Stocarea carbonului sub pământ atinge un nivel record, dar nu este suficientă

În lupta împotriva schimbărilor climatice, captarea și stocarea dioxidului de carbon au devenit unele dintre tehnologiile asupra cărora cercetătorii și factorii de decizie își pun speranțele. Ideea este relativ simplă: în loc să permitem ca o parte din dioxidul de carbon rezultat din activitățile industriale să ajungă în atmosferă, îl captăm, îl transportăm și îl depozităm în formațiuni geologice aflate la mari adâncimi.

La prima vedere, cele mai recente date par să indice un progres important. În 2024, omenirea a injectat aproximativ 43,6 milioane de tone de CO₂ în structuri geologice subterane. Este cel mai mare volum anual raportat până acum și reprezintă mai mult decât dublul cantității înregistrate în 2016.

Cifrele provin din raportul anual pentru 2026 al London Register of Subsurface CO₂ Storage, realizat de cercetători de la Imperial College London. Registrul urmărește proiectele de stocare geologică a carbonului din diferite regiuni ale lumii, iar până la publicarea raportului inventarul cuprindea 70 de proiecte din 17 țări.

De la începutul operațiunilor comerciale, în urmă cu aproximativ trei decenii, au fost raportate în total 421,7 milioane de tone de dioxid de carbon depozitate în subteran. Este un progres care demonstrează că tehnologia poate funcționa la scară industrială. Totuși, atunci când aceste rezultate sunt comparate cu ceea ce ar fi necesar pentru limitarea încălzirii globale, entuziasmul trebuie temperat.

Brazilia și Statele Unite domină stocarea subterană a CO₂

Creșterea înregistrată în 2024 se datorează în mare măsură activității din două țări: Brazilia și Statele Unite. Brazilia a avut o contribuție remarcabilă prin proiectul Petrobras din zăcământul petrolier Santos Basin Pre-Salt, care a raportat injectarea a aproximativ 14,2 milioane de tone de dioxid de carbon. Această cantitate reprezintă aproape o treime din totalul mondial raportat pentru anul 2024.

Statele Unite au contribuit cu aproximativ 20,2 milioane de tone, distribuite între 23 de operațiuni distincte. Prin numărul proiectelor, SUA reprezintă principalul actor în acest domeniu.

China a raportat 1,7 milioane de tone, contribuția fiind susținută de activitatea din zăcământul Shengli și de includerea unui nou proiect, Daqing Aonan. Australia a înregistrat, la rândul său, aproximativ 1,7 milioane de tone, odată cu introducerea proiectului Moomba în registru.

Lista țărilor participante s-a extins și ea. Noua Zeelandă și Italia au fost incluse pentru prima dată în inventar, în timp ce Norvegia a făcut un pas important prin proiectul Northern Lights, o instalație comercială special construită pentru stocarea CO₂, care a început injectarea gazului în august 2025.

Aceste evoluții arată că stocarea geologică a carbonului nu mai este doar o tehnologie experimentală, ci devine o componentă a infrastructurii industriale din mai multe regiuni ale lumii.

Cât dioxid de carbon rămâne cu adevărat depozitat în subteran?

În spatele cifrelor impresionante se ascunde însă o problemă importantă: cantitatea de CO₂ raportată ca fiind injectată nu este întotdeauna identică cu volumul care rămâne efectiv stocat. Potrivit raportului, aproximativ 82,3% din totalul cumulat al dioxidului de carbon raportat în registru provine dintr-o categorie denumită Geological Storage with Oil Recovery, adică stocare geologică asociată recuperării petrolului.

Această tehnologie presupune injectarea dioxidului de carbon în zăcăminte petroliere pentru a facilita extragerea unor cantități suplimentare de petrol. Gazul injectat contribuie la modificarea presiunii și a proprietăților fluidelor din rezervor, ajutând la mobilizarea petrolului care altfel ar fi dificil de recuperat.

Problema este că o asemenea operațiune nu înseamnă automat că întreaga cantitate de CO₂ introdusă în zăcământ rămâne izolată acolo. O parte din gaz poate reveni la suprafață odată cu fluidele extrase. În anumite instalații, acesta este separat și reinjectat, ceea ce complică evidența cantităților efectiv depozitate.

Raportul atrage atenția că aproximativ o treime din cantitatea de CO₂ asociată acestei categorii, respectiv 112,5 milioane de tone, este înregistrată doar ca volum injectat. În aceste cazuri, nu există întotdeauna suficiente informații pentru a determina cu precizie cât dioxid de carbon a rămas permanent în formațiunea geologică. Cu alte cuvinte, există o diferență importantă între cantitatea de CO₂ care a trecut prin instalațiile de injectare și cantitatea care poate fi considerată efectiv stocată pe termen lung.

Cercetătorii încearcă să corecteze aceste diferențe și să calculeze volumele nete, luând în considerare pierderile, reciclarea și reinjectarea gazului. Totuși, metodele de raportare nu sunt uniforme în toate țările, ceea ce introduce incertitudini în comparațiile internaționale.

Datele din trecut au fost revizuite. De ce contează acest lucru?

O altă constatare importantă a raportului din 2026 este că unele dintre cifrele publicate anterior au trebuit corectate.

Trei modificări contabile au avut un impact semnificativ asupra statisticilor. Prima a vizat reinterpretarea datelor provenite de la North Burbank Unit, pentru a ține cont de dioxidul de carbon reciclat. A doua a corectat o eroare de numărare dublă între raportările companiilor și cele ale proiectelor individuale. A treia a presupus revizuirea în scădere a cantităților raportate pentru proiectul Sleipner din Norvegia, primul proiect comercial de stocare geologică a CO₂, început în 1996.

În urma acestor ajustări, cantitatea cumulată raportată până la sfârșitul anului 2023 a fost redusă de la 351,4 milioane la 342 de milioane de tone, ceea ce reprezintă o scădere de aproximativ 2,7%. Și cifra anuală pentru 2023 a fost modificată: de la 45,2 milioane de tone la 41,7 milioane de tone.

Aceste corecții nu înseamnă că tehnologia nu funcționează. Ele arată însă cât de importantă este verificarea independentă a datelor atunci când vorbim despre soluții climatice care implică investiții de miliarde de dolari. Pentru ca stocarea carbonului să poată fi evaluată corect, trebuie să știm nu doar cât CO₂ este injectat, ci și cât rămâne efectiv în subteran, pentru cât timp și cu ce riscuri de pierdere.

Suntem încă foarte departe de obiectivele climatice pentru 2050

Poate cea mai îngrijorătoare concluzie a raportului este diferența dintre capacitatea actuală de stocare și ceea ce ar fi necesar pentru limitarea încălzirii globale. Potrivit lui Samuel Krevor, directorul registrului de la Imperial College London, pentru atingerea obiectivului de limitare a încălzirii globale la 1,5°C, stocarea geologică a dioxidului de carbon ar trebui să ajungă la cel puțin un miliard de tone anual până în 2050. Comparativ, în 2024 au fost raportate doar 43,6 milioane de tone.

Asta înseamnă că volumul actual reprezintă mai puțin de 5% din capacitatea anuală considerată necesară până la mijlocul secolului. Cu alte cuvinte, ar fi nevoie de o creștere de peste 22 de ori față de nivelul din 2024.

O altă perspectivă asupra dimensiunii problemei vine din raportul UNEP privind diferența dintre emisiile actuale și obiectivele climatice. Potrivit estimărilor menționate, chiar și scenariul cu cea mai redusă încălzire presupune eliminarea și stocarea permanentă a aproximativ 320 de gigatone de CO₂ pe parcursul acestui secol. Este o cantitate uriașă, care ar necesita dezvoltarea unei infrastructuri globale de captare, transport și depozitare a carbonului, precum și investiții susținute în cercetare și monitorizare.

În plus, stocarea carbonului nu poate înlocui reducerea emisiilor la sursă. Dacă omenirea continuă să ardă combustibili fosili în ritmul actual, capacitatea necesară pentru captarea și depozitarea unei părți semnificative a emisiilor va deveni tot mai dificil de atins.

O veste bună care nu trebuie confundată cu o soluție completă

Datele pentru 2025 oferă indicii că dezvoltarea sectorului continuă. La momentul publicării raportului, 29 de proiecte din 12 țări raportaseră deja un volum cumulat de 36,2 milioane de tone de CO₂ pentru acel an.

Totuși, această cifră este incompletă, deoarece numeroase proiecte nu își publicaseră încă rezultatele. Brazilia raportase deja 19,6 milioane de tone prin proiectul Petrobras, comparativ cu cele 14,2 milioane de tone înregistrate pentru întregul an 2024. Mai multe proiecte importante din Statele Unite nu transmiseseră încă datele pentru 2025, astfel că totalul final urma să fie considerabil mai mare.

Privite în ansamblu, aceste evoluții arată că stocarea geologică a dioxidului de carbon câștigă teren și că există capacitatea tehnologică de a injecta cantități importante de CO₂ în formațiuni subterane. Însă între o tehnologie care funcționează și una capabilă să schimbe semnificativ evoluția climei există o diferență considerabilă.

Stocarea carbonului sub pământ reprezintă o piesă importantă a strategiei climatice, dar nu poate compensa singură amploarea emisiilor generate de activitățile umane. Pentru ca această tehnologie să devină cu adevărat relevantă, va trebui extinsă rapid, monitorizată riguros și însoțită de o reducere reală a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Recordul din 2024 este, așadar, un semn de progres tehnologic. Dar este și un avertisment: chiar și atunci când reușim să depozităm tot mai mult carbon sub pământ, ritmul dezvoltării rămâne mult prea lent în raport cu dimensiunea crizei climatice.