Cometele, rămășițe înghețate de la formarea sistemului nostru solar

publicat de Florin Mitrea
22 vizualizări
Comete

În trecutul îndepărtat, oamenii erau în acelați timp uimiți și alarmați de observarea unei comete, percepându-le drept ”stele cu păr lung” care apăreau pe cer neanunțate și imprevizibile. Astronomii chinezi au păstrat înregistrări cuprinzătoare timp de secole, inclusiv caracteristici ale unor tipuri caracteristice de cozi de cometă, momentele apariției și dispariției cometelor și poziția lor pe cer. Aceste anale istorice s-au dovedit a fi o resursă valoroasă pentru astronomii de mai târziu.

Acum știm că cometele sunt rămășițe de la începuturile Sistemului Solar, din urmă cu 4,6 miliarde de ani, și că sunt formate în principal din gheață acoperită cu materie organică închisă la culoare. Ele ar putea purta indicii importante depre formarea sistemului nostru solar.

Cometele ar fi putut aduce pe Pământ apa și compușii organici, ”cărămizile” vieții de pe planeta noastră.

De unde vin cometele?

Potrivit teoriei astronomului Gerard Kuiper din 1951, dincolo de planeta Neptun există o centură de obiecte înghețate, unde o populație de comete întunecate orbitează în jurul Soarelui. Aceste obiecte înghețate, ocazional împinse pe orbite mai apropiate de Soare, devin așa-numitele comete cu perioadă scurtă.

Având nevoie de mai puțin de 200 de ani pentru a efectua o rotație completă în jurul Soarelui, în multe cazuri apariția acestor tipuri de comete este predictibilă, deoarece ele au mai trecut pe lângă noi înainte.

Mai puțin predictibile sunt cometele cu perioadă lungă, dintre care multe provin dintr-o regiune numită Norul lui Oort, situată la o distanță de aproximativ 100.000 de unități astronomice (UA) față de Soare (o unitate astranomică reprezintă distanța dintre Pământ și Soare). Cometele din Norul lui Oort pot avea nevoie de 30 de milioane de ani pentru a efectua o călătorie completă în jurul astrului nostru.

Fiecare cometă prezintă o porțiune înghețată mică, denumită nucleu, care deseori măsoară doar câțiva kilometri în diametru. Nucleul conține bucăți de gheață, gaze înghețate și urme de praf. O cometă se încălzește pe măsură ce se apropie de Soare și își formează o atmosferă, numită coamă. Căldura Soarelui duce la transformarea gheții în gaze, astfel încât coama cometei se lărgește, putându-se extinde pe sute de mii de kilometri. Presiunea luminii solare și particulele din vântul solar pot îndepărta praful și gazul din coamă, ducând la formarea unei cozi lungi și strălucitoare. De fapt, cometele prezintă două cozi – una formată din praf și alta formată din ioni (gaze).

Majoritatea cometelor călătoresc la o distanță sigură față de Soare – cometa Halley nu se apropie la mai puțin de 89 de milioane de kilometri. Totuși, unele comete se prăbușesc direct pe Soare sau se apropie atât de mult de acesta încât se dezintegrează și se evaporă.

Cometa Halley

Cometa Halley și galaxia Calea Lactee, pe 21 martie 1986. | Foto: REINHOLD HAEFNER/ESO/FLICKR (CC BY 4.0)

Explorarea cometelor

Oamenii de știință au dorit de mult timp să studieze cometele mai în detaliu, tentați de puținele imagini din 1986 ale nucleului cometei Halley. Sonda spațială Deep Space 1 a NASA a zburat pe lângă cometa Borrelly în anul 2011 și i-a fotografiat nucleul, care are un diametru în jur de 8 km.

Misiunea Stardust a NASA a zburat la 236 km de nucleul cometei Wild 2, în ianuarie 2004, colectând particule și praf interstelar pentru a le aduce înapoi pe Pământ în 2006. Fotografiile realizate în timpul zborului au arătat jeturi de praf și o suprafață accidentată și texturată. Analiza probelor colectate de Stardust a arătat complexitatea cometelor. În probe au fost identificate minerale formate în apropierea Soarelui sau a altor stele, ceea ce sugerează că materia din regiunile interioare ale sistemului nostru solar a călătorit spre regiunile exterioare, unde s-au format cometele.

O altă misiune a NASA, Deep Impact, a constat dintr-o sondă spațială zburătoare și o sondă de impact. În iulie 2005, sonda de impact a fost eliberată pe nucleul cometei Tempel 1, fapt care a vaporizat sonda și a ejectat material pulverulent de pe suprafața cometei. Spectrometrul de la bordul sondei spațiale a analizat compoziția nucleului cometei.

După succesul misiunilor lor principale, sondele Deep Impact și Stardust au fost redirecționate către alte comete din apropiere. Misiunea sondei Deep Impact, denumită EPOXI (Extrasolar Planet Observation and Deep Impact Extended Investigation), a constat din două proiecte: DIXI (Deep Impact Extended Investigation), care a întâlnit cometa Hartley 2 în noiembrie 2010, și EPOCh (Extrasolar Planet Observation and Charaterization), care a căutat planete de mărimea Pământului în jurul altor stele în timp ce se îndrepta către Hartley 2. NASA s-a reîntors pe cometa Tempel 1 în anul 2011, când misiunea Stardust New Exploration of Tempel 1 (NExT) a observat schimbările din nucleul cometei după misiunea din 2005.

Cum sunt numite cometele?

Numirea cometelor poate fi un lucru complicat. În general, cometele sunt numite după descoperitorul lor – fie o persoană, fie o sondă spațială. Acest ghid al Uniunii Astronomice Internaționale a fost dezvoltat abia în ultimul secol. De exemplu, cometa Shoemaker-Levy 9 a fost denumită astfel deoarece a fost a noua cometă cu perioadă scurtă descoperită de Eugene și Carolyn Shoemaker și David Levy. Deoarece sondele spațiale sunt foarte eficiente la reperarea cometelor, multe comete conțin LINEAR, SOHO sau WISE în numele lor.

Sursa: NASA

Din aceeași categorie

© 2022  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii