Pisica sălbatică, o prezență discretă prin pădurile noastre

publicat de Florin Mitrea
4 vizualizări
Pisica sălbatică

Pisica sălbatică (Felis silvestris) are, de obicei, o blană scurtă și moale, de culoare gri-maronie, cu dungi negre care acoperă întregul corp. Coada este stufoasă și prevăzută cu dungi negre. În timpul iernii, pisicile sălbatice europene au o blană groasă, care uneori le face să pară mai mari decât alte pisici sălbatice. Pisicile din Asia au o nuanță de fundal mai gălbuie sau roșiatică, în timp ce blana pisicilor africane este mai deschisă la culoare, de la gălbui ca nisipul la maroniu și gri. Pe spatele urechilor, blana are o culoare roșiatică tipică.

Pisica sălbatică are dimensiuni mai mari decât pisica domestică, având picioarele relativ lungi și o constituție a corpului mai robustă. Coada este lungă și depășește, de obicei, jumătate din lungimea corpului. Masculii măsoară între 43 și 91 cm în lungime, la care se adaugă o coadă de 23-40cm, și cântăresc între 5 și 8 kg. Femelele sunt ceva mai mici, măsurând între 40 și 77 cm și având o greutate de 3-5 kg.

Pisică sălatică (pui)
Foto: PETER TRIMMING/FLICKR (CC BY-ND 2.0)
Felis silvestris

PISICA SĂLBATICĂ

Regnul: Animalia
Încrengătura: Chordata
Subîncrengătura: Vertebrata
Clasa: Mammalia
Ordinul: Carnivora
Subordinul: Feliformia
Familia: Felidae
Genul: Felis
Specia: Felis silvestris

Distribuție

Pisicile sălbatice se întâlnesc în sud-vestul Asiei, Europa continentală și regiunile de savană din Africa. Ele trăiesc în regiunile muntoase și deșertice. Pisicile sălbatice europene preferă prădurile cu frunze late sau pădurile de amestec, dar evită zonele intens cultivate și așezările umane. Ele pot fi întâlnite în pădurile mediteraneeane, în pădurile riverane și de-a lungul coastelor mării.

Comportament și stil de viață

De obicei, pisicile sălbatice sunt active noaptea, la răsărit și la apus, dar pot fi active și în timpul zilei, mai ales acolo unde nu există multă activitate umană. În timpul nopții, ele călătoresc mult în căutarea prăzii.

Pisicile sunt solitare, cu excepția perioadei de împerechere. Își marchează teritoriul cu substanțe odorizante sau prin semne lăsate pe copaci. Se adăpostesc în scorburile copacilor, în crăpăturile dintre roci sau în cuiburile abandonate de alte animale; nu își sapă niciodată vizuină.

Dietă și hrănire

Prada principală este reprezentată de rozătoare mici (șoareci, șobolani), urmate de păsări (în special rațe, gâște, porumbei și alte paseriforme), iepuri de câmp, insectivore și nutrii.

Comportament de împerechere

Pisicile sălbatice sunt poligine. În momentul în care o femelă este gata de împerechere, masculii din zone se adună în jurul ei și intră în competiție pentru ea.

Pisica sălbatică are o perioadă de estru din decembrie până în februarie și alta din mai până în iulie. Gestația durează între 60 și 68 de zile, după care femela naște 1-7 pisoi. Puii încep să vâneze alături de mama lor la vârsta de 60 de zile, iar după 140-150 de zile devin independenți.

Pisoii sunt mai mult au mai puțin complet dezvoltați la vârsta de 10 luni, deși scheletul continuă să crească până la 18-19 luni. Familia se desparte după circa cinci luni, iar puii pleacă pentru a-și stabili teritorii proprii. Femelele devin mature din punct de vedere sexual la vârsta de aproximativ 6 luni.

Populație și amenințări

Pisica sălbatică este amenințată de pierderea, degradarea și fragmentarea habitatelor. În Europa, pisicile sunt amenințate și de izolarea populațiilor, coliziunea cu autovehiculele și bolile transmise de pisicile domestice.

Încrucișarea cu pisicile domestice face dificilă estimarea populațiilor de pisică sălbatică. În unele regiuni au fost realizate estimări ale unor populații specifice: Scoția – între 1.000 și 4.000 de indivizi; Germania – între 1.700 și 5.000 de indivizi; Slovenia – 2.000 de indivizi sau mai puțini; Polonia – între 100 și 150 de indivizi; Slovacia – în jur de 1.500 de indivizi; România – în jur de 10.000 de indivizi.

Pisicile sălbatice au un rol important în controlul populațiilor de rozătoare și al altor mamifere de mici dimensiuni. Este posibil ca această activitate să fi dus la domesticirea lor.

Domesticire

Se crede că egiptenii antici au fost primii oameni care au domesticit pisica, în urmă cu aproximativ 4.000 de ani. Cu toate acestea, în anul 2004, cercetătorii francezi din Cipru au descoperit rămășițele unei pisici cu o vechime de 9.500 de ani îngropate împreună cu un om.

Mai recent, analiza oaselor și dinților unei pisici dintr-o așezare chineză cu vârsta de 5.300 de ani a arătat că pisicile mâncau cereale, rozătoare și resturi de la masa omului. Se pare că după apariția agriculturii, pisicile din Asia și Orientul Apropiat au început să se adune lângă depozitele de cereale și ferme, unde erau mulți șoareci și șobolani. Oamenii i-au tolerat pe acești exterminatori ai dăunătorilor, iar pisicile au devenit din ce în ce mai confortabile în preajma oamenilor.

Indiferent dacă domesticirea pisicilor a apărut în urmă cu 5.000 sau 10.000 de ani, dovezile sugerează că aceste feline au fost domesticite cu mult după domesticirea câinilor, în urmă cu 40.000 de ani.

Sursa: Animalia.bio

Din aceeași categorie

© 2022  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii