În primele ore ale dimineții zilei de 26 aprilie 1986, Centrala Nucleară de la Cernobîl, din Ucraina (fosta Uniune Sovietică), a explodat, ducând la cel mai grav dezastru nuclear din istorie. Chiar și după mulți ani de cercetări științifice și investigații guvernamentale, încă mai există întrebări fără răspuns despre accidentul de la Cernobîl, mai ales în ceea ce privește impactul pe termen lung pe care masiva scurge de radiații l-a avut și îl va avea asupra sănătății celor expuși.
Unde se află Cernobîl?
Centrala Nucleară de la Cernobîl se află la circa 130 km nord față de Kiev, capitala Ucrainei, și la circa 20 km sud față de granița cu Belarus. Centrala este formată din patru reactoare construite între anii 1970 și 1980. În apropierea centralei a fost construit un lac artificial cu suprafața de circa 22 de kilometri pătrați, alimentat de râul Prîpeat, pentru furnizarea apei necesare răcirii reactoarelor.
Orașul Prîpeat, fondat în anul 1970, era cel mai apropiat oraș, fiind localizat doar la 3 km depărtare de Centrala Nucleară de la Cernobîl, și avea aproape 50.000 de locuitori în anul 1986. La circa 15 km depărtare exista orașul Cernobîl, mai mic și mai vechi, cu circa 12.000 de locuitori. În restul regiunii erau ferme și păduri.
Centrala Nucleară de la Cernobîl
Centrala Nucleară de la Cernobîl folosea patru reactoare sovietice de tipul RBMK-1000 – un model recunoscut acum ca având greșeli inerente de proiectare. Reactoarele RBMK aveau un vas de presiune cilindric care utiliza combustibil pe bază de uraniu îmbogățit (dioxid de uraniu-235) pentru încălzirea apei, creând abur care antrena turbinele și genera electricitate.
La majoritatea reactoarelor, apa este utilizată și ca agent de răcire și pentru a modera activitatea combustibilului nuclear, prin îndepărtarea aburului și căldurii în exces. Însă în cazul reactoarelor RBMK-1000, pentru moderarea reactivității era utilizat grafitul. Pe măsură ce miezul reactorului se încălzea și producea mai mult abur, el devenea mai reactiv, în loc să-i scadă reactivitatea, ceea ce crea o buclă de feedback pozitiv denumită „coeficient de vid pozitiv” (positive-void coefficient).
Ce s-a întâmplat în timpul exploziei reactorului?
Explozia a avut loc în ziua de 26 aprilie 1986, în timpul unor activități de întreținere curente. Operatorii plănuiau să verifice sistemele electrice când au oprit sisteme de control esențiale, împotriva reglementărilor de siguranță. Aceasta a făcut ca reactorul să devină periculos de instabil și să atingă o putere foarte scăzută.
Reactorul 4 fusese închis cu o zi înainte pentru efectuarea unor verificări ale sistemelor de siguranță ce trebuiau să intre în funcțiune în caz de cădere a tensiunii. Deși mai există unele dezacorduri cu privire la cauza reală a exploziei, se crede că prima cauză a fost excesul de abur, iar a doua cauză a fost prezența hidrogenului. Excesul de abur a fost creat prin reducerea debitului apei de răcire, ceea ce a determinat acumularea de abur în conductele de răcire – coeficientul de vid pozitiv -, ceea ce a provocat o creștere masivă de putere, care nu a mai putut fi controlată.
Explozia a avut loc la ora 1:23, a distrus reactorul 4 și a declanșat un incendiu, care s-a extins și la clădirile din vecinătate. Explozia a antrenat resturi de combustibil radioactiv și componente de reactor, care au fost aruncate peste clădirile și terenul din jur. Pulberile radioactive au fost transportate de vânt, antrenând produși de fisiune și gaze nobile lipsite de miros și gust.
Ploaia radioactivă
Explozia a omorât doi operatori – primele dintre victimele care vor muri în primele ore de după accident. În următoarele câteva zile, echipele de urgență au încercat cu disperare să controleze incendiile și scurgerile de radiații.
Incendiul inițial a fost stins în jurul orei 5:00, dar incendiul care a cuprins grafitul din reactor a avut nevoie de zece zile și de 250 de pompieri pentru a fi lichidat. Cu toate acestea, emisiile toxice au continuat să fie pompate în atmosferă timp de zece zile.
Cea mai mare parte a radiației eliberate în atmosferă a provenit din fisiunea izotopilor iod-131, cesiu-134 și cesiu-137. Iodul-131 are un timp de înjumătățire relativ scut, de doar opt zile, dar pătrunde rapid în corpul uman și tinde să se acumuleze la nivelul glandei tiroide. Izotopii cesiului au timpi de înjumătățire mai mari (cesiul-137 are un timp de înjumătățire de 30 de ani) și reprezintă o îngrijorare timp de mulți ani după eliberarea în mediul înconjurător.
Cum se decontaminează obiectele expuse la radioactivitate?
Materialele radioactive pot fi foarte periculoase pentru mediu și sănătate.
Evacuarea orașului Prîpeat a început în ziua de 27 aprilie – la 36 de ore după producerea exploziei. În acel moment, numeroși locuitori se plângeau deja de stări de vomă, dureri de cap și alte simptome ale expunerii la radiații. Până pe 14 mai, autoritățile închiseseră o arie cu raza de 30 km în jurul centralei nucleare, evacuând alți 116.000 de locuitori. În următorii câțiva ani, peste 220.000 de oameni au fost sfătuiți să se mute în zone mai puțin contaminate.
Efecte asupra sănătății
În primele patru luni de la accident au murit 28 de muncitori de la Cernobîl, inclusiv câțiva lucrători eroici care știau că se expun la niveluri letale de radiație pentru a opri scurgerile de radiații.
În acea perioadă, vântul bătea predominant dinspre sud și est, ceea ce a făcut ca o bună parte a radiației să călătorească spre nord-vest, înspre Belarus. Cu toate acestea, autoritățile sovietice au întârziat să divulge lumii informații despre amploarea dezastrului. Însă atunci când nivelurile de radiație au provocat îngrijorări în Suedia, la trei zile după accident, oamenii de știință suedezi au putut să stabilească localizarea aproximativă a dezastrului nuclear pe baza nivelurilor de radiație și a direcției vântului, forțând astfel sovieticii să dezvăluie întreaga dimensiune a crizei.
Într-un interval de trei luni de la accidentul de la Cernobîl, au murit 31 de persoane în urma expunerii la radiații sau la alte efecte directe ale dezastrului. În perioada 1991-2015, au fost diagnosticate aproximativ 20.000 de cazuri de cancer tiroidian la pacienți care aveau vârsta sub 18 ani la momentul dezastrului.
Deși ar putea apărea cazuri noi de cancer la lucrătorii serviciilor de urgență și la rezidenții din regiunea Cernobîl, rata mortalității din cauza cancerului și alte afecțiuni de sănătate asociate cu accidentul de la Cernobîl sunt mai reduse decât s-a estimat inițial.
Unii experți au susținut că teama nefondată de otrăvire cu radiații a dus la o suferință mai mare decât dezastrul în sine. De exemplu, mulți medici din Europa de Est și Uniunea Sovietică au sfătuit femeile însărcinate să facă avorturi pentru a evita nașterea unor copii cu malformații congenitale sau alte afecțiuni, deși nivelurile de radiație la care aceste femei fuseseră expuse probabil că nu reprezentau niciun pericol pentru sănătatea lor și a copiilor.
În anul 2000, Organizația Națiunilor Unite a publicat un raport privind efectele accidentului de la Cernobîl care era atât de „plin de afirmații nefondate, lipsite de orice suport științific”, încât a fost respins de majoritatea autorităților.
Impactul asupra mediului
La scurt timp după scurgerea de radiații de la Cernobîl, arborii din pădurile din împrejurimi au fost omorâți de nivelurile ridicate ale radiațiilor. Regiunea a devenit cunoscută sub numele de „Pădurea Roșie”, deoarece arborii morți au căpătat o culoare roșcată. În cele din urmă, arborii au fost dezrădăcinați cu buldozerul și îngropați în pământ.
Reactorul distrus a fost rapid acoperit cu un sarcofag din beton, în vederea opririi altor scurgeri de radiație. Totuși, în continuare există numeroase dezbateri științifice în privința eficacității acestui sarcofag.
În perioada 2006-2017, după stabilizarea vechiului sarcofag, a fost construită o nouă structură de siguranță. Aceasta are o lățime 257 m, o lungime de 162 și o înălțime de 108 m, fiind proiectată să acopere complet reactorul 4 și sarcofagul său timp ce cel puțin 100 de ani.
În ciuda gradului de contaminare a amplasamentului și a riscurilor asociate cu operarea unui reactor cu deficiențe de proiectare cunoscute, Centrala Nucleară de la Cernobîl a continuat să funcționeze până în anul 2000, când a fost închis reactorul 3. Reactoarele 2 și 1 fuseseră oprite în anul 1991, respectiv în anul 1996. Dezafectarea completă de centralei nucleare este de așteptat să fie finalizată în anul 2028.
Centrala nucleară, orașele-fantomă Prîpeat și Cernobîl și vecinătățile acestor formează o zonă de excluziune cu suprafața de 2.600 de kilometri pătrați, în care accesul este permis doar oamenilor de știință și autorităților. În ciuda pericolelor, unii oameni s-au reîntors la casele lor. În anul 2011, Ucraina a deschis zona pentru turiștii care doresc să vadă urmările dezastrului nuclear.
Cernobîl în ziua de azi
În prezent, întreaga regiune, inclusiv zona de excluziune, este plină de viețuitoare sălbatice care au apărut în lipsa intervenției omului. În pădurile din jurul centralei pot fi întâlnite animale ca lupii, râșii, căprioarele, castorii, mistreții, urșii, elanii sau vulturii. Totuși, există o serie de efecte ale expunerii la radiații, cum sunt copaci piperniciți care cresc în zona cu niveluri ridicate ale radiațiilor și animale cu niveluri ridicate de cesiu-137 în corpul lor.
Regiunea s-a refăcut până la un punct, dar este departe de a fi redevenit la normal. Însă oamenii au început să se reîntoarcă în afara zonei de excluziune. Turiștii continuă să viziteze situl, numărul lor crescând cu 30-40% după serialul difuzat de HBO în anul 2019.
Catastrofa de la Cernobîl a dus la o serie de modificări semnificative în industria nucleară: îngrijorările privind siguranța reactoarelor nucleare a crescut în Europa de Est și în alte părți ale lumii; reactoarele RBMK rămase au fost modificate pentru reducerea riscului unui alt accident nuclear; au fost fondate o serie de organisme internaționale, printre care Agenția Internațională pentru Energie Atomică și Asociația Mondială a Operatorilor Nucleari.
Invazia Rusiei în Ucraina
În data de 24 februarie 2022, în timpul invaziei Ucrainei ordonate de președintele Vladimir Putin, trupele rusești au capturat Centrala Nucleară de la Cernobîl, luând personalul ostatic. În ziua următoare, după lupte intense între armata ucraineană și cea rusă, au fost detectate niveluri ridicate de radiații pe amplasamentul centralei. Radiațiile gama crescuseră de 20 de ori față de nivelurile obișnuite, probabil datorită prafului ridicat în aer în timpul luptelor.
Pe 9 martie 2022, Ucraina a anunțat că centrala de la Cernobîl și toate instalațiile din zona de excluziune au fost deconectate de la rețeaua electrică. Acest lucru a stârnit îngrijorări că materialul nuclear utilizat stocat în bazinele de răcire s-ar putea încălzi și apoi evapora. Însă experții în energie nucleară au declarat că unitățile de combustibil nuclear depozitate pe amplasament, vechi de 22 de ani, sunt suficient de reci și că evaporarea lor este extrem de improbabilă.
Pe 31 martie 2022, Energoatom, compania nucleară deținută de statul ucrainean, a anunțat că trupele rusești au părăsit Centrala Nucleară de la Cernobîl, după încercarea nereușită de ocupare a capitalei ucrainiene, Kiev.
Sursa: Live Science