În adâncurile oceanelor, la adâncime de peste 4.000 de metri, combinația dintre presiunea ridicată și temperatura coborâtă creează condițiile pentru dizolvarea carbonatului de calciu, materialul din care animalele marine își produc cochiliile. Această zonă se numește adâncimea de compensare a carbonatului – și se extinde.
Acest fapt contrastează cu fenomenul de acidificare a apelor de la suprafața oceanului, datorat absorbirii dioxidului de carbon din atmosferă. Însă aceste două fenomene sunt interconectate: datorită creșterii concentrațiilor de dioxid de carbon din oceane, pH-ul apei oceanice scade (apa devine mai acidă), iar zona de adâncime în care carbonatul de calciu se dizolvă se extinde de la fundul oceanului înspre suprafață.
Această zonă de tranziție în care carbonatul de calciu devine tot mai instabil chimic și începe să se dizolve poartă denumirea de lizoclină. Deoarece fundul oceanului este relativ plat, chiar și ridicarea lizoclinei cu câțiva metri poate duce rapid la zone subsaturate (acide).
Studiile recente au arătat că această zonă deja s-a ridicat cu aproape 100 de metri față de perioada pre-industrială și este probabil să se extindă cu încă mai multe sute de metri în acest secol. O suprafață de milioane de kilometri pătrați de la fundul oceanului va suferi o tranziție rapidă prin care sedimentul calcaros va deveni instabil din punct de vedere chimic și se va dizolva.
Adâncimea de compensare a carbonatului își extinde granițele
Limita superioară a zonei de tranziție a lizoclinei este cunoscută sub numele de adâncimea de saturație a carbonatului, deasupra căreia sedimentele de pe fundul mării sunt bogate în carbonat de calciu și apa oceanică este suprasaturată cu acesta. Adâncimea de compensare a carbonatului este limita sa inferioară, sub care sedimentele de pe fundul mării conțin puține sau deloc minerale carbonatice.
Zona de sub adâncimea de compensare a carbonatului variază foarte mult între diferitele sectoare ale oceanelor. Ocupă deja aproximativ 41% din oceanul global. De la revoluția industrială, această zonă a crescut în toate părțile oceanului, variind de la aproape nicio creștere în vestul Oceanului Indian până la mai mult de 300 m în nord-vestul Atlanticului.
Habitate distincte
Pentru prima dată, un studiu recent a arătat că adâncimea de compensare a carbonatului este o graniță biologică, având habitate distincte deasupra și dedesubtul său. În nord-estul Pacificului, cele mai abundente organisme de deasupra adâncimii de compensare a carbonatului sunt coralii moi, stelele de mare, midiile, melcii de mare și briozoarele, toate acestea prezentând cochilii sau schelete calcificate.
Pe de altă parte, sub adâncimea de compensare a carbonatului sunt mai abundente anemonele de mare, castraveții de mare și caracatițele. Acest habitat subsaturat (mai acid) deja limitează viața pe o suprafață de 141 de milioane de kilometri pătrați de ocean și s-ar putea extinde cu încă 35 de milioane de kilometri pătrați.
În afară de extinderea adâncimii de compensare a carbonatului, anumite zone ale oceanului de la latitudini mici pierd din specii deoarece apa devine prea caldă și nivelurile de oxigen se reduc, ambele din cauza schimbărilor climatice. Așadar, cea mai locuibilă zonă a oceanului se reduce de la partea inferioară (datorită ridicării adâncimii de compensare a carbonatului) și de la partea superioară (datorită încălzirii).
Sursa: Live Science