V-ați întrebat vreodată de ce unii adulți pot digera laptele, în timp ce alții nu pot face acest lucru? O enzimă specială denumită lactază permite digestia laptelui la începutul copilăriei. Această enzimă dispare, de obicei, la adulți, împreună cu capacitatea de digestie a laptelui.
Cu toate acestea, există o variantă a unei gene (o alelă) care permite persistența lactazei la o treime dintre oamenii adulți. Persistența lactazei a început să crească în populațiile umane în urmă cu circa 3.000 de ani.
O ipoteză bine înrădăcinată susține că persistența lactazei a crescut odată cu creșterea consumului de lapte. Totuși, cercetătorii de la Universitatea din Bristol, Marea Britanie, au adus dovezi împotriva acestei ipoteze. Oamenii de știință au creat o hartă istorică detaliată a consumului de lapte în Europa, analizând fragmente de ceramică antică pentru a găsi urme de grăsimi din lapte. Apoi au comparat această hartă cu frecvența alelei pentru persistența lactazei în ADN-ul antic din aceeași perioadă pentru a demonstra că hrănirea cu lapte nu explică prezența alelei.
Prin analizarea ADN-ului și indicilor de sănătate și stil de viață de la oamenii moderni, cercetătorii au constatat că beneficiile pentru sănătate aduse de lapte nu pot explica creșterea frecvenței alelei pentru persistența lactazei. În schimb, autorii susțin două explicații alternative, potrivit cărora capacitatea de a digera laptele a constituit un avantaj în vremuri de foamete și boli. În aceste perioade, indivizii care posedau lactază puteau consuma laptele drept sursă alternativă de calorii și hidratare. Între timp, simptomele cauzate de incapacitatea de digestie a laptelui, cumt sunt diareea și deshidratarea, ar fi fost deosebit de dăunătoare în contextul foametei sau al bolilor.
Autorii acestui studiu au oferit explicații convingătoare în privința răspândirii persistenței lactazei în Europa. Rezultatele sugerează că abilitatea de a digera laptele ar fi ajutat popoarele antice să supraviețuiască foametei și bolilor.