Jupiter, cea mai mare planetă din Sistemul Solar

publicat de Florin Mitrea
488 vizualizări
Planeta Jupiter

Jupiter este a cincea planetă de la Soare și de departe cea mai mare planetă din sistemul nostru solar, având mai mult decât dublul masei celorlalte planete luate la un loc. Benzile colorate de pe suprafața lui Jupiter reprezintă nori reci de amoniac și apă plutind într-o atmosferă de hidrogen și heliu. Marea Pată Roșie de pe Jupier este o furtună imensă, mai mare decât planeta noastră și care este activă de sute de ani.

Jupiter este înconjurată de zeci de luni (sateliți naturali). Planeta mai are și câteva inele, dar, spre deosebire de cele ale lui Saturn, acestea sunt slab vizibile și formate din praf, nu din gheață.

Potențial de existență a vieții

Mediul planetei Jupiter propabil că nu este propice vieții așa cum o cunoaștem noi. Temperaturile, presiunile și materialele care caracterizează această planetă sunt prea extreme și volatile pentru ca organismele să se adapteze.

În timp ce planeta Jupiter nu este un loc în care viața să prindă rădăcini, nu același lucru se poate spune despre unele dintre numeroasele sale luni. Europa este locul în care există o mare probabilitate de a găsi viața. Există dovezi ale unui ocean vast chiar sub crusta sa de gheață, unde viața ar putea fi susținută.

Dimensiune și distanță

Având o rază de 69.911 km, Jupiter este de 11 ori mai mare decât Pământul. Dacă Pământul ar fi de mărimea unei monede, atunci Jupiter ar fi de mărimea unei mingi de baschet.

Situată la o distanță de 778 milioane de kilometri, Jupiter de află la 5,2 unități astronomice față de Soare. O unitate astronomică (AU) reprezintă echivalentul distanței de la Soare la Pământ. Lumina solară are nevoie de 43 de minute pentru a călători de la Soare până la Jupiter.

Orbită și rotație

Jupiter are cea mai scurtă zi din sistemul nostru solar. O zi de pe Jupiter are aproximativ 10 ore terestre (timpul necesar planetei pentru a efectua o rotație completă în jurul axei sale). Jupiter efectuează o rotație completă în jurul Soarelui în 12 ani tereștri (4.333 de zile terestre).

Ecuatorul său este înclinat doar cu trei grade în raport cu traiectoria sa orbitală în jurul Soarelui. Aceasta înseamnă că Jupiter se rotește aproape vertical și nu are anotimpuri la fel de diferite ca alte planete.

Sateliți naturali

Având patru sateliți naturali mari și numeroși alții mai mici, Jupiter formează un sistem solar în miniatură. Jupiter are 53 de luni confirmate și altele 26 care așteaptă confirmarea. Lunile primesc un nume după ce sunt confirmate.

Cele patru luni mari ale lui Jupiter – Io, Europa, Ganymede și Callisto – au fost observate pentru prima dată de astronomul Galileo Galilei, în anul 1610, cu ajutorul unui telescop. Aceste patru luni sunt cunoscute astăzi sub denumirea de sateliți galileeni și reprezintă unele dintre cele mai fascinante destinații din sistemul nostru solar.

Io este corpul ceresc cel mai activ din punct de vedere vulcanic din Sistemul Solar. Ganymede este cea mai mare lună din sistemul nostru solar (chiar mai mare decât planeta Mercur). Puținele cratere de pe Callisto arată o activitate de suprafața redusă. Sub scoarța înghețată a lui Europa ar putea exista un ocean format din apă în stare lichidă care să conțină ingredientele vieții, ceea ce face din acest satelit natural un loc tentant pentru explorare.

Inelele lui Jupiter

Descoperite în anul 1979 de sonda Voyager 1 a NASA, inelele lui Jupiter au reprezentat o surpriză, deoarece ele sunt compuse din particule mici și întunecate și sunt dificil de observat. Datele de la sonda Galileo arată că sistemul de inele al lui Jupiter s-ar fi putut forma din praful aruncat în spațiu de meteoriții care s-au lovit de sateliții naturali interiori ai planetei gigant.

Formarea planetei Jupiter

Jupiter s-a format odată cu restul planetelor din sistemul nostru solar, în urmă cu 4,5 miliarde de ani, când gravitația a atras norii de gaz și praf înspre viitoarea planetă. Jupiter a preluat cea mai mare parte a masei care a rămas după formarea Soarelui, ajungând la o masă de peste două ori mai mare decât cea tuturor planetelor din Sistemul Solar luate la un loc.

De fapt, Jupiter conține aceleași ingrediente ca o stea, însă nu a crescut atât de mare pentru a declanșa reacțiile de fuziune.

În urmă cu aproximativ patru miliarde de ani, Jupiter s-a stabilizat în poziția actuală din sistemul solar exterior – cea de a cincea planetă de la Soare.

Structura lui Jupiter

Compoziția lui Jupiter este asemănătoare cu cea a Soarelui – predominant hidrogen și heliu. În adâncurile atmosferei, presiunea și temperatura cresc, comprimând hidrogenul gazos în hidrogen lichid. Aceasta face ca pe Jupiter să existe cel mai mare ocean din sistemul nostru solar – un ocean format din hidrogen, nu din apă.

Oamenii de știință cred că în atmosfera lui Jupiter, la jumătatea distanței până la centru, presiunea devine atât de puternică încât electronii sunt îndepărtați din atomii de hidrogen, făcând hidrogenul lichidul un bun conducător al electricității, la fel ca un metal. Se crede că viteza de rotație ridicată a lui Jupiter reprezintă motorul curenților electrici din această regiune, generând puternicul câmp magnetic al planetei.

Nu este clar dacă Jupiter prezintă un nucleu central solid sau doar o ”supă” vâscoasă și fierbinte. Acolo temperatura ar putea ajunge până la 50.000 de grade Celsius. Nucleul ar putea fi format din fier și minerale de silicați (similare cu cuarțul).

Suprafața lui Jupiter

Fiind o gigantă gazoasă, Jupiter nu are o suprafață adevărată. Planeta este formată predominant din gaze și lichide.

O navă spațială nu ar avea unde să aterizeze pe suprafața lui Jupiter, dar nici nu ar putea zubra prin atmosfera sa fără să fie afectată. Presiunile și temperaturile extreme din interior ar topi și vaporiza orice sondă spațială care ar încerca să pătrundă în atmosferă.

Atmosfera planetei Jupiter

Jupiter apare ca o tapiseria de benzi de nori și pete colorate. Probabil că planeta gazoasă are trei straturi distincte de nori pe ”cerul” său, care, luate împreună, se întind pe 71 km.

Stratul superior probabil că este format din amoniac înghețat, în timp ce stratul mijlociu ar putea fi format din cristale de hidrosulfură de amoniu. Stratul cel mai de jos ar putea fi format din gheață și vapori de apă.

Benzile viu colorate de pe suprafața lui Jupiter ar putea fi formate din gaze cu conținut de sulf și fosfor provenite din interiorul planetei. Rotația rapidă a lui Jupiter – o dată la fiecare 10 ore – creează fluxuri puternice de materie, care separă norii în bezni întunecate și luminoase întinse.

Deoarece nu există o suprafață solidă care să le încetinească, petele de pe Jupiter pot persista mulți ani. Planeta este măturată de vânturi extrem de puternice, dintre care cele de la ecuator pot atinge și 539 km/h. Marea Pată Roșie, un vârtej oval de nori de două ori mai mare decât Pământul, este observată pe suprafața lui Jupiter de peste 300 de ani. Recent, trei ovale mai mici s-au unit pentru a forma Mica Pată Roșie, de aproximativ jumatate din mărimea verei sale mai mari.

Descoperirile sondei Juno a NASA, publicate în octombrie 2021, oferă o imagine completă a ceea ce se întâmplă sub norii lui Jupiter. Datele de la Juno arată că cicloanele de pe Jupiter sunt mai calde la vârf, cu o densitate atmosferică mai redusă, în timp ce la baza ele sunt mai reci și cu o densitate mai mare. Anticicloanele, care se rotesc în direcția opusă, sunt mai reci la vârf și mai calde la bază.

Descoperirile mai arată că furtunile sunt mult mai extinse decât se credea anterior, unele întinzându-se până la 100 km sub stratul superior de nori, iar altele, inclusiv Marea Pată Roșie, atingând peste 350 km.

Dimensiunile Marii Pete Roșii sugerează că această concentrare de masă atmosferică ar putea fi detectată cu ajutorul instrumentelor care studiează câmpul gravitațional al lui Jupiter. Două zboruri ale lui Juno în apropierea acestei pete au oferit oportunitatea de a căuta semnătura gravitațională a furtunii. Cu ajutorul datelor obținute, cercetătorii au putut stabilită că Marea Pată Roșie pătrunde 500 km în adâncimea atmosferei lui Jupiter.

Centuri și zone. Pe lângă cicloanele și anticicloanele sale, Jupiter este cunoscută pentru centurile și zonele sale distincte – bezi albe și roșiatice de nori care înconjoară planeta. Vânturile puternice de est-vest care bat în direcții opuse separă aceste benzi. Juno a descoperit anterior că aceste vânturi ating adâncimi de 3.200 km.

Datele de la sonda Juno mai arată că centurile și zonele suferă o tranziție la aproximativ 65 km sub norii de apă ai lui Jupiter. La adâncimi mici, centurile lui Jupiter sunt mai strălucitoare la lungimi de undă din domeniul microundelor decât zonele învecinate. Însă la adâncimi mai mari, sub norii de apă, se întâmplă exact opusul – o similaritate cu oceanele noastre.

Cicloane polare. Juno a descoperit anterior furtuni ciclonice uriașe la ambii poli ai lui Jupiter – opt aranjate sub forma unui model octogonal la polul nord și cinci aranjate într-un model pentagonal la polul sud. Se pare că aceste fenomene atmosferice sunt extrem de persistente.

La fel ca în cazul uraganelor de pe Pământ, aceste cicloane tind să se deplaseze spre poli, însă cicloanele existente acolo le împing înapoi.

Magnetosfera lui Jupiter

Magnetosfera reprezintă regiunea din spațiu influențată de puternicul câmp magnetic al lui Jupiter. Ea se întinde de la 1 până la 3 milioane de kilometri înspre Soare (de șapte până la 21 de ori diametrul lui Jupiter) și se îngustează sub forma unei cozi de mormoloc care se întinde la peste un miliard de kilometri în urma lui Jupiter, până la orbita lui Saturn.

Câmpul magnetic enorm al lui Jupiter este de 16 până la 54 de ori mai puternic decât cel al Pământului. El se rotește împreună cu planeta și antrenează particulele încărcate electric.

În apropierea planetei, câmpul magnetic captează roiuri de particule încărcate și le accelerează la energii foarte mari, creând radiații intense care bombardează lunile cele mai apropiate de Jupiter și pot deteriora sondele spațiale.

De asemenea, câmpul magnetic al lui Jupiter crează cele mai spectaculoase aurore din Sistemul Solar, la polii planetei.

Sursa: NASA.

Din aceeași categorie

© 2022-2024  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii