În momentul în care o persoană moare, corpul său începe să se descompună pe măsură ce celulele se degradează și bacteriile invadează.
Deși procesul de descompunere începe la câteva minute după moarte, există o serie de factori, printre care temperatura ambientală, aciditatea solului și materialul din care este confecționat sicriul, care pot afecta timpul necesar transformării corpului în schelet. Totuși, în medie, un corp îngropat într-un sicriu obișnuit începe să se dezmembreze în decurs de un an, dar poate dura până la zece ani până la descompunerea completă.
Un corp îngropat fără sicriu, care nu are protecție împotriva insectelor sau a altor elemente, devine schelet în aproximativ cinci ani, potrivit lui Nicholas Passalacqua, profesor asociat la Universitatea Western Carolina, S.U.A.
Descompunerea în sine este destul de simplă. Odată ce sângele oxigenat încetează să mai curgă prin corp, celulele mor și ele. Printr-un proces denumit autoliză, celulele eliberează enzime (în special cele din lizozomi, care conțin enzime digestive), care descompun celulele în sine, dar și proteinele și carbohidrații.
Putrefacția sau descompunerea materiei organice în lipsa oxigenului, realizată de către bacterii, ciuperci sau alte organisme, poate înverzi o parte a pielii în 18 ore de la moarte. Acest lucru are loc simultan cu înmulțirea rapidă a bacteriilor din intestine, care produc gaze ce fac ca organismul să se umfle și să miroase urât. Putrefacția este accelerată atunci când corpul se află într-un mediu cald, motiv pentru care rămășițele umane sunt păstrate într-un frigider până la înmormântare.
În timpul etapei de umflare (balonare), pielea se poate lăsa și căpăta un aspect marmorat și pot apărea vezicule, iar vasele de sânge de culoare verde închis poate fi observate prin piele în aproximativ 24 până la 48 de ore după moarte. În cele din urmă, balonarea încetează, iar printr-un proces denumit putrefacție neagră, organele și țesuturile corpului se înmoaie; insectele și microbii mănâncă țesuturile moi rămase, lăsând în urmă rămășițele scheletice.
Descompunerea încetinește semnificativ în faza de schelet, fiind necesari ani de zile sau chiar decenii pentru dezintegrarea totală a oaselor.
Pentru a amâna procesul de descompunere, îmbălsămătorii pot drena sângele și alte fluide din corp pentru a le înlocui cu un lichid de îmbălsămare care este injectat în vasele de sânge. Chimicalele din acest lichid împiedică activitatea bacteriană de descompunere.
În cazul persoanelor îmbălsămate și îngropate în sicriu, timpul de descompunere este de 5-10 ani. După acest interval, toate țesuturile dispar și rămân doar oasele.
Locul de înmormântare poate juca și el un rol important. Dacă sicriul este îngropat într-un sol acid, el se va eroda mai repede, expunând astfel corpul la agenții de descompunere (insecte etc.).
Mai există și alți factori mai puțin cunoscuți publicului larg. Într-un spațiu deschis, persoanele obeze se descompun mai repede la început, însă etapele finale ale descompunerii se desfășoară mai lent, deoarece viermii preferă țesutul muscular, nu grăsimile. Chimioterapia și antibioticele utilizate înainte de moarte pot avea, de asemenea, un impact semnificativ asupra descompunerii, deoarece ambele omoară o parte dintre bacteriile implicate în proces.
Căptușeala sicriului ar putea avea, de asemenea, o influență asupra ritmului procesului de descompunere. Unele materiale pot îndepărta fluidele din corp, ducând la uscarea mai rapidă sau chiar mumificarea acestuia. Dacă materialul reține umiditatea, corpul se poate îmbiba cu propriile fluide și se poate descompune mai repede.
Sursa: Live Science