Oamenii de știință încep să facă progrese în privința modului în care coronavirusul SARS-CoV-2 provoacă pierderea mirosului. În paralel, mai multe tratamente potențiale pentru această afecțiune se află în curs de evaluare clinică, inclusiv tratamente cu steroizi și plasmă sanguină.
Odinioară un semn al îmbolnăvirii de COVID-19, perturbarea mirosului devine din ce în ce mai puțin frecventă pe măsură ce virusul evoluează. Un studiu la care au participat 616.318 de persoane din Statele Unite ale Americii a constatat că, în comparație cu oamenii care au fost infectați cu varianta originală a virusului, persoanele infectate cu varianta Alfa prezentau cu 50% mai multe șanse de a avea perturbări chimiosenzoriale. Această probabilitate a scăzut la 44% în cazul variantei Delta a virusului și la 17% în cazul ultimei variante, Omicron.
Însă veștile nu sunt tocmai bune: o parte semnificativă a oamenilor infectați la începuturile pandemiei încă manifestă efecte chimiosenzoriale.
Nuclei perturbați
O imagine mai clară a modului în care SARS-CoV-2 provoacă aceste perturbări ar putea ajuta la dezvoltarea unor tratamente mai bune pentru această afecțiune. La începutul pandemiei, un studiu a arătat că virusul atacă celulele din nas numite celule sustentaculare, care furnizează nutrimente și suport pentru neuronii sensibili la miros.
De atunci au mai apărut și alte indicii despre ceea ce se întâmplă cu neuronii olfactivi după infecție. Cercetătorii au examinat oamenii care au murit de COVID-19 și au descoperit că, deși neuronii lor erau intacți, ei aveau mai puțini receptori membranari pentru detectarea moleculelor odorizante. Aceasta se datora faptului că nucleii neuronilor erau perturbați. În mod normal, cromozomii din nuclei sunt organizați în două compartimente – structuri care permit neuronilor să-și exprime receptori de miros specifici. Însă când cercetătorii au analizat neuronii persoanelor autopsiate, au observat că arhitectura lor nucleară era de nerecunoscut.
Alte studii sugerează că doar unele persoane manifestă pierderea mirosului pe termen lung. La începutul anului, oamenii de știință au raportat că au descoperit o mutație genetică la oameni, care a fost asociată cu o predispoziție mai mare pentru pierderea mirosului sau gustului. Mutația – o înlocuire a unei singure baze azotate din ADN – a fost identificată în două gene care se suprapun, numite UGT2A1 și UGT2A2. Ambele gene codifică proteine care elimină moleculele odorizante din nări după ce ele au fost detectate. Însă nu este clar cum interacționează SARS-CoV-2 cu aceste gene.
Există, de asemenea, dovezi ale modificărilor structurale de durată ale creierului persoanelor care își pierd mirosul. Astfel de modificări includ markeri ai leziunilor tisulare în zone asociate cu centrul olfactiv al creierului. Nu este clar de ce se întâmplă acest lucru, însă o posibilă explicație ar putea fi lipsa impulsurilor olfactive – în sensul că acele zone ale creierului se atrofiază dacă nu mai primesc impulsuri de la neuronii olfactivi.
Tratamente în curs de evaluare
Între timp sunt investigate mai multe tratamente, de obicei în cadrul unor evaluări clinice la scară redusă. Dar este încă prea devreme, așa că singurul lucru pe care majoritatea cercetătorilor îl recomandă pentru moment este antrenamentul olfactiv. Pacienților li se oferă mostre de substanțe cu miros puternic pe care să le adulmece și să încerce să le identifice, cu scopul de a stimula restabilirea semnalizării olfactive. Cu toate acestea, metoda pare să funcționeze doar la persoanele care manifestă doar o pierdere parțială a mirosului, spun cercetătorii, ceea ce înseamnă că ajută doar aproximativ o treime dintre persoanele care au suferit o perturbare chimiosenzorială după COVID-19.
Pentru a găsi tratamente pentru toată lumea, cercetătorii studiază steroizii, care reduc inflamația. COVID-19 este recunoscut pentru manifestările inflamatorii pe care le declanșează, care ar putea juca un rol în perturbarea mirosului. Așadar, în teorie, steroizii ar putea ajuta – însă în practică, rezultatele au fost dezamăgitoare.
O altă posibilitate terapeutică este plasma bogată în plachete sanguine (trombocite); aceasta este produsă din sângele pacienților și este bogată în substanțe biochimice care ar putea induce vindecarea.
Spre deosebire de vaccinurile COVID-19, care au fost testate cu o viteză fără precedent datorită sprijinului guvernamental extraordinar, dezvoltarea tratamentelor pentru disfuncția chimiosenzorială post-COVID avansează încet. În acest sens, se află într-o fază incipientă de evaluare un tratament cu vitamina A, despre care experimentele anterioare au sugerat că ar putea ajuta la alte forme de pierdere a mirosului.
Sursa: Nature