În ultimii 30 de ani, o serie de studii revoluționare au transformat complet modul în care înțelegem grăsimile, care sunt stocate în corp sub forma țesutului adipos. Odinioară considerat doar o modalitate de stocare a excesului de energie, țesutul adipos s-a dovedit a fi un centru de comandă puternic, care controlează numeroase procese din corp. El face acest lucru prin eliberarea în sânge unor proteine de semnalizare – adipokinele.
Adipokinele călătoresc prin fluxul sanguin și ajung la alte organe pentru a le influența metabolismul, adică totalitatea proceselor biochimice din corp ce susțin viața. Metabolismul include procese precum conversia hranei în energie, producerea componentelor celulare și degradarea rezervelor energetice.
Semnalizarea prin intermediul adipokinelor reprezintă un echilibru delicat ce promovează sănătatea metabolismului – capacitatea corpului de a răspunde corespunzător la modificările energetice, cum ar fi consumarea alimentelor. Perturbarea echilibrului din semnalizarea prin intermediul adipokinelor afectează această capacitate, ducând la boli metabolice precum diabetul de tip 2.
Pentru a înțelege mai bine modul în care semnalizarea prin adipokine influențează sănătatea, trebuie să analizăm mai în detaliu două dintre cele mai importante adipokine: leptina și adiponectina.
Leptina
Leptina, prima adipokină descoperită în anul 1994, semnalizează că există suficiente rezerve energetice, ducând la senzația de sațietate. După eliberarea sa din țesutul adipos, leptina călătorește prin fluxul sanguin și se leagă de receptori din țesuturi precum creierul, determinând reducerea apetitului.
Nivelurile de leptină din sânge sunt direct proporționale cu cantitatea de grăsime din corp: mai multă grăsime corporală duce la niveluri mai ridicate de leptină circulantă. De aceea, în timpul curelor de slăbire, nivelurile de leptină circulantă se reduc semnificativ. Această scădere a leptinei declanșează senzația de foame, care crește apetitul și încetinește metabolismul, contribuind la creșterea în greutate. Deci nivelul redus de leptină din timpul curei de slăbire face mai dificilă reducerea în continuare a greutății.
Deoarece leptina duce la scăderea poftei de mâncare și la creșterea cheltuielilor energetice, cercetătorii au crezut că tratamentele cu leptină ar putea fi utilizate pentru pierderea în greutate. Totuși, evaluările clinice au arătat că acest lucru nu se întâmplă la majoritatea persoanelor obeze. Acest paradox se datorează „rezistenței la leptină”, o afecțiune în care organismul nu mai răspunde la leptină așa cum ar trebui.
Rezistența la leptină este asociată cu obezitatea și are ca rezultat perceperea incorectă din partea creierului a lipsei leptinei în ciuda nivelurile crescute de leptină sanguină. Aceasta poate duce la creșterea în continuare în greutate datorită creșterii cronice a apetitului și reducerii cheltuielilor energetice.
Adiponectina
Descoperită la un an după leptină, adiponectina este cea mai abundentă adipokină din sânge și îndeplinește rolul unic de promovare a sensibilității la insulină. Sensibilitatea la insulină se referă la funcționarea corespunzătoare a insulinei, un hormon care semnalizează țesuturilor să absoarbă glucoza din sânge atunci când concentrația acesteia este ridicată. Adiponectina contribuie la sensibilitatea la insulină prin creșterea producției de insulină și preluarea zahărului din sânge.
Diabetul de tip 2 este cauzat de rezistența la insulină, adică incapacitatea acestui hormon de a reduce nivelul glucozei din sânge. Spre deosebire de nivelurile leptinei, nivelurile de adiponectină sunt, de obicei, reduse la persoanele obeze. Acest fapt duce la scăderea sensibilității la insulină, promovând rezistența la insulină. Drept urmare, adiponectina scăzută este o legătură între obezitate și diabetul de tip 2. Medicamentele care tratează diabetul de tip 2 adesea cresc nivelurile de adiponectină.
Adiponectina mai are roluri benefice în reducerea inflamațiilor, afecțiuni care sunt cauzate de acumularea celulelor imunitare. Aceste celule imunitare pot elibera, de asemenea, proteine proinflamatorii ce promovează și mai mult inflamarea. Adiponectina reduce inflamațiile prin reducerea proteinelor proinflamatorii eliberate de celulele imunitare.
Deși inflamația este importantă pentru procesul de vindecare, obezitatea este asociată cu inflamația cronică, independentă de existența unei răni sau infecții. Această inflamație cronică exacerbează multe alte afecțiuni, printre care bolile de inimă și astmul. Nivelurile scăzute de adiponectină din obezitate cresc și mai mult inflamațiile și complicațiile acestora.
Echilibrul adipokinelor în metabolism
Menținerea echilibrului adipokinelor este esențială pentru sănătatea metabolismului. De la descoperirea leptinei și adiponectinei, au mai fost identificate peste o sută de alte adipokine, fiecare dintre acestea jucând un rol în controlul inflamațiilor, sensibilitatea la insulină, greutatea corporală etc. Aceste adipokine pot fi grupate în două categorii: proinflamatorii (cum este leptina) și antiinflamatorii (cum este adiponectina).
La persoanele obeze, există un dezechilibru al adipokinelor, manifestat prin creșterea adipokinelor proinflamatorii față de cele antiinflamatorii. Raportul mic dintre adiponectină și leptină (indicând niveluri reduse ale adiponectinei și niveluri crescute ale leptinei) este corelat cu rezistența la insulină, diabetul de tip 2 și riscul de boală metabolică.
Deoarece nivelurile necontrolate de adipokine din obezitate sunt asociate cu bolile metabolice, medicamentele care reglează echilibrul adipokinelor sunt promițătoare. Exemple în acest sens sunt Ozempic și Wegovy.
Antagoniștii GLP-1
Bolile metabolice, precum obezitatea și diabetul de tip 2, cresc riscurile de complicații de sănătate grave, cum sunt atacul de cord și accidentul vascular cerebral. În ultima vreme, Ozempic și Wegovy au devenit tratamente tot mai populare pentru diabetul de tip 2 și obezitate. Aceste două medicamente sunt antagoniști ai GLP-1 (glucagon-like-peptide 1), adică ele imită efectele GLP-1, un hormon eliberat de intestinul subțire.
Antagoniștii GLP-1 activează receptorii GLP-1 din corp, reducând pofta de mâncare, viteza digestiei și nivelurile de glucoză sanguină. De asemenea, antagoniștii GLP-1 refac echilibrul adipokinelor prin reducerea nivelurilor de leptină și creșterea nivelurilor de adiponectină.
S-a arătat că antagoniștii GLP-1 ajută pacienții să piardă semnificativ din greutate – în medie 15-20%. Cu toate acestea, una dintre provocări este faptul că pacienții cresc din nou în greutate după finalizarea tratamentului. Una dintre explicații este faptul că antagoniștii GLP-1 scad nivelurile leptinei circulante, declanșând senzația de foame. Acest lucru crește apetitul și reduce cheltuielile energetice, promovând creșterea în greutate odată ce medicamentele nu mai sunt administrate.