Pânza de păianjen: cum și din ce este făcută

publicat de Florin Mitrea
40 vizualizări
Păianjenul-viespe

Păianjenii își produc pânza din mătase, o fibră naturală de natură proteică. Pânza de păianjen combină două caracteristici utile: este foarte rezistentă la întindere și extensibilă.

Există șapte tipuri diferite de glande producătoare de mătase, care secretă mătase cu diferite caracteristici și utilizări. De exemplu, mătasea cribelată are un aspect lânos.

Fiecare păianjen deține structuri denumite organe filiere, localizate în partea din spate a abdomenului. Acestea sunt organele care țes mătasea. Numărul organelor filiere diferă în funcție de specie, însă majoritatea păianjenilor sunt dotați cu un mănunchi. La capătul fiecărui organ filieră se întâlnesc structuri asemănătoare cu niște duze, iar din fiecare duză iese câte un fir de mătase.

Deși de cele mai multe ori păianjenii sunt asociați cu pânza de păianjen, există și păianjeni care nu-și țes pânză de mătase pentru a prinde prada. De exemplu, păianjenii crab din familia Thomisidae sunt prădători care doar stau și așteaptă prada. Este cazul speciei Misumena vatia, care stă la pândă pe flori și prinde în ambuscadă insectele care le vizitează. Alte specii, cum ar fi păianjenii săltători din familia Saltidae, își urmăresc în mod activ prada prin salturi.

Unii păianjeni chiar invadează alte pânze de păianjen pentru a-și căuta hrana. Păianjenii pirat din genul Ero merg pe pânza altui păianjen și mimează comportamentul prăzii pentru a atrage păianjenul gazdă, pe care apoi îl atacă.

Păianjenii care nu-și țes pânza pentru capturarea prăzii folosesc mătasea în alte scopuri, cum ar fi crearea unor platforme pentru năpârlire, înfășurarea ouălor sau adăposturi. Un alt rol este cel de protecție împotriva căderii: păianjenul atașează un fir de mătase de un suport (ca o ancoră), pe care îl folosește să se ridice la poziția inițială în cazul în care cade.

O altă utilizare a mătăsii de păianjen este în dispersarea puietului sau a adulților de mici dimensiuni. După ce ajunge pe un punct relativ înalt, păianjenul își îndreaptă abdomenul în sus și secretă câteva fire de mătase. Apoi aceste fire sunt antrenate de curenții de aer, preluând astfel și păianjenul, care poate fi transportat în acest fel pe distanțe de mii de metri. Uneori numărul indivizilor transportați astfel este atât de mare, încât un câmp întreg este acoperit de pânza lor.

Păianjenul de apă (Argyroneta aquatica) și-a găsit cel mai neobișnuit rol pentru pânza sa. El construiește o cupolă sau clopot din mătase, care este „ancorată” de plante sau alte obiecte subacvatice. Aceasta reprezintă un rezervor cu aer. Cupola are dimensiunea unei nuci și, bineînțeles, intrarea este situată în parte inferioară. Cupolele femelei sunt mai mari decât cele a masculilor, din cauză că ele au un mod de viață mai sedentar. Rezervele de aer sunt în permanență îmbogățite cu oxigen. Păianjenul iese la suprafață și-și ridică opistosoma (partea din spate a corpului) deasupra apei. Moleculele de aer se rețin prin firișoarele de păr și formează o peliculă de aer în jurul opistosomei. La destinație, în cupolă, aerul este eliberat. Cu toate acestea, reaprovizionarea frecventă este inutilă, deoarece structura pereților permite schimbul de gaze cu apa din jur, datorită diferenței presiunii osmotice. Acest sistem este mai avansat decât un aqualung, care trebuie să fie reumplut cu aer.

Sursa: Muzeul de Istorie Naturală din Londra.

Din aceeași categorie

© 2022  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii