuși, ele oferă o imagine clară a magnitudinii atinse de acești colosali ai lumii preistorice.

The post Cei mai mari dinozauri care au trăit vreodată pe Pământ appeared first on Info Natura.

Istoria dinozaurilor, rescrisă de câteva fosile nou descoperite?

Florin Mitrea — Wed, 05 Feb 2025 10:00:00 +0000

Doar câteva fragmente de fosile ale unei creaturi minuscule, descoperite la câteva mii de kilometri nord de contemporanii săi, ne-au zdruncinat înțelegerea despre istoria dinozaurilor.

Cum și când au apărut dinozaurii și cum s-au răspândit ei pe toată planeta în urmă cu mai mult de 200 de milioane de ani? Acestea sunt întrebări care au stârnit controverse în rândurile paleontologilor timp de decenii. Teoria general acceptată este că dinozaurii au apărut în partea sudică a supercontinentului Pangea, denumită Gondwana, cu milioane de ani înainte de a se răspândi și în jumătatea nordică, denumită Laurasia.

Însă această teorie este acum contestată de fosilele nou-descoperite de paleontologii de la Universitatea din Madison, Wisconsin, Statele Unite, care sugerează că aceste reptile arhaice ar fi fost prezente în emisfera nordică cu milioane de ani înainte de cât se estimase anterioar.

Cercetătorii americani au analizat fosilele încă de la descoperirea lor în anul 2013 în statul Wyoming, o zonă care era lângă ecuator pe Laurasia. Creatura, denumită Ahvaytum bahndooiveche, este acum cel mai vechi dinozaur de pe Laurasia, fiind comparabil ca vârstă cu primii dinozauri de pe Gondwana (vârsta noilor fosile a fost estimată la circa 230 de milioane de ani).

Fosilele au fost descoperite într-un strat de roci numit Formațiunea Popo Agie și au fost necesari ani de cercetători pentru a se stabili că aparțin unei noi specii și pentru a li se determina vârsta.

Chiar dacă echipa de cercetători nu are la dispoziție un specimen complet, au fost descoperite suficiente fosile, mai ales părți ale membrelor, pentru a se stabili că este vorba despre un dinozaur – probabil o rudă îndepărtată a sauropodelor. Sauropodele au fost un grup de dinozauri erbivori care a inclus câteva specii gigantice faimoase, cum sunt titanozaurii. Însă ruda lor îndepărtată, Ahvaytum bahndooiveche, au trăit cu milioane de ani mai devreme și avea dimensiuni mult mai reduse (de mărimea unui pui cu coadă lungă).

Dovezile sugerează că A. bahndooiveche a trăit pe Laurasia în timpul sau imediat după perioada de intense schimbări climatice cunoscută sub denumirea de episodul pluvial din Carnian, perioadă în care a avut loc o largă diversificare a speciilor de dinozauri.

Climatul din acea perioadă, care s-a întins din urmă cu 234 de milioane până în urmă cu 232 de milioane de ani, era mult mai umed, transformând întinderi mari de deșert în habitate mai ospitaliere pentru primii dinozauri.

Oamenii de știință au efectuat o datare cu radioizotopi foarte precisă a rocilor din formațiunea ce conținea fosilele, fapt care a dezvăluit că dinozaurii erau prezenți în emisfera nordică acum 230 de milioane de ani. De asemenea, au fost identificate urme în roci ceva mai vechi, ceea ce demonstrează că dinozaurii sau rudele lor erau deja prezente în regiune cu câteva milioane de ani înainte de Ahvaytum.

Sursa: News.wisc.edu

The post Istoria dinozaurilor, rescrisă de câteva fosile nou descoperite? appeared first on Info Natura.

Asteroidul Chicxulub s-a format la periferia Sistemului Solar

Florin Mitrea — Mon, 19 Aug 2024 05:00:00 +0000

Obiectul care s-a prăbușit pe Pământ și a declanșat extincția aproape tuturor speciilor de dinozauri, în urmă cu 66 de milioane de ani, a fost un asteroid care s-a format dincolo de orbita planetei Jupiter, potrivit unor dovezi geochimice colectate din craterul de impact Chicxulub din Mexic. Rezultatele studiului, publicate în revista Science, sugerează că extincția în masă a fost rezultatul unei înșiruiri de evenimente care a început tocmai la formarea sistemului nostru solar.

Extincția din Cretacic/Paleogen (K/Pg) a fost a cincea extincția în masă din ultimii 540 de milioane de ani: perioada în care animalele s-au răspândit pe tot globul. Evenimentul a provocat dispariția a peste 60% dintre specii, inclusiv a dinozaurilor nezburători.

Începând cu 1980, s-au acumulat tot mai multe dovezi că extincția a fost cauzată de un obiect de mărimea unui oraș care a lovit Pământul. Un astfel de impact ar fi ridicat în atmosferă cantități imense de sulf, praf și funingine, care ar fi blocat parțial lumina solară și ar fi provocat scăderea drastică a temperaturilor. Un strat de iridiu (un metal rar pe Pământ, dar frecvent în compoziția asteroizilor) s-a depus pe suprafața întregii planete în perioada în care extincția a început.

Ruteniul din asteroidul Chicxulub

Cercetătorii s-au concentrat pe izotopii metalului numit ruteniu. Aceste metal este extrem de rar în rocile de pe Pământ, deci prezența sa la locul de impact este un indiciu al naturii obiectului. Există șapte izotopi stabili de ruteniu, iar corpurile cerești prezintă un amestec caracteristic al acestora.

În mod particular, în funcție de izotopii de ruteniu, oamenii de știință pot stabili dacă un asteroid s-a format la periferia Sistemului Solar (dincolo de orbita lui Jupiter) sau dacă s-a format în interiorul acestuia.

Atunci când sistemul nostru solar a luat naștere dintr-un nor molecular, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, temperaturile interioare erau prea ridicate pentru ca substanțele chimice volatile, așa cum este apa, să se condenseze. Drept urmare, asteroizii care s-au format în această regiune prezintă un nivel redus de substanțe volatile și sunt bogați în minerale de siliciu. Asteroizii care s-au format spre periferia Sistemului Solar au devenit „carbonici”, conținând cantități însemnate de carbon și chimicale volatile. Izotopii de ruteniu erau distribuiți inegal în norul molecular, iar această heterogenitate s-a păstrat la nivelul asteroizilor.

Echipa de cercetători a descoperit că izotopii de ruteniu din asteroidul Chicxulub se potriveau bine cu cei dintr-un asteroid carbonic de la periferia sistemului nostru solar și nu se potriveau cu cei ai asteroizilor din interiorul Sistemului Solar.

Chicxulub nu a fost o cometă

Izotopii de ruteniu mai furnizează dovezi împotriva unei alte ipoteze, și anume aceea că Chicxulub a fost o cometă, nu un asteroid. Această teorie își are originea mult în trecut și a reapărut în atenția opiniei publică în urma unui studiu din anul 2021, potrivit căruia Chicxulub ar fi o cometă cu perioadă lungă care s-ar fi dezintegrat sub influența atracției gravitaționale exercitate de Soare.

Însă potrivit autorilor noului studiu, izotopii de ruteniu nu corespund cu cei specifici cometelor, fapt susținut de dovezile geochimice colectate din craterul Chicxulub.

Ipoteza cometei întâmpină dificultăți și atunci când vine vorba de dinamica Sistemului Solar, deoarece asteroizii carbonici de mărimi semnificative prezintă în probabilitate mult mai mare de a lovi Pământul comparativ cu cometele.

Sursa: Nature

The post Asteroidul Chicxulub s-a format la periferia Sistemului Solar appeared first on Info Natura.

De ce au dispărut dinozaurii?

Florin Mitrea — Sat, 09 Mar 2024 06:00:00 +0000

Evenimentul de extincție care a avut loc în urmă cu 65,5 milioane de ani, la granița dintre Cretacic și Terțiar, este momentul când au dispărut dinozaurii și alte specii. Timp de mulți ani, paleontologii au crezut că acest eveniment a fost cauzat de schimbări climatice și geologice care au întrerupt lanțul trofic al dinozaurilor.

Totuși, în anii 1980, Luis și Walter Alvarez au descoperit în straturile geologice un strat distinct cu conținut de iridiu – un element găsit din abundență doar în spațiu -, care corespunde momentului exact al dispariției dinozaurilor. Acest lucru sugerează că o cometă, un asteroid sau un meteorit a lovit planeta și a dus la extincția dinozaurilor. În anii 1990, oamenii de știință au localizat masivul crater Chicxulub din Peninsula Yucatan, Mexic, care datează din acea perioadă.

Mai multe teorii, dar nicio dovadă

Dinozaurii au trăit pe Pământ timp de 160 de milioane de ani, până când evenimentul de extincție din Cretacic-Terțiar (evenimentul de extincție K-T), cunoscut și sub denumirea de evenimentul de extincție din Cretacic-Paleogen (evenimentul de extincție K-Pg) a dus la dispariția lor. Pe lângă dinozauri, tot atunci au dispărut numeroase specii de mamifere, amfibieni și plante.

În decursul timpului, paleontologii au propus câteva teorii privind această extincție pe scară largă. Una dintre primele teorii este aceea că mamiferele mici ar fi mâncat ouăle dinozaurilor, provocând astfel reducerea populațiilor de dinozauri până când acestea au devenit nesustenabile.

O altă teorie este aceea că organismele dinozaurilor ar fi devenit prea mari pentru a fi controlate de creierele lor mici. Alți oameni de știință cred că o epidemie majoră ar fi decimat populațiile de dinozauri și apoi s-ar fi răspândit la celelalte animale care se hrăneau cu cadavrele lor. Înfometarea ar fi fost o altă posibilitate: dinozaurii aveau nevoie de cantități enorme de hrană și ar fi putut epuiza toată vegetația din habitatul lor.

Cu toate acestea, multe dintre aceste teorii pot fi combătute. Dacă creierele dinozaurilor ar fi fost prea mici, ei nu ar fi existat timp de 160 de milioane de ani. De asemenea, plantele nu au creiere și nici nu suferă de aceleași boli ca animalele, deci dispariția lor simultană face aceste teorii mai puțin plauzibile.

Știați că...

Extincția din Cretacic-Terțiar (K-T), cunoscută și sub denumirea de extincția din Cretacic-Paleogen (K-Pg), nu a fost prima extincție majoră din istoria Pământului și nici cea mai mare. Extincția din Permian-Triasic, care a avut loc în urmă cu 251,4 milioane de ani, a eradicat 96% din toate speciile marine și 70% din speciile de vertebrate terestre?

Timp de mulți ani, schimbarea climatului a fost cea mai credibilă explicație a dispariției dinozaurilor. Dinozaurii au trăit într-un climat tropical umed. Însă spre sfârșitul Mezozoicului, când au dispărut dinozaurii, planeta începuse să se răcească. Temperaturile scăzute au dus la formarea gheții la poli, iar oceanele au devenit mai reci.

Deoarece dinozaurii erau animale cu sânge rece, adică își obțineau căldura corpului de la soare, ei nu ar fi putut supraviețui într-un climat semnificativ mai rece. Totuși, unele specii cu sângele rece, așa cum sunt crocodilii, au reușit să supraviețuiască. În plus, schimbarea climatului ar fi durat zeci de mii de ani, oferindu-le dinozaurilor suficient timp pentru a se adapta.

Ceva a căzut din cer

În anul 1956, astronomul rus Joseph Shklovsky (1916-1985) a devenit primul om de știință care a considerat că extincția s-a datorat unui singur eveniment catastrofal, atunci când a emis ipoteza că o supernovă (explozia unei stele aflate pe moarte) a învăluit Pământul cu radiații care ar fi putut ucide dinozaurii. Încă o dată, problema teoriei a fost aceea de a explica de ce dinozaurii au dispărut și alte specii nu. De asemenea, oamenii de știință au spus că un astfel de eveniment ar fi lăsat dovezi pe suprafața Pământului – urme de radiații care să dateze din Cretacic. Nu a fost găsită nicio astfel de urmă.

Acum intră în scenă Luis Alvarez, inventator și pionier în domeniul radiațiilor și cercetării nucleare și câștigător al Premiului Nobel pentru fizică. Împreună cu fiul său, geologul Walter Alvarez, Luis Alvarez realiza cercetări în Italia, când a descoperit un strat gros de un centimetru bogat în iridiu la granița dintre Cretacic și Terțiar. Iridiul este rar pe Pământ, dar se găsește din abundență în spațiu.

Pe baza acestei descoperiri, cei doi oameni de știință au emis ipoteza că stratul subțire de iridiu s-ar fi depus în urma impactului planetei cu un asteroid masiv. Mai mult, acest impact ar fi putut cauza extincția dinozaurilor. La acea vreme, teoria lui Alvarez a fost ridiculizată. Totuși, încetul cu încetul, și alți oameni de știință au început să descopere iridiu în diferite locuri de pe glob, fapt care venea în sprijinul teoriei lui Alvarez. Dar încă nu fusese descoperit un crater de impact.

Această descoperire a fost făcută în anul 1991, când în Peninsula Yucatan din Mexic a fost identificat un crater cu diametrul de aproximativ 200 de kilometri. Acest crater a fost numit Chicxulub. Oamenii de știință cred că obiectul care a format acest crater aveau un diametru de circa 10 kilometri, a lovit planeta cu viteza de 65.000 de km/h și a eliberat o energie de două milioane de ori mai mare decât cea mai puternică bombă nucleară detonată vreodată. Căldura rezultată în urma impactului ar fi cuprins întreaga planetă, declanșând incendii la nivel global. Pământul ar fi fost învăluit în întuneric din cauza resturilor aruncate în atmosferă. Continentele ar fi fost măturate de tsunamiuri înalte de câțiva kilometri, înecând multe forme de viață. Undele de șoc ar fi declanșat cutremure și erupții vulcanice.

Întunericul rezultat ar fi durat mai multe luni, dacă nu chiar ani. Temperaturile globale ar fi ajuns în zona de îngheț, omorând plantele și lăsând erbivorele fără surse de hrană. O mare parte a dinozaurilor ar fi murit în câteva săptămâni. Carnivorele care se hrăneau cu erbivorele ar fi murit în 1-2 luni. Per total, pierderea de biodiversitate ar fi fost uriașă. Ar fi putut supraviețui doar mamiferele mici și necrofage, care se puteau ascunde în subteran.

Așadar, stratul de iridiu și craterul Chicxulub au reprezentat dovezi suficiente pentru a convinge oamenii de știință că teoria impactului cu un asteroid este credibilă. Ea putea explica multe lucruri ce nu puteau fi explicate de alte teorii.

Dar, totuși, o teorie

Paleontologia rămâne o disciplină competitivă, chiar dacă misterul ei central pare să fi fost rezolvat. Acordul asupra dispariției dinozaurilor este departe de a fi unanim și continuă să fie găsite fosile care se adaugă la setul de cunoștințe despre modul în care au trăit și au murit aceste animale. Doar recent păsările au fost identificate ca fiind descendenți ai dinozaurilor, iar teoriile privind inteligența și comportamentul dinozaurilor continuă să se schimbe.

Chiar și adevăruri de mult stabilite, cum ar fi sângele rece al dinozaurilor, au redevenit subiecte de dezbatere. Teoria schimbărilor climatice încă mai influențează unii oameni de știință, care resping faptul că impactul cu un asteroid a fost singura cauză a extincției. Dovezile din straturile de lavă vechi de 65 de milioane de ani din India sugerează că un nor vulcanic gigant ar fi inițiat schimbările climatice globale care i-au amenințat pe dinozauri. Cercetările continue ale oamenilor de știință vor ajuta la conturarea unei imagine mai detaliate a planetei noastre în continuă schimbare și evoluție.

Sursa: History.com

The post De ce au dispărut dinozaurii? appeared first on Info Natura.

Craterul Chicxulub și evenimentul de extincție a dinozaurilor

Florin Mitrea — Mon, 25 Dec 2023 06:00:00 +0000

Craterul Chicxulub este un crater de impact îngropat sub Peninsula Yucatán din Mexic. Este una dintre cele mai importante structuri de impact de pe Pământ și este asociat cu evenimentul de extincție în masă din urmă cu 66 de milioane de ani, care a marcat sfârșitul Cretacicului și începutul Paleogenului.

Din punct de vedere geografic, Peninsula Yukatán este o masă mare de Pământ din sud-estul Mexicului, înconjurată de Golful Mexic – la vest și nord, Marea Caraibilor (Marea Antilelor) – la est și Golful Campeche – la nord-vest. Craterul în sine este acoperit de straturi de sedimente și nu este vizibil la suprafața Pământului.

Descoperire și primele studii

Existența Craterului Chicxulub a fost propusă de Luis Alvarez, Walter Alvarez, Frank Asaro și Helen Michel, în anul 1980. Aceștia au sugerat că impactul planetei cu un asteroid uriaș ar fi cauzat evenimentul de extincție în masă care a dus la dispariția dinozaurilor.

Dovezile din sprijinul acestei teorii au provenit din descoperirea unui strat de sedimente bogate în iridiu, un metal rar asociat cu asteroizii și meteoriții, în rocile din perioada extincției. Cercetătorii au emis ipoteza că impactul asteroidului ar fi eliberat o cantitate mare de iridiu în atmosferă, ducând la formarea unui sediment bogat în iridiu la nivel global.

Studiile ulterioare, inclusiv evaluările geofizice și proiectele de forare, au oferit dovezi mai concrete în privința existenței Craterului Chicxulub. La începutul anilor 1990, un proiect de forare denumit Proiectul Chicxulub a furnizat mostre ce conțineau cuarț „șocat” și alte trăsături legate de impact, confirmând astfel originea craterului.

Se estimează că Craterul Chicxulub a fost produs de un asteroid cu diametrul de aproximativ 10 kilometri și că a eliberat în atmosferă cantități imense de energie, ducând la evenimente de mediu la nivel planetar, cum ar fi incendiile de vegetație, tsunamiurile și „iarna nucleară” (răcirea planetei și reducerea cantității de lumină ajunsă la suprafață).

Formarea Craterului Chicxulub

Craterul Chicxulub s-a format ca urmare a unui impact catastrofal ce a avut loc în urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani, la sfârșitul Cretacicului. Obiectul care a lovit Pământ pare să fi fost un asteroid sau o cometă cu un diametru estimat la 10 kilometri. Impactul este considerat unul dintre cele mai puternice din istoria planetei noastre și este asociat cu evenimentul de extincție în masă care a dus la dispariția dinozaurilor.

Energia eliberată în urma impactului trebuie să fi fost uriașă, echivalând cu mai multe miliarde de bombe atomice. Căldura intensă generată de impact a produs incendii și a declanșat evenimente de mediu catastrofale la nivel planetar.

Impactul ar fi avut efecte imediate și pe termen lung atât locale, asupra Peninsulei Yucatán, cât și la nivel planetar:

formarea craterului – impactul ar fi creat un crater masiv, cu diametrul de peste 150 km. Zona din imediata vecinătate ar fi suferit perturbări geologice extreme;
mega-tsunamiuri – impactul ar fi generat mega-tsunamiuri, cu valuri de câteva sute de metri înălțime; aceste tsunamiuri ar fi măturat Golful Mexic și ar fi afectat țărmurile multe departe de locul impactului;
incendii extinse – căldura intensă produsă de impact ar fi aprins incendii în toată Peninsula Yucatán și mult dincolo de aceasta; aceste incendii, împreună cu „iarna nucleară” instalată după aceea, ar fi contribuit la modificări climatice dramatice la nivel global;
efecte climatice – impactul ar fi trimis în atmosferă cantități imense de resturi și aerosoli, care au dus la apariția efectului de „iarnă nucleară”; aceasta ar fi cauzat scăderea semnificativă a temperaturilor globale, cu efecte directe asupra ecosistemelor, și ar fi contribuit la evenimentul de extincție în masă;
modificări de mediu la nivel planetar – impactul Chicxulub este asociat cu consecințe geologice pe termen lung, printre care creșterea nivelului mărilor, afectarea circulației oceanice și perturbarea climatului planetar; aceste modificări ar fi avut efecte profunde asupra ecosistemelor Pământului și ar fi contribuit la restructurarea vieții de pe planetă.

Așadar, impactul Chicxulub, cu efectele sale imediate și pe termen lung, este considerat principalul promotor al extincției în masă din Cretacic-Paleogen (K-Pg). Severitatea și bruschețea schimbărilor cauzate de impact au jucat un rol esențial în remodelarea ecosistemelor de pe Pământ și au pregătit drumul pentru apariția unor noi specii în era Cenozoic.

Sursa: Geology Science

The post Craterul Chicxulub și evenimentul de extincție a dinozaurilor appeared first on Info Natura.

Cum s-au format fosilele de dinozauri

Florin Mitrea — Sun, 09 Oct 2022 05:10:00 +0000

Deși dinozaurii au trăit cu multe sute de milioane de ani în urmă, avem cunoștințe despre existența lor deoarece unii dintre aceștia au devenit fosile după ce au murit.

Ce este o fosilă?

O fosilă este o dovadă fizică a unei plante sau a unui animal preistoric. Aceasta poate reprezenta rămășițele lor conservate sau alte urme, cum ar fi amprentele lăsate pe sol în timpul vieții.

Rămășițele fosilizate, inclusiv fosilele de oase și dinți, sunt cunoscute drept fosile ale corpului. Cochiliile fosilizate sunt, de asemenea, fosile ale corpului. Alte semne fosilizate ale plantelor și animalelor sunt denumite urme fosile. Urmele fosile ale dinozaurilor includ urme ale picioarelor, amprente ale pielii sau penelor și excremente (numite coprolite).

Gheară de Baryonyx fosilizată. Ghearele, dar și alte fosile precum craniile și scheletul, sunt fosile ale corpului. | Foto: MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ DIN LONDRA

Orice se poate fosiliza?

Toate ființele vii devin fosile după ce mor? Nu! Doar foarte puține lucruri devin fosile. Sunt necesare anumite circumstanțe și condiții pentru ca fosilizarea să aibă loc, fapt pentru care aceasta este un eveniment rar.

Majoritatea lucrurilor care mor putrezesc complet și nu lasă nimic în urmă.

Aproape toate fosilele pe care le găsim – aprox. 99% – provin de la animale marine, precum crustaceele și rechinii. Aceasta deoarece animalele respective au trăit în mare, unde nisipul și nămolul au putut acoperi repede corpul lor după ce au murit. După ce rămășițele sunt îngropate sub sedimente, descompunerea lor încetinește datorită lipsei oxigenului, existând suficient timp pentru ca fosilizarea să aibă loc.

Fosile de dinți de rechin, un tip obișnuit de fosile. | Foto: MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ DIN LONDRA

Însă dinozaurii au trăit pe uscat, deci cum unii dintre ei au fost îngropați suficient de repede pentru ca fosilizarea să se producă?

Dr. David Button, un adevărat „dinozaur” în cercetarea de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, a declarat că „majoritatea fosilelor de dinozaur pe care le găsim provin de la animale care au trăit lângă un lac sau un râu. Unele au murit imediat înainte ca zona să fie inundată și corpurile lor să fie acoperite de noroi și nămol. Altele au fost aduse într-un râu de ploile abundente.”

Nu cunoaștem mulți dinozauri care să fi trăit în junglă sau pe munte. Este foarte puțin probabil să se formeze fosile în astfel de medii.

Fosilă a unui pește. Aproape toate fosilele pe care le găsim provin de la animale marine, deoarece sedimentele le acoperă corpurile repede. | Foto: MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ DIN LONDRA

Cum se formează fosilele?

Cea mai obișnuită cale prin care un animal, precum un dinozaur, se fosilizează se numește petrificare. Aceasta cuprinde următoarele etape:

Animalul moare;
Părțile moi ale corpului animalului, inclusiv pielea și mușchii, încep să putrezească. Prădătorii se pot hrăni cu unele dintre rămășițe;
Înainte să dispară complet corpul, acesta este îngropat în sedimente – de obicei noroi, nisip sau nămol. Deseori, în acest moment mai rămân doar oasele și dinții;
Deasupra se depun mai multe straturi de sedimente. Acest fapt pune o greutate și o presiune foarte mari peste straturile de bază, turtindu-le. În cele din urmă, acestea devin rocă sedimentară;
În tot acest timp, apa se infiltrează prin oase și dinți, transformându-le în piatră datorită mineralizării.

Acest proces poate dura mii sau chiar milioane de ani.

„Apa depune cristale minerale în interiorul oaselor. De aceea fosilele de dinozaur adesea au un aspect de burete sau de fagure de miere – structura osoasă internă a fost conservată”, a mai declarat David Button.

Fosilele de arbori, cunoscute și ca lemn petrificat, se formează tot în același fel. De aceea este posibil să fie numărate inelele de creștere ale unor arbori fosilizați.

Pot fi observate inelele de creștere ale unor arbori fosilizați, cum ar fi acest trunchi de copac petrificat. | Foto: MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ DIN LONDRA

Fosile de tip mulaj

Uneori apa subterană dizolvă oasele și cochiliile îngropate, lăsând în urmă doar un imprimeu în formă de os sau scoică sau o amprentă în sediment. Acesta este un mulaj natural. Dacă apa bogată în minerale umple aceste spații, cristalele pot crea o fosilă de forma osului sau cochiliei originale, cunoscută sub denumirea de fosilă turnată. Și sedimentele pot umple mulajul pentru a forma tot o fosilă turnată.

Acestea sunt cele mai obișnuite modalități prin care animalele marine cu cochilie se fosilizează. Acestea includ amoniții care au dispărut în aceeași perioadă cu dinozaurii.

Urmele fosile precum urmele picioarelor se formează în mod similar. Urma formează un mulaj natural, pe care apoi în umple sedimentul pentru a forma fosila turnată.

Bivalve fosilizate conservate sub formă de mulaje interne și externe. Cochilia a fost dizolvată de apă. | Foto: MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ DIN LONDRA

Cum putem descoperi fosilele?

Cum de putem găsi fosilele dacă acestea au fost îngropate de roci timp de milioane de ani? Este o combinație între eroziune, încrețirea scoarței terestre și intemperii (plus puțin noroc).

Scoarță Pământului este formată din plăci tectonice uriașe și neregulate, care se îmbină precum dinții unui ferăstrău. Aceste plăci se deplasează foarte încet sub influența căldurii din interiorul planetei.

În anumite părți ale lumii, plăcile tectonice intră în coliziune. Aceasta poate duce la împingerea unor formațiuni de rocă înspre suprafață, ducând, în cazurile cele mai dramatice, la formarea lanțurilor muntoase. De aceea fosile ale animalelor marine pot fi găsite în vârful Muntelui Everest.

În regiunile acoperite odinioară de pături foarte groase de gheață care acum s-a topit, rocile se pot, de asemenea, ridica la suprafață. Rocile mai pot fi împinse la suprafață de alte roci care se formează sub ele.

Încrețirea scoarței terestre este doar o parte a poveștii. Vremea și eroziunea produsă de vânt, precipitații, gheață, căldură și râuri duc la fragmentarea rocilor. Poate dura milioane de ani, dar, încetul cu încetul, fosilele ajung să fie expuse la suprafață, unde pot fi descoperite.

Sursa: MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ DIN LONDRA

The post Cum s-au format fosilele de dinozauri appeared first on Info Natura.

Dinozaurii cu aripi de liliac, zburători neîndemânatici

Florin Mitrea — Mon, 04 Jul 2022 09:55:00 +0000

Numai două specii de dinozaur sunt cunoscute ca având aripi formate din tegumentul întins, asemănătoare cu ale liliacului. Însă spre deosebire de lilieci, acești dinozauri erau capabili doar să planeze între copaci, conform unei noi analize anatomice. Planarea cu ajutorul aripilor de liliac s-a dovedit a fi o fundătură pe calea evoluției zborului, după cum afirmă cercetătorii.

”Sunt experimente eșuate”, a declarat Alexander Dececchi, paleontolog la Universitatea Mount Marty din Sioux, S.D.

Animalele zburătoare cu aripi din pene încep să apară în înregistrările fosile la doar câteva milioane de ani după dinozaurii cu aripi de liliac. Acești zburători cu pene ar fi putut fi în competiție cu planoriștii pentru aceeași nișă evolutivă.

Yi qi și Ambopteryx longibrachium au fost dinozauri de dimensiunea unui corb, care au trăit în urmă cu 160 de milioane de ani. Ei erau veri îndepărtați, ambii aparținând unui grup bizar de dinozauri denumit scansoriopterigide. Însă, spre deosebire de alte scansoriopterigide, aceste două specii prezentau aripi mari membranoase – un tegument subțire întins între membre osoase alungite.

Scansoriopterigidele au fost o ramură a teropodelor, același grup care include giganți precum Tyrannosaurus rex, precum și păsările străvechi. Oamenii de știință au crezut că acest drum evolutiv, deși destul de întortocheat, era centrat în jurul unor variații ale aceleași forme de bază – un corp de pasăre.

Însă nu este clar dacă Yi qi și Ambopteryx longibrachium erau buni zburători, adică dacă erau capabili să se desprindă de sol și să bată din aripi. Pentru a studia abilitatea dinozaurilor de a zbura, Dececchi și colegii săi au utilizat imagistica cu fluorescență stimulată cu laser, care poate detecta detalii ale țesuturilor moi, cum ar fi membranele și cartilagiile, din fosile, pentru a reanaliza anatomia celor două specii. Echipa de cercetători a făcut noi estimări ale greutății acestor dinozauri și ale formei și anvergurii aripilor, apoi au simulat modul în care aceste caracteristici s-ar fi putut translata în mișcarea aripilor, planare și ridicarea în zborului.

Noile analize au confirmat că acești doi dinozauri aveau structuri ale aripilor total diferite față de zburătorii cu pene, fapt care demonstrează că cele două strategii de zbor au evoluat independent una față de cealaltă. De exemplu, Yi și Ambopteryx aveau membre anterioare cu oase alungite între aripile lor membranoase, precum și un os special la încheietură, care ajuta la susținerea membranei. Pe de altă parte, scheletul aripii păsărilor consta din oase metacarpiene alungite, similare cu oasele degetelor.

Această ramură evolutivă a fost, în final, un eșec. Yi și Ambopteryx erau capabile doar să planeze pe distanțe scurte, din copac în copac. Raportul dintre masa corporală și aripi a fost prea mare pentru ca ele să poată plana pe distanțe mai lungi.

În ceea ce privește zburatul efectiv, dinozaurilor le-au lipsit alte trăsături pe care le posedau zburătorii adevărați, fie că sunt cei cu aripi cu pene, fie că sunt cei cu aripi membranoase, precum pterozaurii și liliecii. De exemplu, orientarea aripilor dinozaurilor sugerează că ele nu erau făcute pentru bătaie prin rotație. Iar sternul dinozaurilor nu indică dovezi ale unor locuri de prindere a unor mușchi esențiali pentru zbor, așa cum se întâmplă la păsările moderne.

La doar câteva milioane de ani după Yi și Ambopteryx, cu circa 150 de milioane de ani în urmă, pasărea străveche Archaeopteryx a început să apară în înregistrările fosile. Deși nici Archaeopteryx nu a fost un zburător nemaipomenit, aceasta plana mai bine și chiar putea să bată din aripi.

Nu este o surpriză faptul că dinozaurii cu aripi de liliac nu erau buni zburători, conform paleontologului Jingmai O’Connor, de la Academia Chineză de Științe din Beijing, care, împreună cu colegii săi, au descris pe Ambopteryx într-un studiu din 2019 din Nature. O’Connor notează că niciun dinozaur cu aripi de liliac nu a apărut în înregistrările fosile de după Jurasic, deci se pare că la perioada respectivă acest grup de dinozauri se dovedise deja un eșec.

O’Connor afirmă că aceste animale ne arată că evoluția a experimentat cu diferite moduri de a zbura. Este clar că păsările nu au fost singurii dinozauri zburători, iar fosilele demonstrează că zborul însuși a evoluat de mai multe ori în rândul acestora.

Sursa: Science News

The post Dinozaurii cu aripi de liliac, zburători neîndemânatici appeared first on Info Natura.