Evoluție – Info Natura

Cum a apărut viața pe uscat: rolul genelor în tranziția evolutivă

Florin Mitrea — Sat, 18 Apr 2026 05:00:00 +0000

În istoria planetei noastre, apariția vieții pe uscat reprezintă unul dintre cele mai importante momente evolutive. În urmă cu aproximativ 500 de milioane de ani, primele animale au început să părăsească mediul acvatic, deschizând calea pentru ecosistemele terestre complexe de astăzi. Această tranziție nu a fost doar o schimbare de habitat, ci o transformare profundă a modului în care funcționează organismele vii.

Un studiu recent sintetizat de SciTechDaily aduce dovezi genomice convingătoare despre modul în care viața pe uscat a devenit posibilă, punând în lumină schimbările din ADN care au permis adaptarea la condițiile dure ale mediului terestru.

Originea vieții pe uscat: o tranziție evolutivă majoră

Viața animală a apărut inițial în oceane, unde condițiile erau relativ stabile. Totuși, în perioada Cambrianului, unele organisme au început să exploreze zonele de tranziție dintre apă și uscat. Astfel a început procesul care avea să ducă la apariția vieții pe uscat.

Important este faptul că această colonizare nu a avut loc o singură dată. Spre deosebire de plante, animalele au ajuns la viața pe uscat prin mai multe evenimente evolutive independente. Această convergență sugerează că presiunile de mediu – deshidratarea, radiațiile ultraviolete (UV) și variațiile de temperatură – au favorizat soluții biologice similare în linii evolutive diferite.

Schimbările genetice care au făcut posibilă viața pe uscat

Una dintre cele mai importante descoperiri ale studiului este rolul „turnover-ului genetic” în apariția vieții pe uscat. Analiza a peste 150 de genomuri a arătat că adaptarea la mediul terestru a implicat atât câștiguri, cât și pierderi de gene.

Pe de o parte, animalele au dobândit gene esențiale pentru prevenirea deshidratării, protecția împotriva radiațiilor UV, răspunsul la stresul termic și chimic, interacțiunea cu noile microorganisme din sol.

Pe de altă parte, multe gene utile în mediul acvatic au fost pierdute. Acest lucru arată că viața pe uscat nu a fost doar o acumulare de funcții noi, ci și o simplificare strategică a unor procese biologice devenite inutile.

Adaptări biologice pentru viața pe uscat

Trecerea la viața pe uscat a impus o serie de provocări majore. Organismele au trebuit să dezvolte mecanisme complet noi pentru a supraviețui în absența apei constante. Printre cele mai importante adaptări se numără:

structuri care reduc pierderea apei;
sisteme respiratorii adaptate aerului;
suport structural pentru a face față gravitației;
mecanisme de reproducere independente de apă.

Speciile semi-terestre și-au dezvoltat soluții relativ simple, însă animalele complet terestre au evoluat o diversitate impresionantă de strategii. De exemplu, unele nevertebrate au dezvoltat cochilii sau secreții protectoare, în timp ce vertebratele au evoluat sisteme imunitare mai complexe.

Această diversitate arată că viața pe uscat nu a urmat un singur traseu evolutiv, ci multiple căi adaptative.

Cele trei valuri ale colonizării vieții pe uscat

Studiul identifică trei perioade majore în care viața pe uscat s-a extins semnificativ:

Ordovician (aprox. 485–443 milioane de ani) – primele animale care au făcut primul pas către viața pe uscat au fost artropode primitive (strămoși ai insectelor și miriapodelor), organisme similare crustaceelor care explorau zonele umede de coastă și primele plante simple asemănătoare briofitelor (mușchi primitivi);
Devonian–Carbonifer (419–298 milioane de ani) – cel mai important și mai spectaculos val al evoluției vieții pe uscat, în care au apărut artropodele complet terestre (insecte, arahnide), primele vertebrate terestre (tetrapodele – strămoșii amfibienilor) și, ulterior, amfibienii și primele reptile;
Cretacic (145–66 milioane de ani) – un val mai subtil, dar extrem de important pentru diversificarea vieții pe uscat, când noi grupuri de nevertebrate devin complet terestre, se diversifică masiv insectele polenizatoare, iar vertebratele se adaptează fin la nișe ecologice variate.

Aceste etape coincid cu schimbări majore în mediul global, inclusiv apariția plantelor terestre. Plantele au jucat un rol esențial, creând habitate și surse de hrană care au facilitat dezvoltarea vieții pe uscat pentru animale.

Impactul vieții pe uscat asupra planetei

Apariția și diversificarea vieții pe uscat nu au influențat doar evoluția biologică, ci și sistemele globale ale Pământului. Printre efectele majore se numără scăderea nivelului de dioxid de carbon din atmosferă, creșterea concentrației de oxigen, accelerarea proceselor de formare a solului, și intensificarea ciclurilor biogeochimice.

Astfel, viața pe uscat a contribuit decisiv la modelarea mediului planetar și la apariția ecosistemelor complexe.

Un aspect fascinant este faptul că aceleași tipuri de adaptări genetice apar în mod repetat în linii evolutive diferite. Această convergență sugerează că tranziția către viața pe uscat ar putea fi, într-o anumită măsură, inevitabilă atunci când condițiile sunt favorabile.

Cu toate acestea, fiecare linie evolutivă a adus inovații unice, demonstrând că evoluția este atât predictibilă, cât și profund influențată de întâmplare.

Sursa: SciTechDaily

The post Cum a apărut viața pe uscat: rolul genelor în tranziția evolutivă appeared first on Info Natura.

Marile extincții care au schimbat istoria vieții pe Pământ

Florin Mitrea — Mon, 23 Mar 2026 05:00:00 +0000

Viața pe Pământ nu a evoluat liniar, într-o progresie calmă și predictibilă, ci în salturi dramatice, întrerupte de episoade de distrugere aproape totală. Dacă am putea comprima cei 4,5 miliarde de ani ai planetei într-un singur an calendaristic, marile extincții ar apărea ca niște incendii globale care izbucnesc brusc și redesenează harta vieții. Paradoxal, tocmai aceste crize au creat condițiile pentru apariția unor forme noi de viață – inclusiv pentru noi.

În istoria geologică sunt recunoscute cinci mari extincții în masă. Fiecare a șters între 50% și 95% dintre speciile existente la acel moment. Însă două dintre ele au avut consecințe cu adevărat transformatoare: marea extincție permiană și extincția de la sfârșitul Cretacicului.

Marea extincție permiană – aproape sfârșitul vieții

Acum aproximativ 252 de milioane de ani, la granița dintre Permian și Triasic, planeta a traversat cel mai devastator episod biologic cunoscut. Aproximativ 90–95% dintre speciile marine și 70% dintre cele terestre au dispărut.

Cauza principală este asociată cu erupții vulcanice masive în regiunea cunoscută astăzi drept Siberia. Aceste erupții au eliberat cantități uriașe de dioxid de carbon și metan, declanșând o încălzire globală severă. Oceanele au devenit anoxice – lipsite de oxigen – iar ecosistemele s-au prăbușit.

Această „Mare Moarte” nu a fost doar o criză biologică, ci un punct de resetare evolutivă. Liniile dominante ale Paleozoicului au dispărut, iar în vidul ecologic creat au început să se diversifice reptilele arhaice care vor da naștere, peste milioane de ani, dinozaurilor.

Extincția permiană ne arată un adevăr fundamental: viața este rezilientă, dar nu invulnerabilă. Când sistemele climatice sunt destabilizate rapid, consecințele sunt globale.

Extincția dinozaurilor – un asteroid schimbă totul

Dacă extincția permiană a fost lentă și complexă, evenimentul de acum 66 de milioane de ani a fost, în termeni geologici, aproape instantaneu.

Impactul asociat cu craterul Chicxulub, produs de un asteroid cu diametrul de aproximativ 10–12 km, a lovit actuala peninsulă Yucatán. Energia eliberată a fost echivalentă cu miliarde de bombe nucleare.

Consecințele au fost dramatice: incendii globale, un „iarnă de impact” cauzată de praful care a blocat lumina solară și prăbușirea lanțurilor trofice.

Dinozaurii non-aviari, dominanți timp de peste 160 de milioane de ani, au dispărut. Însă nu toți dinozaurii au murit: păsările sunt descendenții lor direcți.

În umbra marilor reptile, mamiferele existaseră deja de peste 100 de milioane de ani, dar rămăseseră mici și marginalizate din punct de vedere ecologic. După impact, ele au început un proces adaptativ spectaculos. În câteva milioane de ani, au ocupat nișe ecologice diverse – de la erbivore mari la prădători eficienți.

Fără acest impact, este puțin probabil ca primatele – și ulterior oamenii – să fi apărut.

Evenimentul de impact Chicxulub

Evenimentul de impact Chicxulub este un impact cosmic major produs acum aproximativ 66 de milioane de ani, la granița dintre Cretacic și Paleogen. Coliziunea unui asteroid uriaș cu Pământul, în zona actualei peninsule Yucatán, Mexic, a declanșat o catastrofă globală care a contribuit la extincția în masă a dinozaurilor non-aviari și a numeroaselor alte specii.

Craterul Chicxulub a fost identificat în anii 1970–1990 prin studii geofizice care evidențiau o structură circulară subterană de mari dimensiuni. Ipoteza impactului a fost susținută de stratul global de iridiu descoperit de echipa Alvarez în 1980, element rar pe Pământ, dar frecvent în meteoriți. Ulterior, forajele științifice au confirmat prezența rocilor topite și a cuarțului șocat, dovezi clare ale unui impact masiv.

Impactul a eliberat o energie echivalentă cu miliarde de bombe nucleare, provocând incendii globale, cutremure și o „iarnă de impact” cauzată de praful și aerosolii care au blocat lumina solară. Fotosinteza a intrat în colaps pentru luni sau ani, ducând la prăbușirea lanțurilor trofice. Aproximativ 75% din speciile de pe Pământ au dispărut.

Alte extincții majore: crize repetate, evoluție accelerată

Pe lângă cele două mari evenimente menționate, istoria vieții include și:

Extincția din Ordovician-Silurian (aprox. 444 milioane de ani), asociată cu glaciațiuni severe;
Extincția din Devonianul Târziu;
Extincția din Triasic-Jurasic, care a pregătit terenul pentru dominația dinozaurilor.

Aceste episoade nu au fost simple accidente, ci momente de transformare. Ele au reorganizat ecosistemele, au eliminat competiția dominantă și au permis apariția unor forme inovatoare.

Evoluția nu este doar competiție; este și oportunitate. Iar oportunitatea apare adesea după colaps.

Catastrofa ca motor evolutiv

La prima vedere, ideea că distrugerea poate stimula diversitatea pare paradoxală. Dar în biologie funcționează un principiu simplu: când ecosistemele sunt saturate, inovația este limitată. Când însă o criză elimină structurile dominante, spațiul evolutiv se deschide.

După Permian, reptilele arhaice s-au diversificat.
După Cretacic, mamiferele au explodat evolutiv.
După fiecare colaps, viața a revenit – diferită.

Astfel, marile extincții nu sunt doar episoade de pierdere, ci praguri de reorganizare biologică.

Suntem în a șasea extincție?

Mulți cercetători consideră că ne aflăm în plină „a șasea extincție în masă”, de această dată provocată nu de un asteroid sau de vulcani, ci de activitatea unei singure specii: Homo sapiens.

Rata actuală de dispariție a speciilor este de zeci sau sute de ori mai mare decât rata naturală de fond. Defrișările, schimbările climatice, poluarea și fragmentarea habitatelor destabilizează ecosisteme la scară globală.

Diferența majoră este că, pentru prima dată în istoria planetei, cauza (adică omul) este conștientă de impactul său.

Ce ne învață marile extincții?

Marile extincții ne obligă să privim evoluția nu ca pe o scară ascendentă, ci ca pe o succesiune de încercări, pierderi și renașteri. Ele arată că dominația biologică este temporară. Dinozaurii au părut invincibili timp de milioane de ani. La fel și trilobiții, cândva omniprezenți în oceane.

Și totuși, au dispărut.

Noi existăm datorită unor catastrofe care au eliminat alte linii evolutive. Istoria noastră este legată direct de aceste momente de criză.

The post Marile extincții care au schimbat istoria vieții pe Pământ appeared first on Info Natura.

Procesele biochimice fundamentale pentru viață și evoluția lor de-a lungul timpului

Florin Mitrea — Thu, 22 Jan 2026 05:00:00 +0000

Viața, în toată diversitatea ei aparent copleșitoare, se sprijină pe un set relativ restrâns de procese biochimice fundamentale. De la bacteriile ancestrale care au apărut pe Pământ în urmă cu peste 3,5 miliarde de ani până la organismele pluricelulare complexe, aceleași principii chimice guvernează metabolismul, transmiterea informației genetice și menținerea ordinii într-un univers dominat de entropie. Înțelegerea acestor procese și a modului în care ele au evoluat reprezintă una dintre cheile fundamentale ale biologiei moderne.

Originea chimică a vieții: cadrul inițial

Înainte de apariția primelor celule, Pământul timpuriu oferea un mediu chimic dinamic: oceane primordiale, surse hidrotermale bogate în minerale, o atmosferă lipsită de oxigen liber și un flux constant de energie provenit din radiația solară, activitatea vulcanică și descărcările electrice. În acest context, molecule simple precum apa, dioxidul de carbon, amoniacul și metanul au participat la reacții care au generat compuși organici mai complecși.

Experimentele clasice de tip Miller-Urey au demonstrat că aminoacizii, elemente constitutive ale proteinelor, pot apărea spontan în astfel de condiții. Ulterior, cercetările au arătat că nucleotidele, precursorii acizilor nucleici, și lipidele, componentele membranelor celulare, pot fi de asemenea sintetizate prin procese chimice abiotice. Acest „inventar molecular” a creat premisele apariției primelor rețele biochimice autoreglate.

Metabolismul primitiv: primele reacții organizate

Metabolismul poate fi definit drept totalitatea reacțiilor chimice care au loc într-un organism, permițând obținerea energiei și sinteza componentelor structurale. Cele mai vechi forme de metabolism au fost, probabil, extrem de simple și strâns legate de mediul geochimic.

Se presupune că primele sisteme metabolice au fost bazate pe reacții redox, în care electronii erau transferați între molecule anorganice. Sursele hidrotermale alcaline ar fi putut oferi gradientele chimice necesare pentru apariția proto-metabolismului. În aceste medii, minerale precum sulfurile de fier ar fi jucat un rol de catalizatori, facilitând reacții asemănătoare celor întâlnite astăzi în unele enzime.

Un exemplu important este ciclul acetil-CoA (sau calea Wood–Ljungdahl), considerat una dintre cele mai vechi căi metabolice. Acesta permite fixarea dioxidului de carbon și sinteza de molecule organice simple, folosind hidrogenul drept donator de electroni. Faptul că această cale este prezentă și astăzi în unele bacterii anaerobe sugerează o continuitate profundă între metabolismul primitiv și cel modern.

Apariția catalizei biologice: enzimele

Un moment crucial în evoluția proceselor biochimice a fost apariția catalizatorilor biologici. Reacțiile chimice spontane sunt, în general, lente și ineficiente la temperaturi moderate. Viața a rezolvat această problemă prin utilizarea enzimelor, proteine (și, în unele cazuri, ARN-uri catalitice) care accelerează dramatic reacțiile chimice.

Ipoteza „lumii ARN” sugerează că, înainte de apariția proteinelor, moleculele de ARN îndeplineau atât rolul de stocare a informației genetice, cât și pe cel de catalizatori. Ribozomii – ARN-uri cu activitate enzimatică – reprezintă o relicvă vie a acestei etape. De-a lungul timpului, proteinele, mai versatile din punct de vedere chimic, au preluat majoritatea funcțiilor catalitice, ducând la rafinarea și diversificarea metabolismului.

Bioenergetica: gestionarea energiei

Un alt proces fundamental pentru viață este bioenergetica, adică modul în care organismele captează, stochează și utilizează energia. Molecula centrală în acest proces este adenozin trifosfatul (ATP), considerată „moneda energetică” a celulei.

Inițial, sinteza ATP-ului era probabil legată de gradientele chimice naturale. Evoluția membranelor celulare a permis însă apariția chemiosmozei: folosirea diferențelor de concentrație a protonilor pentru a produce ATP prin intermediul enzimei ATP-sintază. Acest mecanism este atât de eficient încât a fost conservat în toate formele de viață cunoscute, de la bacterii la mitocondriile celulelor eucariote.

O etapă revoluționară a fost apariția fotosintezei. Inițial, fotosinteza anoxigenică folosea donatori de electroni precum hidrogenul sulfurat. Ulterior, cianobacteriile au dezvoltat fotosinteza oxigenică, utilizând apa și eliberând oxigen molecular. Acest proces a transformat radical biochimia planetei, conducând la Marea Oxigenare și deschizând calea metabolismului aerob, mult mai eficient energetic.

Informația genetică și sinteza proteinelor

Procesele biochimice fundamentale nu se limitează la metabolism; ele includ și gestionarea informației. Apariția acizilor nucleici – ADN și ARN – a permis stocarea stabilă și transmiterea informației genetice.

Replicarea ADN-ului, transcrierea în ARN și traducerea în proteine formează așa-numitul „dogmă centrală a biologiei moleculare”. Deși acest cadru general este universal, mecanismele specifice au evoluat și s-au diversificat. Enzimele implicate în replicare și transcriere au devenit din ce în ce mai precise, reducând rata erorilor și permițând apariția genomurilor mari și complexe.

Codul genetic însuși reflectă o istorie evolutivă timpurie. Universalitatea sa sugerează că toate organismele actuale descind dintr-un strămoș comun, care utiliza deja acest sistem de corespondență între nucleotide și aminoacizi.

Evoluția complexității metabolice

Odată cu apariția eucariotelor, procesele biochimice au cunoscut o nouă etapă de complexitate. Endosimbioza – integrarea unor bacterii ancestrale în interiorul altor celule – a dus la formarea mitocondriilor și cloroplastelor. Această inovație a permis compartimentarea metabolismului și o eficiență energetică fără precedent.

În organismele pluricelulare, procesele biochimice s-au adaptat pentru a susține diferențierea celulară și cooperarea între celule. Căile metabolice au fost reglate fin prin rețele complexe de semnalizare, hormoni și factori de transcripție, permițând organismelor să răspundă rapid la schimbările de mediu.

Deși viața modernă este extrem de diversă, nucleul biochimic rămâne surprinzător de conservat. Glicoliza, ciclul Krebs, sinteza proteinelor și utilizarea ATP-ului sunt procese comune aproape tuturor formelor de viață. Evoluția nu a reinventat aceste mecanisme, ci le-a modificat, combinat și reglat în moduri noi.

Această continuitate sugerează că procesele biochimice fundamentale au atins devreme un nivel optim de eficiență. Inovațiile ulterioare au fost, în mare parte, adaptări la medii specifice: temperaturi extreme, salinitate ridicată, lipsa oxigenului sau presiuni ecologice intense.

The post Procesele biochimice fundamentale pentru viață și evoluția lor de-a lungul timpului appeared first on Info Natura.

Evoluția convergentă ne amintește că viața urmează aceleași legi

Florin Mitrea — Wed, 22 Oct 2025 05:00:00 +0000

În vastul arbore al vieții, speciile par să fi urmat căi divergente, ramificându-se dintr-un strămoș comun spre o multitudine de forme și adaptări. Totuși, în mod surprinzător, unele dintre aceste ramuri aparent independente ajung să se întâlnească din nou – nu prin înrudire, ci prin asemănare funcțională. Evoluția convergentă, căci așa este denumit acest fenomen fascinant, reprezintă una dintre cele mai elocvente demonstrații ale modului în care selecția naturală modelează viața, ducând la apariția unor trăsături similare la organisme care nu împărtășesc o istorie comună recentă.

Evoluția convergentă este procesul prin care organisme diferite, fără o relație filogenetică apropiată, ajung să dezvolte caracteristici asemănătoare ca răspuns la presiuni selective similare din mediul lor. Aceste trăsături nu sunt moștenite dintr-un strămoș comun, ci apar independent, ca soluții evolutive la aceleași probleme de supraviețuire sau de eficiență biologică.

Astfel, convergența nu este rezultatul unui plan prestabilit, ci al unei legi statistice a naturii: în fața acelorași constrângeri ecologice, evoluția tinde să „aleagă” soluții comparabile.

Aripi, ochi și rechini – exemple clasice

Un exemplu celebru de evoluție convergentă îl constituie apariția aripilor. Păsările, liliecii și insectele au toate capacitatea de a zbura, dar structura anatomică a aripilor lor este fundamental diferită. La păsări, aripa este o prelungire a membrelor anterioare acoperite cu pene; la lilieci, ea este formată din piele întinsă între degete alungite; la insecte, aripile nu derivă din membre, ci din extensii ale exoscheletului. Cu toate acestea, funcția – zborul – este aceeași, rezultatul unei presiuni evolutive similare: nevoia de mobilitate, acces la hrană și evitare a prădătorilor.

Un alt caz impresionant este asemănarea dintre rechini și delfini. Primii sunt pești cartilaginoși, ultimii – mamifere placentare. Totuși, ambele grupe au corpuri fusiforme, aripioare dorsale și înotătoare pectorale orientate lateral, adaptări ideale pentru deplasarea rapidă în apă. Evoluția a ajuns, în mod independent, la aceeași soluție hidrodinamică.

Convergența vizuală – ochii cefalopodelor și ai vertebratelor

Poate una dintre cele mai uimitoare forme de convergență se regăsește în structura ochiului. Ochii cefalopodelor (precum caracatițele) și cei ai vertebratelor (inclusiv ai oamenilor) au evoluat separat, dar prezintă o asemănare izbitoare: lentilă, retină, iris, pupila capabilă de contracție. În ambele cazuri, evoluția a construit un sistem optic performant, capabil să capteze și să proceseze lumina într-un mod similar.

Cu toate acestea, detaliile anatomice trădează originea independentă: la vertebrate, celulele fotoreceptoare sunt orientate invers, iar nervul optic trece prin retină, creând un „punct orb”; la cefalopode, arhitectura este mai eficientă, fără acest defect structural.

Convergența pe scară moleculară

În ultimele decenii, biologia moleculară a dezvăluit că evoluția convergentă nu se manifestă doar la nivel morfologic, ci și la nivel genetic și biochimic. Enzime similare pot apărea în linii evolutive distincte, prin mutații diferite care duc la același rezultat funcțional.

Un exemplu notabil este evoluția lactazei – enzima care descompune lactoza. Populațiile umane din regiuni geografice îndepărtate, precum Europa și Africa de Est, au dezvoltat independent toleranță la lactoză la vârsta adultă. Același fenotip – capacitatea de a digera laptele – a apărut prin mutații diferite, dar convergente ca efect.

Ecologia ca motor al convergenței

Evoluția convergentă se manifestă cel mai clar atunci când medii ecologice similare impun aceleași cerințe adaptative. În biogeografie, acest fenomen este evident în ecologii insulare. Marsupialele din Australia, de exemplu, au evoluat forme analoage mamiferelor placentare din alte continente: lupul marsupial (Thylacinus cynocephalus) semăna izbitor cu un lup adevărat; cârtița marsupială reproducea adaptările cârtițelor placentare, iar posumul zburător se aseamănă cu veverițele zburătoare.

În toate aceste cazuri, animalele au ocupat nișe ecologice similare, iar selecția naturală le-a condus către soluții comparabile, indiferent de filiația lor evolutivă.

Limitele și implicațiile convergenței

Convergența evolutivă nu este infinită. Deși mediul poate favoriza apariția unor trăsături similare, moștenirea genetică și constrângerile anatomice impun limite clare. Un pește și un delfin pot avea forme similare, dar nu pot deveni identici, deoarece structurile lor fundamentale – de la tipul de schelet până la modul de respirație – diferă fundamental.

Totuși, fenomenul are implicații majore pentru înțelegerea vieții și pentru clasificarea speciilor. În paleontologie, de exemplu, convergența poate induce în eroare, ducând la presupuneri greșite despre înrudirea fosilelor. De aceea, analiza genetică modernă a devenit indispensabilă pentru clarificarea liniilor evolutive reale.

Convergența și inteligența – un orizont speculativ

Unii biologi și filosofi ai evoluției au sugerat că și inteligența ar putea fi un produs convergent. Cazurile corbilor, delfinilor și primatelor – grupuri extrem de diferite, dar toate capabile de rezolvarea problemelor complexe, comunicare sofisticată și utilizarea uneltelor – par să indice că presiunea spre comportamente inteligente poate apărea oriunde condițiile o favorizează.

Această idee are implicații fascinante pentru astrobiologie: dacă viața există pe alte planete, este posibil ca evoluția să fi „ales” de mai multe ori soluții asemănătoare – organisme cu vedere, membre articulate, poate chiar forme de conștiință.

The post Evoluția convergentă ne amintește că viața urmează aceleași legi appeared first on Info Natura.

Strămoșii noștri, primatele, au evoluat în frig – nu la tropice

Florin Mitrea — Thu, 28 Aug 2025 05:00:00 +0000

Majoritatea oamenilor își imaginează că strămoșii noștri, primatele timpurii, se cățărau prin copaci în păduri tropicale luxuriante. Însă un studiu recent arată că, de fapt, ei se confruntau cu un mediu friguros. Aceste descoperiri răstoarnă decenii de presupuneri despre cum și unde a început linia noastră genealogică.

Studierea propriei noastre evoluții este de o importanță fundamentală pentru a înțelege cine suntem. Aceleași forțe care ne-au modelat strămoșii ne modelează și pe noi și ne vor modela viitorul.

Clima a fost întotdeauna un factor major care determină schimbările ecologice și evolutive: care specii supraviețuiesc, care se adaptează și care dispar. Și pe măsură ce planeta se încălzește, lecțiile din trecut sunt mai relevante ca niciodată.

Adevărul „rece”

Noua lucrare științifică, realizată de Jorge Avaria-Llautureo de la Universitatea din Reading, Marea Britanie, și alți cercetători, cartografiază originile geografice ale strămoșilor noștri primate și istoricul climei din acele regiuni. Rezultatele sunt surprinzătoare: în loc să evolueze în medii tropicale calde, așa cum credeau anterior oamenii de știință, se pare că primatele timpurii trăiau în regiuni reci și uscate.

Aceste provocări de mediu au fost probabil cruciale în a-i determina pe strămoșii noștri să se adapteze, să evolueze și să se răspândească în alte regiuni. Studiul arată că a durat milioane de ani până când primatele au colonizat tropicele. Temperaturile globale mai calde nu par să fi accelerat răspândirea sau evoluția primatelor în specii noi. Cu toate acestea, schimbările rapide între climatele uscate și umede au determinat schimbări evolutive.

Una dintre cele mai vechi primate cunoscute a fost Teilhardina, care cântărea doar 28 de grame – similară cu cea mai mică primată în viață astăzi, lemurul-șoarece. Fiind atât de mică, Teilhardina trebuie să fi avut o dietă bogată în calorii, compusă din fructe, rășini și insecte.

Fosilele sugerează că Teilhardina se deosebea de alte mamifere ale vremii prin faptul că avea unghii în loc de gheare, ceea ce o ajuta să prindă ramuri și să manipuleze hrana – o caracteristică-cheie a primatelor până în zilele noastre. Teilhardina a apărut acum aproximativ 56 de milioane de ani (aproximativ 10 milioane de ani după dispariția dinozaurilor), iar speciile s-au dispersat rapid de la originea lor din America de Nord în Europa și China.

Este ușor de înțeles de ce oamenii de știință au presupus că primatele au evoluat în climate calde și umede. Majoritatea primatelor de astăzi trăiesc în zonele tropicale, iar majoritatea fosilelor de primate au fost descoperite tot în astfel de zone.

Însă atunci când oamenii de știință din spatele noului studiu au folosit date despre spori fosili și polen din împrejurimile fosile ale primatelor timpurii pentru a prezice clima, au descoperit că locațiile nu erau tropicale la acea vreme. Primatele își au originea de fapt în America de Nord (din nou, contrar a ceea ce credeau oamenii de știință odinioară, parțial pentru că nu există primate în America de Nord astăzi).

Unele primate au colonizat chiar și regiunile arctice. Este posibil ca aceste primate timpurii să fi supraviețuit temperaturilor scăzute sezoniere și lipsei hranei, trăind la fel ca speciile de lemuri-șoarece și lemuri pitici de astăzi: încetinindu-și metabolismul și chiar hibernând.

Condițiile dificile și schimbătoare au favorizat, probabil, primatele care se deplasau mult în căutarea hranei și a unui habitat mai bun. Speciile de primate care sunt printre noi astăzi descind din acești strămoși extrem de mobili. Cei mai puțin capabili să se deplaseze nu au lăsat niciun descendent în viață astăzi.

Din trecut spre viitor

Studiul demonstrează valoarea studierii animalelor dispărute și a mediului în care trăiau. Dacă dorim să conservăm speciile de primate de astăzi, trebuie să știm cum sunt acestea amenințate și cum vor reacționa la aceste amenințări. Înțelegerea răspunsului evolutiv la schimbările climatice este crucială pentru conservarea primatelor și a altor specii dincolo de acestea.

Atunci când habitatele lor se pierd, adesea din cauza defrișărilor, primatele sunt împiedicate să se deplaseze liber. Cu populații mai mici, limitate la zone mai mici și mai puțin diverse, primatele de astăzi nu au diversitatea genetică necesară pentru a se adapta la mediile în schimbare.

Dar avem nevoie de mai mult decât cunoștințe și înțelegere pentru a salva speciile de primate ale lumii, avem nevoie de acțiune politică și schimbarea comportamentului individual, pentru a combate consumul de carne de vânat – principalul motiv pentru care primatele sunt vânate de oameni – și pentru a inversa pierderea habitatului și schimbările climatice. În caz contrar, toate primatele sunt în pericol de dispariție, inclusiv noi.

Sursa: The Conversation

The post Strămoșii noștri, primatele, au evoluat în frig – nu la tropice appeared first on Info Natura.

Explozia vieții în Cambrian a avut loc cu adevărat?

Florin Mitrea — Mon, 31 Mar 2025 05:03:53 +0000

Orice carte privind apariția și evoluția vieții pe Pământ menționează un eveniment denumit explozia din Cambrian, o perioadă din urmă cu 540-520 de milioane de ani în care au apărut și s-au diversificat primele grupe de animale. Evenimentul este adesea descris drept un moment rapid, prolific și haotic în istoria evolutivă.

Însă chiar așa au stat lucrurile pe planeta noastră acum câteva sute de milioane de ani? Thomas Servais, paleontolog și director științific la CNRS (French National Center for Scientific Research), a publicat un articol în revista Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology, în anul 2023, în care susține că explozia din Cambrian nu ar fi avut loc în realitate în felul în care a fost portretizată în lucrările științifice. Ar fi fost vorba doar despre o creștere graduală a biodiversității, care a avut loc la începutul Paleozoicului (541 – 251,9 milioane de ani în urmă).

Procesul de localizare, excavare și catalogare a fosilelor este costisitor și laborios, motiv pentru care cercetătorii adaugă specimenele descoperite în baze de date largi pentru a putea fi comparate cu ușurință. Două dintre aceste baze de date, Paleobiology database și Geobiodiversity database, cuprind în total aproximativ două milioane de intrări și sunt utilizate pentru studierea tiparelor globale ale biodiversității, inclusiv a tendințelor ce s-au manifestat în Cambrian.

Cu toate acestea, autorii susțin că aceste resurse nu au un caracter global. Baza de date Paleobiology este alcătuită predominant din fosile descoperite în Europa și America de Nord, în timp ce baza de date Geobiodiversity include mai mult fosile din China. Aceste regiuni găzduiesc unele dintre cele mai faimoase depozite din Cambrian, cum sunt Burgess Shale din Canada și Chengjiang din China, care atrag cea mai mare parte a finanțărilor. Însă, potrivit afirmațiilor lui Thomas Servais, ele oferă, în cel mai bun caz, „o analiză regională a tiparelor biodiversității doar în privința speciilor care se conservă suficient de bine pentru a putea deveni fosile.”

Bazele de date includ, de asemenea, specimene dintr-o altă perioadă, denumită Marele Eveniment de Biodiversificare din Ordovician (GOBE), despre care se crede că a avut loc la 40-50 de milioane de ani după explozia din Cambrian. Perioada dintre cele două eveniment este relativ puțin studiată și pare să-i lipsească aceleași tipare de înflorire a biodiversității.

Indiferent dacă bazele de date conțin mai multe informații despre anumite regiuni sau grupuri, există o tendință generală de creștere a complexității vizibilă la animalele înseși.

Cauzele biodiversificării nu sunt complet cunoscute, dar oamenii de știință au câteva idei. În timpul Precambrianului, supercontinentul Rodinia s-a fragmentat în mai multe părți, și anume Gondwana (Antarctica, America de Sud, Africa, Australia, India și Noua Zeelandă de astăzi) și Laurentia (cea mai mare parte a Americii de Nord de astăzi; a nu se confunda cu Laurasia). În acea perioadă, nivelurile de oxigen din oceane au crescut, iar liniile de coastă tropicale erau mult mai lungi – condițiile perfecte pentru evoluția speciilor și apoi fosilizarea lor.

O ipoteză similară a fost studiată în cazul fragmentării supercontinentelor Pannotia și Pangaea, iar cercetătorii au identificat o legătură între fragmentare și diversitatea animalelor din Phanerozoic (din urmă cu 541 de ani până în prezent).

Sursa: Live Science

The post Explozia vieții în Cambrian a avut loc cu adevărat? appeared first on Info Natura.

Centromerele, posibile centre ale inovațiilor evolutive

Florin Mitrea — Fri, 20 Dec 2024 06:00:00 +0000

Un nou studiu al cercetătorilor de la Universitatea din Rochester, New York, arată că centromerele, care sunt responsabile de diviziunea celulară, se pot reorganiza rapid la intervale scurte de timp.

Descoperirea implică o coregrafie aparent complicată între elementele constitutive ale centromerului. În loc să stocheze genele, centromerele ancorează proteinele ce deplasează cromozomii în celulă pe măsură ce aceasta se divide. Dacă centromerul nu funcționează corect, celula se poate divide cu prea mulți sau prea puțini cromozomi.

Aceste structuri esențiale sunt bogate în ceea ce biologii numesc material genetic „egoist” (elemente transpozabile care se deplasează în interiorul genomului) și în mii de segmente repetitive de ADN cunoscute sub denumirea de ADN-satelit, care adesea intră în competiție în timpul diviziunii pentru a se transmite la generația următoare. Însă pentru funcționarea eficientă a centromerelor, aceste elemente trebuie să coopereze.

Reorganizarea centromerelor

Pentru a înțelege mai bine interacțiunile dintre aceste elemente, cercetătorii au studiat specii înrudite de musculițe de oțet (Drosophila) și au observat că centromerele comută frecvent între tipurile de elemente transpozabile și ADN-ul satelit la intervale scurte ale scării evolutive. În general, secvențele repetitive evoluează rapid, însă studiul a constatat reorganizarea dramatică a centromerului în două perioade evolutive foarte scurte, ceea ce sugerează potențialul său de centru al inovațiilor evolutive.

Cercetătorii au realizat profilul cromatinei și au utilizat imagini de înaltă rezoluție ale fibrelor de cromatină întinse pentru a observa în detaliu aceste modificări.

Această descoperire și studiile ulterioare ale dinamicii centromerului ar putea avea aplicații pe termen lung în privința modului în care tratăm bolile caracterizate prin instabilitatea genomului, cum sunt cancerul și alte afecțiuni asociate cu vârsta.

Sursa: Phys.org

The post Centromerele, posibile centre ale inovațiilor evolutive appeared first on Info Natura.

Charles Darwin, evoluția și selecția naturală

Florin Mitrea — Thu, 21 Nov 2024 06:00:00 +0000

Ideea de bază a evoluției biologice este că populațiile și speciile de organisme se schimbă în timp. Astăzi, când ne gândim la evoluție, este probabil să asociem această idee cu o persoană anume: naturalistul britanic Charles Darwin. În anii 1850, Darwin a scris o carte influentă și controversată intitulată „Originea speciilor”, în care susținea că speciile evoluează și că toate organismele își pot urmări descendența înapoi în timp până la un strămoș comun.

Naturalistul britanic a mai sugerat existența unui mecanism la baza evoluției – selecția naturală, în care trăsăturile ereditare (trăsăturile care sunt transmise de la părinți la copii prin intermediul genelor) care ajută organismele să supraviețuiască și să se reproducă devin mai frecvente într-o populație odată cu trecerea timpului.

Darwin și călătoria sa cu vaporul Beagle

Cartea fundamentală a lui Darwin, „Despre originea speciilor”, a expus ideile sale despre evoluție și selecția naturală. Aceste idei s-au bazat în mare parte pe observații directe din călătoriile lui Darwin pe tot globul. Din 1831 până în 1836, a făcut parte dintr-o expediție de cercetare efectuată de nava HMS Beagle, care a inclus escale în America de Sud, Australia și vârful sudic al Africii. La fiecare dintre opririle expediției, Darwin a avut ocazia să studieze și să catalogheze plantele și animalele locale.

Pe parcursul călătoriilor sale, Charles Darwin a început să observe tipare interesante în distribuția și caracteristicile organismelor. Putem vedea unele dintre cele mai importante tipare pe care Darwin le-a observat în distribuția organismelor uitându-ne la observațiile sale despre Insulele Galapagos de pe coasta Ecuadorului.

Darwin a descoperit că insulele apropiate din Galapagos găzduiau specii similare (dar nu identice) de cinteze (Figura 1). Mai mult, el a remarcat că fiecare specie de cinteze era potrivită pentru mediul și rolul său. De exemplu, speciile care mâncau semințe mari aveau tendința de a avea ciocuri mari și dure, în timp ce cele care mâncau insecte aveau ciocul subțire și ascuțit. În cele din urmă, el a observat că cintezele (și alte animale) găsite pe Insulele Galapagos erau similare cu speciile de pe continentul din apropierea Ecuadorului, dar diferite de cele întâlnite în alte părți ale lumii.

Figura 1 – Specii de cinteze de pe Insulele Galapagos. | Ilustrație: JOHN GOULD/WIKIMEDIA COMMONS

Darwin nu și-a dat seama de toate acestea în călătoria sa. De fapt, nici măcar nu și-a dat seama că toate cintezele erau înrudite, ci a crezut că sunt specii distincte, până când și-a arătat exemplarele unui ornitolog calificat după mai mulți ani. Treptat, însă, a venit cu o idee care ar fi putut explica tiparele cintezelor înrudite, dar diferite.

Conform ideii lui Darwin, acest tipar ar avea sens dacă Insulele Galapagos ar fi fost demult populate de păsări de pe continentul vecin. Pe fiecare insulă, cintezele s-ar fi putut adapta treptat la condițiile locale (de-a lungul multor generații și în perioade lungi de timp). Acest proces ar fi putut duce la formarea uneia sau mai multor specii distincte pe fiecare insulă.

Ce mecanism ar putea explica modul în care fiecare populație de cinteze a dobândit adaptări sau trăsături care au făcut-o să fie potrivită pentru mediul în care trăia? În timpul călătoriei sale și în anii de după, Darwin a dezvoltat și rafinat un set de idei care ar fi putut explica tiparele pe care le observase în timpul călătoriei sale. În cartea sa „Originea speciilor”, Darwin și-a subliniat cele două idei-cheie: evoluția și selecția naturală.

Evoluția

Darwin a susținut că speciile se pot schimba în timp, că noile specii provin din specii preexistente și că toate speciile au un strămoș comun. În acest fel, fiecare specie are propriul său set unic de diferențe ereditare (genetice) față de strămoșul comun, care s-au acumulat treptat pe perioade de timp foarte lungi. Evenimentele de ramificare (separare) repetate, în care noi specii se desprind dintr-un strămoș comun, produc un „arbore” pe mai multe niveluri care leagă toate organismele vii.

Darwin a denumit la acest proces, în care grupurile de organisme se schimbă din punct de vedere al trăsăturilor lor ereditare de-a lungul generațiilor, „descendență cu modificare”. Astăzi, îl numim evoluție. O specie se poate separa în două specii în timp, iar acest proces se poate repeta de mai multe ori în timp sub forma unui „arbore genealogic” al unui grup de specii înrudite.

Selecția naturală

Important este că Charles Darwin nu a propus doar că organismele au evoluat, ci și un mecanism de evoluție: selecția naturală. Acest mecanism era elegant și logic și explica modul în care populațiile ar putea evolua în așa fel încât să devină mai potrivite pentru mediul în care trăiau în decursul timpului.

Conceptul lui Darwin privind selecția naturale se baza pe câteva observații-cheie:

Trăsăturile sunt adesea moștenite. În organismele vii, multe trăsături sunt moștenite sau transmise de la părinți la urmași. (Darwin cunoștea acest lucru, chiar dacă nu știa că trăsăturile erau moștenite prin intermediul genelor.)
Se produc mai mulți descendenți decât pot supraviețui. Organismele sunt capabile să producă mai mulți descendenți decât poate susține mediul lor. Astfel există competiție pentru resurse limitate în fiecare generație.
Urmașii variază în ceea ce privește trăsăturile lor ereditare. Descendenții din orice generație vor fi ușor diferiți unul de celălalt în privința trăsăturile lor (culoare, dimensiune, formă etc.), iar multe dintre aceste trăsături vor fi moștenite.

Pe baza acestor observații, Darwin a concluzionat următoarele:

Într-o populație, unii indivizi vor avea trăsături moștenite care îi ajută să supraviețuiască și să se reproducă (având în vedere condițiile mediului, cum ar fi prădătorii și sursele de hrană prezente). Indivizii cu trăsăturile utile vor lăsa mai mulți urmași în generația următoare decât semenii lor, deoarece trăsăturile îi fac mai eficienți în supraviețuire și reproducere.
Deoarece trăsăturile utile sunt ereditare și pentru că organismele cu aceste trăsături lasă mai mulți descendenți, trăsăturile vor tinde să devină mai comune (prezente într-o parte mai mare a populației) în generația următoare.
De-a lungul generațiilor, populația se va adapta la mediul său (deoarece indivizii cu trăsături utile în acel mediu au un succes reproductiv constant mai mare decât semenii lor).

Modelul lui Darwin de evoluție prin selecție naturală i-a permis să explice tiparele pe care le văzuse în timpul călătoriilor sale. De exemplu, dacă speciile de cinteze din Galapagos au avut un strămoș comun, era logic ca acestea să semene în linii mari una cu alta (și cu cintezele de pe continent, care probabil că au avut acel strămoș comun). Dacă grupurile de cinteze ar fi fost izolate pe insule separate timp de multe generații, totuși, fiecare grup ar fi fost expus unui mediu diferit în care ar fi putut fi favorizate diferite trăsături ereditare, cum ar fi diferite dimensiuni și forme ale ciocurilor pentru utilizarea diferitelor surse de hrană. Acești factori ar fi putut duce la formarea de specii distincte pe fiecare insulă.

Sursa: Khan Academy

The post Charles Darwin, evoluția și selecția naturală appeared first on Info Natura.

Inteligența artificială ajută la rescrierea familiei virusurilor

Florin Mitrea — Sat, 05 Oct 2024 05:00:00 +0000

Inteligența artificială (AI) ajută oamenii de știință la rescrierea familiei virusurilor. Predicțiile structurilor proteinelor generate de AlphaFold și „modelele de limbaj proteic” au descoperit câteva legături surprinzătoare în cadrul familiei virusurilor, inclusiv la agenții patogeni care infectează oamenii.

Studiile privind evoluția virusurilor au la bază compararea genomurilor. Însă evoluția extrem de rapidă a virusurilor, mai ales a celor cu ARN, și tendința lor de a dobândi material genetic de la alte organisme înseamnă că secvențele genetice pot ascunde relații adânci și îndepărtate între virusuri.

Pe de altă parte, formele sau structurile proteinelor codificate de genele virale tind să se modifice lent, ceea ce face posibilă identificarea acestor conexiuni evolutive. Însă până la apariția uneltelor de tipul AlphaFold, care pot prezice structurilor proteinelor la scară largă, nu era posibilă compararea structurilor proteinelor de la nivelul unei întregi familii de virusuri.

Într-un articol publicat în revista Nature, cercetătorii demonstrează puterea acestei abordări structurale la flavivirusuri – un grup de virusuri ce include virusurile hepatitei C, Dengue și Zika.

Cum pătrund virusurile în celule?

Studierea evoluției flavivirusurilor a avut la bază secvențelor unor enzime cu evoluție lentă, care copie materialul genetic viral. Totuși, cercetătorii cunosc puține lucruri despre originea proteinelor implicate în pătrunderea flavivirusurilor în celule, proteine care determină tipurile de gazde ce pot fi infectate.

Cercetătorii au utilizat modelul AlphaFold2 al DeepMind și ESMFold (o unealtă de predicție a structurilor dezvoltată de Meta) pentru a genera peste 33.000 de structuri ale proteinelor de la 458 de specii de flavivirusuri. ESMFold este construit pe un model instruit pe zeci de milioane de secvențe proteice. Despre deosebire de AlphaFold, necesită doar o singură secvență de intrare, deci ar putea fi folositor pentru investigarea celor mai misterioase virusuri.

Structurile prezise au permis autorilor să identifice proteinele de intrare virale, având secvențe foarte diferite față de cele ale flavivirusurilor cunoscute. Au fost descoperite câteva legături neașteptate. De exemplu, subsetul de virusuri ce include hepatita C infectează celulele utilizând un sistem similar cu cel descoperit la pestivirusuri – un grup care include virusul pestei porcine clasice.

Furat de la bacterii

Structurile prezise au mai dezvăluit că proteinele de intrare ale virusurilor Zika și dengue au aceleași origini cu cele ale flavivirusurilor cu genom gigantic, inclusiv virusul căpușelor Haseki, care poate produce febră la om. O altă mare surpriză a fost descoperirea la flavivirusuri a unor enzime ce par a fi fost furate de la bacterii. Drept urmare, „pirateria genetică” este posibil să fi jucat un rol însemnat în evoluția flavivirusurilor.

Așadar, studierea flavivirusurilor reprezintă doar vârful aisbergului, iar istoria evoluției altor virusuri sau chiar a altor organisme este probabil să fie rescrisă cu ajutorul inteligenței artificiale.

Sursa: Nature

The post Inteligența artificială ajută la rescrierea familiei virusurilor appeared first on Info Natura.

Câmpul magnetic mai slab ar fi dus la explozia vieții marine

Florin Mitrea — Sun, 02 Jun 2024 05:00:00 +0000

Câmpul magnetic al Pământului protejează viața de pe planetă de efectele dăunătoare ale particulelor cosmice. Însă cândva în urmă cu între 590 și 565 de milioane de ani, această pătură protectoare pare să fi fost mult mai subțire, fapt care ar fi avut efecte însemnate asupra dezvoltării vieții. Acestea sunt concluziile unui studiu recent, publicat în revista Communications Earth & Environment.

Un câmp magnetic mai slab ar fi dus la creșterea nivelurilor de oxigen din atmosfera Pământului și din oceane înregistrate în acea perioadă.

Câmpul magnetic al Pământului este rezultatul agitației continue a fierului topit din nucleul planetei noastre. Având o putere de doar 0,00005 tesla, el reprezintă circa zece miimi din intensitatea câmpului magnetic al unui echipament cu rezonanță magnetică nucleară. Chiar dacă ar putea părea că nu este atât de mare, această putere este suficientă pentru ca unele animale să o perceapă și să o utilizeze în navigație.

Puterea câmpului magnetic al planetei noastre fluctuează, de obicei la o scară de timpului de ordinul miilor și milioanelor de ani. De exemplu, rocile cu o vechime de 565 de milioane de ani, descoperite în Canada, conțin minerale magnetice ce sugerează un câmp magnetic având o putere de doar o zecime din cea de astăzi. Câmpul magnetic devine periodic mai slab în timpul evenimentelor numite inversări de câmp magnetic, însă este puțin probabil ca rocile descoperite în Canada să reflecte aceste evenimente cu durată redusă, spune John Tarduno, geofizician la Universitatea Rochester din New York, care a studiat rocile din Canada.

Aceeași echipă de cercetători a examinat roci descoperite în Brazilia, cu o vârstă de 590 de milioane de ani. Atunci câmpul magnetic al Pământului era chiar mai slab, de doar 1/30 din valoarea de astăzi. Aceasta este cea mai mică putere a câmpului magnetic al planetei noastre înregistrată vreodată, fiind aproape de pragul colapsului.

Analiza rocilor din acea perioadă sugerează că puterea câmpului magnetic a rămas slabă timp de circa 25 de milioane de ani, exact în Perioada Ediacaran, când nivelurile de oxigen din atmosferă și oceane au crescut. Tot în acea perioadă în oceanele lumii au început să prolifereze animalele macroscopice.

Potrivit noului studiu, ar putea exista o legătură între aceste două evenimente. Deoarece un câmp magnetic mai slab ar fi însemnat o protecție mai redusă împotriva particulelor cosmice, acestea ar fi descompus moleculele de apă din atmosfera Pământului. Hidrogenul, fiind un gaz extrem de ușor, ar fi scăpat rapid în spațiu, în timp ce oxigenul ar fi rămas în urmă. În decursul timpului, acest dezechilibru ar fi favorizat o atmosferă și oceane mai bogate în oxigen.

Animalele mai mari și mai mobile apărute în Ediacaran ar fi utilizat tot acest oxigen, deoarece nu este un secret faptul că animalele mai masive au nevoie de mai mult oxigen decât cele microscopice. De aceea, acest eveniment de oxigenare a pregătit scena pentru viețuitoarele de mari dimensiuni.

Sursa: Science News

The post Câmpul magnetic mai slab ar fi dus la explozia vieții marine appeared first on Info Natura.