virusuri – Info Natura

Focarul de hantavirus din Atlantic: cum se transmite și cât de letal este virusul

Florin Mitrea — Thu, 14 May 2026 05:00:00 +0000

În primăvara anului 2026, lumea medicală și autoritățile sanitare internaționale au intrat într-o stare de alertă după apariția unui focar neobișnuit de hantavirus la bordul navei de croazieră olandeze MV Hondius, aflată într-o expediție în Atlanticul de Sud. Cazul a atras rapid atenția Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), a Centrului European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (ECDC) și a mai multor guverne, nu doar din cauza severității bolii, ci mai ales pentru că este vorba despre o posibilă transmitere interumană a unei tulpini rare de hantavirus – un fenomen considerat excepțional în epidemiologie.

Nava plecase din Ushuaia, Argentina, la începutul lunii aprilie, având la bord aproximativ 150–170 de persoane, pasageri și membri ai echipajului din peste 20 de țări. În timpul voiajului, mai mulți pasageri au început să prezinte simptome respiratorii severe: febră ridicată, dificultăți de respirație, stare generală alterată și insuficiență pulmonară acută. Primele decese au fost inițial considerate cazuri izolate, însă investigațiile ulterioare au confirmat existența unui focar asociat cu hantavirusul de tip Andes (ANDV).

Până în prezent, focarul a provocat moartea a cel puțin trei persoane, iar alte cazuri confirmate sau suspecte sunt monitorizate în mai multe state. Autoritățile sanitare au început urmărirea contactelor după ce unii pasageri au debarcat în insula Sfânta Elena și ulterior au călătorit spre Europa, America de Nord sau Asia. OMS și CDC au emis alerte epidemiologice, însă au subliniat că riscul pentru populația generală rămâne redus.

Ce este un hantavirus?

Hantavirusurile reprezintă un grup de virusuri ARN transmise în principal prin rozătoare. Oamenii se infectează, de regulă, prin inhalarea particulelor contaminate provenite din urină, fecale sau salivă de rozătoare infectate. Virusul nu este nou: el este cunoscut de decenii și produce două sindroame majore la om:

febra hemoragică cu sindrom renal (mai frecventă în Europa și Asia);
sindromul pulmonar cu hantavirus (HPS), întâlnit mai ales în Americi și caracterizat prin insuficiență respiratorie severă.

Tulpina implicată în focarul de pe MV Hondius pare să fie virusul Andes, endemic în America de Sud. Aceasta este singura tulpină de hantavirus pentru care există dovezi solide de transmitere de la om la om. Totuși, această transmitere este rară și apare în special în cazul contactului apropiat și prelungit cu persoane simptomatice.

De ce este acest focar atât de neobișnuit?

Majoritatea focarelor de hantavirus sunt asociate cu expunerea la rozătoare în zone rurale sau forestiere. În cazul navei MV Hondius, cercetătorii suspectează că expunerea inițială ar fi avut loc în Argentina, posibil în timpul unei excursii efectuate într-o zonă cu populații de rozătoare infectate sau într-un depozit de deșeuri vizitat înainte de îmbarcare.

Particularitatea acestui episod constă în faptul că nava de croazieră a devenit un mediu ideal pentru monitorizarea unei posibile transmiteri interumane. Spațiile închise, contactul apropiat și durata mare a voiajului au creat condiții epidemiologice comparabile, într-o anumită măsură, cu cele observate în trecut în focarele de COVID-19 sau norovirus de pe navele de pasageri.

Mai mult, reacția întârziată a autorităților și dificultățile logistice au amplificat tensiunea. Unele porturi au refuzat acostarea navei, iar pasagerii au rămas izolați zile întregi în largul coastelor Capului Verde. Ulterior, Spania a acceptat ca nava să fie direcționată către Tenerife pentru evacuare medicală și repatriere.

Cât de periculos este virusul?

Hantavirusul este considerat un agent patogen sever din cauza mortalității ridicate în formele pulmonare. În cazul sindromului pulmonar cu hantavirus, rata mortalității poate ajunge la 35–50%, în funcție de tulpină și de rapiditatea intervenției medicale.

Boala debutează adesea ca o gripă banală, caracterizată prin simptome precum febră, dureri musculare, cefalee, oboseală, greață.

După câteva zile, unii pacienți dezvoltă insuficiență respiratorie acută, deoarece plămânii se umplu cu lichid. În această etapă, pacientul poate necesita ventilație mecanică și terapie intensivă. Problema majoră este că nu există un tratament antiviral specific aprobat pentru hantavirus. Managementul medical este în principal simptomatic și depinde de susținerea funcțiilor vitale.

Cu toate acestea, este important de subliniat că hantavirusul nu are capacitatea de răspândire rapidă caracteristică virusurilor respiratorii precum SARS-CoV-2 sau gripa. Chiar și în cazul tulpinii Andes, transmiterea interumană este rară și necesită contact apropiat. Din acest motiv, OMS și ECDC consideră că probabilitatea apariției unei pandemii este foarte redusă.

Există motive de îngrijorare pentru Europa și România?

Autoritățile europene au transmis că riscul pentru populația generală din Europa este „foarte scăzut”. În România, Institutul Național de Sănătate Publică a precizat că au existat doar câteva cazuri sporadice de hantavirus în ultimii ani, fără focare majore.

Totuși, cazul MV Hondius reprezintă un avertisment important pentru sănătatea publică globală. El demonstrează cât de rapid poate deveni internațional un focar local într-o lume interconectată prin transport aerian și turism de croazieră. În doar câteva săptămâni, persoane posibil expuse au ajuns în numeroase țări, iar autoritățile sanitare au fost nevoite să urmărească sute de contacte internaționale.

În același timp, episodul scoate în evidență vulnerabilitatea navelor de croazieră în fața bolilor infecțioase emergente. Mediul închis, densitatea mare de persoane și accesul limitat la infrastructură medicală transformă aceste nave în spații cu risc epidemiologic particular. Experiența pandemiei de COVID-19 a arătat deja acest lucru, iar focarul actual reamintește că bolile zoonotice rămân o amenințare constantă într-o lume aflată în contact tot mai intens cu ecosistemele naturale.

The post Focarul de hantavirus din Atlantic: cum se transmite și cât de letal este virusul appeared first on Info Natura.

Ce sunt agenții patogeni și cum ne pot îmbolnăvi

Florin Mitrea — Wed, 25 Feb 2026 05:00:00 +0000

În universul microscopic care coexistă cu viața umană se desfășoară permanent un conflict tăcut, dar decisiv pentru supraviețuirea noastră. Organismul uman, deși dotat cu mecanisme sofisticate de apărare, este asaltat continuu de agenții patogeni – entități biologice capabile să provoace boală.

De la epidemii istorice devastatoare până la infecții banale de sezon, acești invadatori invizibili au modelat evoluția medicinei, a societății și chiar a genomului uman. Înțelegerea naturii agenților patogeni, a modurilor lor de pătrundere în organism și a riscurilor pe care le implică reprezintă o condiție esențială pentru protejarea sănătății publice.

Ce sunt agenții patogeni?

Agenții patogeni sunt microorganisme sau entități biologice capabile să infecteze un organism gazdă și să producă boală. Termenul derivă din cuvintele grecești pathos (suferință) și genesis (origine), sugerând rolul lor de generatori de boală.

Nu toate microorganismele sunt patogene – dimpotrivă, majoritatea microbilor care trăiesc în și pe corpul uman sunt inofensivi sau chiar benefici, formând microbiota normală. Patogenitatea apare atunci când un organism are capacitatea de a invada, de a se multiplica și de a produce leziuni tisulare sau disfuncții fiziologice.

Virulența, adică gradul de severitate al bolii produse, variază considerabil între agenți patogeni. Unele microorganisme produc infecții ușoare și autolimitate, în timp ce altele pot declanșa afecțiuni severe, uneori fatale.

Principalele tipuri de agenți patogeni

Diversitatea agenților patogeni este remarcabilă, aceștia fiind clasificați în funcție de structura și modul lor de replicare.

1. Virusurile

Virusurile sunt entități acelulare extrem de mici, formate din material genetic (ADN sau ARN) învelit într-o capsidă proteică și, uneori, într-o anvelopă lipidică. Ele nu se pot reproduce independent, fiind paraziți intracelulari obligați.

După pătrunderea în organism, virusurile invadează celulele gazdă și folosesc mecanismele acestora pentru a se replica. Procesul duce frecvent la distrugerea celulei infectate. Exemple cunoscute includ virusurile gripale, coronavirusurile sau virusul imunodeficienței umane (HIV).

Caracteristicile-cheie ale virusurilor sunt dimensiunile foarte mici (de ordin nanometric), dependența totală de celula gazdă, rata ridicată de mutație (mai ales virusurile ARN) și capacitate mare de răspândire.

2. Bacteriile

Bacteriile sunt organisme unicelulare procariote, mult mai mari decât virusurile și capabile de viață independentă. Majoritatea bacteriilor sunt inofensive sau utile, însă unele specii sunt patogene.

Acestea pot produce boală prin invazia tisulară directă, producerea de toxine (exotoxine și endotoxine), inducerea unui răspuns inflamator excesiv. Exemple de infecții bacteriene sunt pneumonia bacteriană, tuberculoza, infecțiile urinare sau septicemia.

3. Fungii (ciupercile microscopice)

Fungii patogeni sunt organisme eucariote care pot exista sub formă de drojdii sau mucegaiuri. În mod obișnuit, ei provoacă infecții superficiale (de exemplu, candidoza sau dermatofițiile), dar la persoanele imunocompromise pot produce infecții sistemice severe.

Particularitățile fungilor sunt faptul că cresc mai lent decât bacteriile, preferă medii umede și sunt frecvent oportuniști.

4. Paraziții

Paraziții sunt organisme eucariote care trăiesc pe seama gazdei. Ei se împart în: protozoare (de exemplu, Plasmodium, agentul malariei), helminti (viermi paraziți), ectoparaziți (păduchi, căpușe).

Infecțiile parazitare pot fi acute sau cronice și adesea implică cicluri de viață complexe.

5. Prionii

Prionii sunt forme proteice anormale capabile să inducă plierea defectuoasă a proteinelor normale din organism. Ei nu conțin material genetic, ceea ce îi face unici între agenții patogeni.

Bolile prionice (de exemplu, boala Creutzfeldt-Jakob) sunt rare, dar invariabil fatale și caracterizate prin degenerare neurologică progresivă.

Căile de pătrundere în organismul uman

Pentru a declanșa boala, un agent patogen trebuie mai întâi să treacă de prima linie de apărare a organismului. Corpul uman nu este o fortăreață neprotejată: pielea, mucoasele, secrețiile acide și microbiota formează un sistem complex de bariere menite să oprească invadatorii. Totuși, de-a lungul evoluției, microorganismele patogene și-au dezvoltat strategii remarcabile pentru a exploata orice breșă disponibilă. Astfel începe, de fiecare dată, povestea infecției.

Una dintre cele mai frecvente porți de intrare este calea respiratorie. Cu fiecare inspirație, aerul aduce nu doar oxigenul vital, ci și particule invizibile care pot transporta virusuri și bacterii. În spații aglomerate sau slab ventilate, aceste particule rămân suspendate suficient timp pentru a fi inhalate de alte persoane. Odată ajunși în căile respiratorii, agenții patogeni se fixează pe mucoasa nazală, traheală sau pulmonară și încep procesul de multiplicare. De aici se pot declanșa infecții variind de la răceli banale până la pneumonii severe sau boli extrem de contagioase.

La fel de importantă este calea digestivă, adesea numită și fecal-orală. În acest caz, infecția începe aparent banal – prin consumul de apă sau alimente contaminate ori prin transferul microorganismelor de pe mâini insuficient spălate. După ingestie, patogenii trebuie să supraviețuiască mediului acid al stomacului, o barieră chimică eficientă, dar nu infailibilă. Cei care reușesc ajung în intestin, unde găsesc condiții favorabile pentru colonizare și multiplicare. Rezultatul poate varia de la episoade acute de gastroenterită până la infecții intestinale persistente.

Pielea, deși este cel mai întins organ al corpului și o barieră mecanică impresionantă, nu este invulnerabilă. O simplă zgârietură, o înțepătură de insectă sau o rană microscopică pot transforma suprafața cutanată într-o poartă de intrare. Unele microorganisme profită de aceste discontinuități pentru a pătrunde în țesuturile profunde, în timp ce altele sunt inoculate direct în sânge prin intermediul vectorilor, precum căpușele sau țânțarii. În astfel de situații, infecția poate evolua rapid dacă sistemul imunitar nu intervine prompt.

Mucoasa urogenitală reprezintă o altă zonă vulnerabilă. Transmiterea prin contact sexual facilitează trecerea directă a agenților patogeni de la o gazdă la alta, ocolind multe dintre barierele externe ale organismului. Mediul umed și bogat în celule sensibile favorizează atașarea și multiplicarea microorganismelor. Din acest motiv, infecțiile cu transmitere sexuală rămân o problemă majoră de sănătate publică la nivel global.

Există însă și situații în care infecția începe înainte de naștere. Unii agenți patogeni au capacitatea de a traversa placenta, ajungând la făt în timpul sarcinii, sau pot infecta nou-născutul în momentul nașterii ori prin alăptare. Această transmitere verticală este deosebit de îngrijorătoare, deoarece organismul fetal și cel neonatal au mecanisme imunitare încă imature.

Privite împreună, aceste căi de pătrundere ilustrează o realitate biologică esențială: interacțiunea dintre om și lumea microbiană este continuă și inevitabilă. Infecția nu este rezultatul unui singur moment de vulnerabilitate, ci consecința unei întâlniri între oportunismul patogenului și circumstanțele favorizante ale gazdei. Înțelegerea acestor rute de invazie nu doar că explică modul în care apar bolile infecțioase, ci oferă și cheia prevenirii lor eficiente.

Mecanismele prin care agenții patogeni produc boala

După ce reușește să pătrundă în organism, agentul patogen nu provoacă imediat boala. Începe, mai degrabă, o succesiune de interacțiuni subtile între invadator și gazdă, o confruntare microscopică în care fiecare pas contează. Evoluția infecției depinde de abilitatea microorganismului de a se adapta mediului intern și de capacitatea sistemului imunitar de a-l detecta și neutraliza.

Primul moment critic este atașarea de celulele gazdei. Agenții patogeni dispun de structuri moleculare specializate – adevărate „chei biologice” – care se potrivesc cu receptorii de pe suprafața celulelor umane. Această recunoaștere specifică nu este întâmplătoare; ea determină adesea tropismul patogenului, adică preferința pentru anumite țesuturi sau organe. Virusurile respiratorii, de pildă, vizează mucoasa căilor aeriene, în timp ce unele bacterii se fixează preferențial pe epiteliul intestinal sau urogenital.

Odată ancorat, patogenul trebuie să treacă de bariera superficială și să pătrundă în țesuturi. Unele microorganisme invadează direct celulele, în timp ce altele se strecoară printre ele sau secretă enzime care degradează matricea extracelulară. În această etapă, numărul agenților patogeni începe să crească, iar organismul devine tot mai conștient de prezența intrusului.

Urmează confruntarea cu sistemul imunitar, un adversar redutabil. Pentru a supraviețui, mulți agenți patogeni și-au pus la punct mecanisme sofisticate de evaziune. Unii își modifică structurile de suprafață pentru a nu mai fi recunoscuți, alții inhibă fagocitoza sau se ascund în interiorul celulelor gazdei, unde devin mai greu de detectat. Există și microorganisme care interferează direct cu semnalele imune, diminuând eficiența răspunsului inflamator. Această etapă este adesea decisivă pentru evoluția infecției.

Pe măsură ce multiplicarea continuă, apar efectele patologice propriu-zise. Unele bacterii eliberează toxine puternice care perturbă funcționarea celulelor sau distrug țesuturile. Virusurile, în schimb, provoacă frecvent moartea celulelor pe care le folosesc pentru replicare. În multe situații, nu doar acțiunea directă a patogenului produce simptomele, ci și răspunsul inflamator al organismului, care, deși protector, poate deveni excesiv și dăunător.

În final, succesul biologic al agentului patogen depinde de capacitatea sa de a se transmite către o nouă gazdă. Tusea, strănutul, secrețiile, leziunile cutanate sau vectorii biologici devin vehiculele prin care ciclul infecțios continuă. Din această perspectivă, boala nu este doar un accident biologic, ci parte a strategiei evolutive a microorganismului.

Privit în ansamblu, procesul patogenic este o interacțiune dinamică, nu o simplă invazie unilaterală. Severitatea bolii rezultă din echilibrul fragil dintre agresivitatea agentului patogen și capacitatea de apărare a gazdei. Înțelegerea acestor mecanisme oferă nu doar explicații pentru manifestările clinice ale infecțiilor, ci și fundamentul pentru dezvoltarea terapiilor antimicrobiene și a strategiilor moderne de prevenție.

Pericolul pentru sănătatea umană

Impactul agenților patogeni asupra sănătății umane este profund și multidimensional.

Morbiditate și mortalitate
Bolile infecțioase rămân o cauză majoră de îmbolnăvire la nivel global. Deși medicina modernă a redus semnificativ mortalitatea, patogenii continuă să provoace milioane de decese anual, în special în regiunile cu acces limitat la servicii medicale.

Apariția bolilor emergente
Globalizarea, urbanizarea și schimbările climatice favorizează apariția și răspândirea agenților patogeni noi. Zoonozele – bolile transmise de la animale la oameni – reprezintă o sursă importantă de amenințări emergente.

Rezistența antimicrobiană
Unul dintre cele mai serioase pericole actuale este rezistența la antibiotice. Utilizarea excesivă sau incorectă a antimicrobienelor a selectat tulpini bacteriene multirezistente, care fac tratamentul infecțiilor din ce în ce mai dificil.

Impactul asupra sistemului imunitar
Unele infecții pot produce imunosupresie pe termen lung, crescând susceptibilitatea la alte boli. De asemenea, răspunsul inflamator excesiv poate produce leziuni tisulare semnificative.

Consecințe socio-economice
Pandemiile și epidemiile pot destabiliza sisteme sanitare, economii și structuri sociale. Costurile medicale, pierderile de productivitate și perturbările lanțurilor de aprovizionare demonstrează că impactul agenților patogeni depășește cu mult sfera biologică.

Apărarea organismului: o luptă continuă

Organismul uman dispune de un sistem imunitar complex, alcătuit din:

imunitate înnăscută (bariera cutaneo-mucoasă, fagocite, complement);
imunitate adaptativă (limfocite B și T, anticorpi).

Vaccinarea reprezintă una dintre cele mai eficiente strategii de prevenire, antrenând sistemul imunitar să recunoască și să neutralizeze rapid patogenii.

Pe lângă mecanismele biologice, comportamentele preventive – igiena mâinilor, alimentația sigură, utilizarea prezervativelor, ventilația adecvată – joacă un rol esențial în reducerea transmiterii.

The post Ce sunt agenții patogeni și cum ne pot îmbolnăvi appeared first on Info Natura.

Infecțiile virale și impactul lor asupra sănătății omului

Florin Mitrea — Fri, 10 Oct 2025 05:00:00 +0000

În istoria medicinei și a biologiei, infecțiile virale au ocupat un loc central, fiind responsabile atât pentru unele dintre cele mai devastatoare epidemii din trecut, cât și pentru provocările medicale și științifice ale prezentului. De la gripa sezonieră cauzată de virusurile gripale (influenza) și până la pandemii de amploarea celei provocate de coronavirusul SARS-CoV-2, virusurile reprezintă entități biologice care, prin dimensiunea lor microscopică, ascund o complexitate uriașă și o influență directă asupra sănătății omului.

Infecțiile virale sunt un exemplu elocvent al fragilității și rezistenței umane deopotrivă. Ele arată cât de vulnerabili suntem în fața unor entități microscopice și, în același timp, cât de ingenios este organismul în a le contracara. De la infecțiile acute, precum gripa sau rujeola, până la cele cronice sau oncogene, cu efecte dramatice, virusurile fac parte din peisajul inevitabil al vieții biologice.

Cum apar infecțiile virale

Virusurile nu sunt organisme vii în sens clasic, deoarece nu pot supraviețui și nu se pot reproduce independent. Ele sunt considerate entități parazitare intracelulare obligate, care depind de celulele-gazdă pentru a-și multiplica materialul genetic.

Structura unui virus este simplă: un genom format din ADN sau ARN, învelit într-o capsidă proteică și, în unele cazuri, într-o membrană lipidică preluată de la celula gazdă. Această simplitate structurală ascunde însă o ingeniozitate biologică. Odată ajuns într-un organism, virusul se atașează de o celulă specifică, recunoscând receptori moleculari de pe suprafața acesteia. Urmează penetrarea și introducerea genomului viral în interior, moment din care virusul transformă mecanismele celulei într-o adevărată fabrică de copii virale.

Infecția virală apare, așadar, în momentul în care virusul depășește barierele naturale de apărare ale organismului – pielea, mucoasele, sistemul imunitar. Transmiterea se poate face prin multiple căi: aeriană (virusurile gripale, SARS-CoV-2), contact direct sau sexual (virusul HIV, virusul herpes simplex), prin sânge (virusurile hepatitice B și C), prin insecte vector (virusul Zika, virusul febrei Dengue) sau prin ingestia de alimente și apă contaminate (rotavirusurile, norovirusurile). Fiecare cale de transmitere reflectă adaptarea unui anumit tip de virus la mediul său și la organismul uman.

Tipuri de infecții virale

Infecțiile virale se manifestă în moduri extrem de variate, în funcție de virusul implicat și de răspunsul organismului. Din perspectivă medicală și biologică, putem distinge câteva mari categorii.

1. Infecții acute
Acestea sunt caracterizate printr-o intrare rapidă a virusului în organism, multiplicare intensă a acestuia și eliminarea sa după o perioadă scurtă. Exemple clasice sunt gripa (virusurile influenza), rujeola (virusul rujeolic) sau gastroenterita produsă de rotavirusuri. În multe cazuri, după vindecare, organismul dobândește imunitate pe termen lung.

2. Infecții cronice
În aceste situații, virusul rămâne în organism pe termen lung, replicându-se la nivel scăzut sau ascuns în celule. Hepatitele B și C sunt exemple reprezentative, ambele produse de virusuri hepatitice care pot evolua către ciroză sau cancer hepatic.

3. Infecții latente
Virusul pătrunde în celule și rămâne inactiv, fără să producă simptome evidente, dar poate fi reactivat ulterior. Virusurile herpetice, precum herpes simplex și virusul varicelo-zosterian (responsabil pentru varicelă și zona zoster), sunt cele mai cunoscute în acest sens, provocând recidive periodice.

4. Infecții oncogene
Unele virusuri au capacitatea de a modifica expresia genetică a celulei gazdă și de a declanșa procese de transformare malignă. Virusul papiloma uman (HPV) este asociat cu cancerul de col uterin, iar virusul Epstein-Barr, cu anumite forme de limfom și carcinom nazofaringian.

5. Infecții oportuniste
În cazul unui sistem imunitar slăbit, virusuri aparent inofensive pot declanșa boli severe. Acest fenomen se observă frecvent la pacienții cu HIV/SIDA sau la cei supuși tratamentelor imunosupresoare, unde citomegalovirusul sau virusul herpes simplex pot deveni extrem de agresivi.

Această diversitate arată cât de variabil poate fi comportamentul unui virus și cât de adaptabile sunt mecanismele sale de supraviețuire.

Impactul asupra sănătății umane

Efectele infecțiilor virale asupra organismului uman sunt multiple și complexe. În faza acută, virusurile provoacă simptome prin distrugerea directă a celulelor infectate și prin reacția sistemului imunitar. Febra, inflamația, oboseala și durerile musculare sunt manifestări comune, fiind rezultatul unei lupte intense între organism și agentul patogen.

Pe termen lung, consecințele pot fi mai grave. Hepatitele cronice, produse de virusurile hepatitice B și C, duc la afectarea ireversibilă a ficatului. Infecțiile cu HIV slăbesc sistemul imunitar până la punctul în care organismul devine vulnerabil la infecții banale. Virusurile oncogene, precum HPV sau Epstein-Barr, pot iniția procese tumorale cu impact devastator asupra vieții pacientului. În plus, multe infecții virale – cum ar fi cele cauzate de virusul rujeolic sau de enterovirusuri – pot lăsa sechele neurologice sau cardiace, chiar după vindecarea aparentă.

Un alt efect important este impactul social și psihologic al epidemiilor virale. Pandemiile moderne, precum cea provocată de SARS-CoV-2, au arătat cât de mult pot influența acestea viața de zi cu zi, economia și chiar relațiile internaționale. Dincolo de suferința individuală, virusurile pun presiune asupra sistemelor de sănătate și asupra societății în ansamblu.

Mecanismele de apărare ale organismului

În fața acestor amenințări, organismul uman dispune de un arsenal complex de apărare. Prima linie o constituie barierele fizice și chimice: pielea, mucoasele, secrețiile. Odată ce virusul pătrunde în organism, sistemul imunitar înnăscut reacționează rapid, declanșând inflamația și producând interferoni, proteine care inhibă replicarea virală.

Apoi, sistemul imunitar adaptativ produce anticorpi specifici și activează celulele T citotoxice, capabile să distrugă celulele infectate. Această luptă duce fie la eliminarea virusului, fie la menținerea unui echilibru fragil între gazdă și agentul patogen.

Prevenție și control

Prevenirea infecțiilor virale rămâne una dintre cele mai mari realizări ale medicinei moderne. Vaccinurile au redus dramatic incidența unor boli precum variola (eradicată complet datorită vaccinului), poliomielita, rujeola sau rubeola. Igiena personală, utilizarea prezervativelor, controlul vectorilor și măsurile de sănătate publică sunt alte instrumente esențiale.

În ultimii ani, terapiile antivirale au oferit soluții promițătoare: medicamentele împotriva HIV au transformat o boală letală într-o afecțiune cronică controlabilă, iar tratamentele moderne pot vindeca infecțiile cu hepatita C.

Cu toate acestea, virusurile rămân adversari redutabili, datorită capacității lor de a suferi mutații rapide. Gripa sezonieră și coronavirusurile sunt exemple de agenți patogeni care evoluează constant, obligând medicina să caute permanent noi strategii de combatere.

The post Infecțiile virale și impactul lor asupra sănătății omului appeared first on Info Natura.

ADN-ul nostru este plin de virusuri străvechi

Florin Mitrea — Sun, 03 Aug 2025 05:00:00 +0000

Ani de zile, oamenii de știință au crezut că anumite porțiuni ale ADN-ului nostru sunt inutile – rămășițe ale unor virusuri străvechi, care nu mai servesc niciunui scop. Însă un nou studiu al unei echipe internaționale de oamenii de știință arată că lucrurile ar putea să nu fie chiar așa.

Cercetătorii au descoperit că secvențele de ADN așa-numite „junk”, moștenite de la virusuri în urmă cu milioane de ani, ajută la controlul comportamentului genelor, mai ales în primele stadii de dezvoltare ale omului. Unele dintre aceste fragmente virale par să funcționeze ca niște comutatoare pornit-oprit pentru gene și ar putea ajuta la explicarea a ce diferențiază omul de alte specii.

Puteri ascunse ale ADN-ului viral străvechi

Unele porțiuni ale ADN-ului nostru sunt alcătuite din secvențe repetitive cunoscute sub denumirea de elemente transpozabile (TE), care provin din virusuri străvechi. De-a lungul a milioane de ani, aceste fragmente virale s-au multiplicat în genomul nostru prin procese de copiere și alipire. În prezente, ele reprezintă aproape jumătate din genomul uman.

Studierea acestor fragmente străvechi a fost o provocare, deoarece par aproape identice și se repetă de nenumărate ori în tot genomul. Familiile de TE mai tinere, precum cea denumită MER11, au fost în special dificil de analizat și sunt etichetate deficitar în actualele baze de date genomice. Acest lucru a făcut dificilă înțelegerea rolurilor pe care ele le îndeplinesc.

Pentru a aborda acest aspect, oamenii de știință au creat o nouă metodă pentru a sorta și clasifica elementele transpozabile (TE). În loc de a utiliza instrumentele obișnuite de adnotare, ei au grupat secvențele MER11 în funcție de cât de strâns erau apropiate în timp și cât de consecvent apăreau la primate. Prin această abordare, cercetătorii au reclasificat MER11A, B și C în patru familii clar definite, denumite de la MER11_G1 la MER11_G4, ordonate de la cea mai veche la cea mai nouă.

Epigenetica dezvăluie rolurile funcționale

Cu ajutorul aceste clasificări actualizate, echipa de cercetători a descoperit tipare care nu fuseseră trecute cu vederea anterior și a analizat modul în care aceste grupuri MER11 nou-definite se potriveau cu markerii epigenetici – etichete chimice de pe ADN și proteinele asociate care ajută la reglarea activității genelor. Rezultatele au arătat că noua clasificare reflectă mai bine rolurile biologice pe care le joacă aceste elemente.

Pentru a testa dacă secvențele MER11 ar putea influența direct activitatea genelor, cercetătorii au folosit o tehnică numită lentiMPRA (lentiviral masivly parallel reporter assay). Această metodă permite oamenilor de știință să examineze simultan mii de secvențe de ADN, prin inserarea lor în celule și măsurarea a cât de puternic stimulează fiecare dintre ele expresia genelor. Folosind lentiMPRA, echipa a testat aproape 7.000 de secvențe MER11 de la oameni și alte primate, observând cum acestea au afectat comportamentul genelor atât în celulele stem umane, cât și în celulele neuronale timpurii.

Rezultatele au arătat că MER11_G4 (cea mai tânără subfamilie) manifestă o capacitate puternică de activare a expresiei genelor. De asemenea, a avut un set distinct de „motive” de reglare, adică porțiuni scurte de ADN care servesc drept situsuri de andocare pentru factorii de transcripție – proteinele care controlează momentul în care genele sunt activate. Aceste motive pot influența dramatic modul în care genele răspund la semnalele din interior și exterior.

Analize ulterioare au arătat că secvențele MER11_G4 de la oameni, cimpanzei și macaci au acumulat fiecare modificări ușor diferite în timp. La oameni și cimpanzei, unele secvențe au dobândit mutații care le-ar putea crește potențialul de reglare în timpul apariției celulelor stem umane.

Studiul oferă un model pentru înțelegerea modului în care ADN-ul „junk” poate evolua în elemente de reglare cu roluri biologice importante. Urmărind evoluția acestor secvențe și testându-le direct funcția, cercetătorii au demonstrat cum ADN-ul viral străvechi a fost cooptat în modelarea activității genelor la primate.

Sursa: SciTechDaily

The post ADN-ul nostru este plin de virusuri străvechi appeared first on Info Natura.

Virusul papiloma uman (HPV), asociat cu bolile de inimă

Florin Mitrea — Wed, 02 Apr 2025 05:00:00 +0000

Virusul papiloma uman (HPV), binecunoscut pentru faptul că provoacă o serie de cancere, ar putea crește în mod semnificativ riscul de boli de inimă și boală arterială coronariană. Acestea sunt concluziile unui studiu prezentat la sesiunea științifică anuală a Colegiului American de Cardiologie.

Deși legătură dintre HPV și bolile de inimă a intrat recent în atenția comunității științifice, acesta este primul studiu care combină date colectate din mai multe surse globale – un număr total de aproape 250.000 de pacienți. Descoperirile întăresc dovezile că HPV ar putea juca un rol în afecțiunile cardiovasculare și subliniază nevoia de investigații suplimentare.

Mecanismul biologic din spatele acestei acțiuni a virusului papiloma uman nu a fost determinat, însă se crede că are legătură cu inflamațiile cronice.

HPV este o infecție virală comună răspândită prin contact intim. Poate provoca veruci genitale și cancere ale organelor genitale, anusului și gâtului. Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din Statele Unite recomandă ca toți copiii și adolescenții să primească vaccinul HPV pentru a preveni cancerele asociate cu infecția; cu toate acestea, mulți adulți din S.U.A. nu au fost vaccinați deoarece au depășit vârsta recomandată pentru a primi vaccinul, atunci când a devenit disponibil în 2006.

Pentru realizarea meta-analizei, cercetătorii au identificat șapte studii elaborate între anii 2011 și 2024, care au inclus date despre HPV și efectele cardiovasculare pe o perioadă de 3-17 ani. Cercetătorii au utilizat metode statistice pentru a extrage informații despre relația dintre HPV și afecțiunile cardiovasculare, boala arterială coronariană și tensiunea arterială crescută.

Per total, rezultatele au arătat că pacienții pozitivi la HPV prezentau un risc mai ridicat cu 40% de a dezvolta boli cardiovasculare și un risc dublu de boală arterială coronariană, comparativ cu pacienții neinfectați cu virusul papiloma uman. Nu a fost observată vreo asociere statistică între virus și tensiunea arterială crescută.

Pe baza acestor rezultate, autorii studiului recomandă medicilor să monitorizeze cu atenție inima persoanelor pozitive la HPV.

„Întotdeauna vorbim despre factori de risc cardiovascular precum fumatul, tensiunea arterială ridicată etc., însă știm că aproximativ 20% dintre cazurile de afecțiuni cardiovasculare nu pot fi explicate prin acești factori de risc”, spun autorii. „Acest lucru face importantă identificarea factorilor de risc neconvenționali, cum ar fi HPV, care ar putea fi vizați.”

Sursa: SciTechDaily

The post Virusul papiloma uman (HPV), asociat cu bolile de inimă appeared first on Info Natura.

Virusul Zika, un agent infecțios transmis de un țânțar

Florin Mitrea — Fri, 24 Jan 2025 06:00:00 +0000

Virusul Zika este un agent infecțios transmis de un țânțar tropical identificat pentru prima dată în anul 1947, la un macac rhesus (o specie de maimuțe). Dovezi ale infecției și ale bolii au fost descoperite apoi în alte țări africane, în anii 1950.

Între anii 1960 și 1980, au fost detectate infecții sporadice în Africa și Asia. Totuși, după anul 2007 au izbucnit epidemii de virus Zika în Asia. Africa, America și Pacific.

În focarele din ultimul deceniu, infecția cu virusul Zika a fost asociată cu o incidență crescută a sindromului Guillain-Barré. Atunci când virusul Zika a apărut în America, cu o epidemie semnificativă în Brazilia în 2015, a fost descrisă pentru prima dată o asociere între infecția cu acest virus și microcefalie (cap mai mic decât dimensiunea normală); au existat constatări similare în Polinezia Franceză.

Din februarie până în noiembrie 2016, OMS a declarat urgență de sănătate publică de interes internațional (PHEIC) cu privire la microcefalie, alte tulburări neurologice și virusul Zika, iar legătura cauzală dintre virus și malformațiile congenitale a fost în curând confirmată. Au fost identificate focare de boală Zika în cea mai mare parte a Americii și în alte regiuni cu țânțari Aedes aegypti. Au fost detectate infecții la călătorii din zonele active de transmitere, iar transmiterea sexuală a fost confirmată ca o cale alternativă de infectare.

Cazurile de boală Zika s-au redus la nivel global începând cu 2017; cu toate acestea, transmiterea virusului Zika persistă la niveluri scăzute în mai multe țări din America și în alte regiuni endemice. În plus, în Europa au fost raportate primele cazuri locale de boală cu virusul Zika transmise de țânțari, iar activitatea focarelor de virus Zika a fost detectată în India în 2021. Până în prezent, un total de 89 de țări și teritorii au raportat dovezi ale infecției cu virusul Zika transmis de țânțari; cu toate acestea, supravegherea rămâne limitată la nivel global.

Simptome

Majoritatea persoanelor infectate cu virusul Zika nu dezvoltă simptome. Printre cei care o fac, acestea încep de obicei la 3-14 zile după infecție, sunt în general ușoare, incluzând erupții cutanate, febră, conjunctivită, dureri musculare și articulare, stare de rău și dureri de cap și durează de obicei 2-7 zile. Aceste simptome sunt comune altor boli arbovirale și non-arbovirale; astfel, diagnosticul infecției cu Zika necesită confirmare de laborator.

Complicații

Infecția cu virusul Zika în timpul sarcinii este o cauză a microcefaliei și a altor malformații congenitale la sugar, inclusiv contracturi ale membrelor, tonus muscular ridicat, anomalii oculare și pierderea auzului. Aceste caracteristici clinice sunt denumite în mod colectiv sindrom Zika congenital.

Riscul de malformații congenitale în urma infecției în timpul sarcinii rămâne necunoscut; se estimează că 5-15% dintre sugarii născuți de femei infectate cu Zika în timpul sarcinii au dovezi de complicații legate de Zika. Malformațiile congenitale apar în urma infecției atât simptomatice, cât și asimptomatice. Infecția cu Zika în timpul sarcinii poate provoca, de asemenea, complicații precum pierderea fătului, nașterea de copii morți și nașterea prematură.

Infecția cu virusul Zika poate provoca, de asemenea, sindromul Guillain-Barré, neuropatie și mielită, în special la adulți și copiii mai mari.

Transmitere

Virusul Zika este transmis în principal de țânțarii infectați din genul Aedes (Stegomyia), în principal Aedes aegypti, în regiunile tropicale și subtropicale. Țânțarii Aedes înțeapă, de obicei, în timpul zilei. Acești țânțari transmit, de asemenea, dengue, chikungunya și febră galbenă urbană.

Virusul Zika se transmite, de asemenea, de la mamă la făt în timpul sarcinii, precum și prin contact sexual, transfuzie de sânge și produse din sânge și, eventual, prin transplant de organe.

Diagnoză

Infecția cu Zika poate fi suspectată pe baza simptomelor persoanelor care trăiesc sau vizitează zone cu transmitere a virusului Zika și/sau vectori ai acestuia (țânțarii Aedes). Diagnosticul de infecție cu Zika poate fi confirmat doar prin teste de laborator ale sângelui sau altor fluide corporale și trebuie diferențiat de flavivirusurile înrudite cu reacții încrucișate, cum ar fi virusul Dengue, la care pacientul ar fi putut fi expus sau vaccinat anterior.

Tratament

Nu există un tratament specific disponibil pentru infecția sau boala Zika.

Persoanele cu simptome precum erupții cutanate, febră sau dureri articulare trebuie să se odihnească mult, să bea lichide și să trateze simptomele cu antipiretice și/sau analgezice. Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene trebuie evitate până când infecțiile cu virusul Dengue sunt excluse din cauza riscului de sângerare. Dacă simptomele se agravează, pacienții trebuie să solicite asistență medicală.

Femeile însărcinate care trăiesc în zone cu transmitere Zika sau care dezvoltă simptome de infecție cu virusul Zika trebuie să solicite asistență medicală pentru teste de laborator, informații, consiliere și alte îngrijiri clinice.

Sursa: Organizația Mondială a Sănătății

The post Virusul Zika, un agent infecțios transmis de un țânțar appeared first on Info Natura.

Bacteriofagii, virusuri care infectează bacteriile

Florin Mitrea — Mon, 25 Nov 2024 06:00:00 +0000

Bacteriofagii sunt virusuri care infectează bacteriile. La fel ca orice alt tip de virusuri, bacteriofagii diferă foarte mult în ceea ce privește forma și materialul genetic. Genomul unui bacteriofag poate conține ADN sau ARN și un număr de patru până la câteva sute de gene. Capsida unui bacteriofag poate fi icosaedrică, filamentoasă sau cu un aspect de cap și coadă. Structura de tip cap-coadă pare a fi unică bacteriofagilor și rudelor lor apropiate (ea nu este întâlnită la virusurile eucariotelor).

Tipuri de bacteriofagi. | Ilustrație: VIRALZONE/SWISS INSTITUTE OF BIOINFORMATICS (CC BY-NC 4.0)

Infecțiile cu bacteriofagi

Bacteriofagii, la fel ca alte virusuri, trebuie să infecteze o celulă pentru a se reproduce. Etapele care formează procesul de infectare poartă denumirea generală de ciclul de viață al bacteriofagului. Unii bacteriofagi se pot înmulți doar printr-un ciclu de viață litic, în urma căruia celulele-gazdă sunt dezintegrate și ucise. Alți bacteriofagi pot alterna între un ciclul de viață litic și unul lizogenic, în urma căruia nu ucid celula-gazdă, ci sunt multiplicați odată cu ADN-ul gazdei ori de câte orice celula se divide.

Ciclul litic

În ciclul litic, bacteriofagul acționează ca un virus tipic: el deturnează celula-gazdă și folosește resursele celulare pentru a produce o mulțime de bacteriofagi noi, determinând celula să sufere fenomenul de liză (dezintegrare) și să moară. Etapele ciclului litic sunt următoarele:

Atașarea. Proteinele din „coada” bacteriofagului se leagă de un receptor specific de la suprafața celulei bacteriene.
Pătrunderea. Bacteriofagul își injectează ADN-ul dublu-catenar în citoplasma celulei bacteriene.
Copierea ADN-lui și sinteza proteinelor. ADN-ul bacteriofagului este copiat, iar genele bacteriofagului sunt exprimate pentru sinteza proteinelor, cum sunt proteinele capsidei.
Asamblarea noului bacteriofag. Capsida este asamblată din proteinele capsidei și încorporează ADN-ul pentru a produce noi particule de bacteriofagi.
Liza. Spre sfârșitul ciclului litic, bacteriofagul exprimă gene pentru proteine care creează orificii în membrana celulară și peretele celular. Orificiile permit pătrunderea apei, ceea ce duce la mărirea celulei și la explozia acesteia ca un balon de săpun.

Dezintegrarea celulei sau liza eliberează sute de noi bacteriofagi, care apoi pot infecta alte celule din vecinătate. În acest fel, doar câteva cicluri ale infecției litice permit bacteriofagilor să se răspândească precum focul în populația bacteriană.

Ciclul lizogenic

Ciclul lizogenic permite unui bacteriofag să se reproducă fără a-și omorî gazda. Unii bacteriofagi pot utiliza doar ciclul litic, iar alții, precum bacteriofagul lambda, care infectează bacteria E. coli, pot alterna între cele două cicluri.

În ciclul lizogenic, primele două etape (atașarea și injectarea ADN-ului) au loc la fel ca în cazul ciclului litic. Totuși, după ce ADN-ul bacteriofagului ajunge în interiorul celulei, el nu este imediat copiat sau exprimat pentru a produce proteine. În schimb, el se combină cu o anumită porțiune de pe cromozomul bacterian, fiind astfel integrat în cromozom. Acest ADN, denumit profag, nu este activ, adică genele sale nu sunt exprimate și nu duc la formarea de bacteriofagi noi. Cu toate acestea, de câte ori celula se divide, profagul este copiat împreună cu ADN-ul gazdă.

Ciclul lizogenic este mai puțin violent decât ciclul litic, deoarece el nu duce la distrugerea celulei-gazdă, dar este o altă modalitate de reproducere a bacteriofagilor.

În condițiile potrivite, profagul poate deveni activ și poate reveni din cromozomul bacterian, declanșând etapele rămase ale ciclului litic (copierea ADN-ului și sinteza proteinelor, asamblarea bacteriofagilor și liza).

Bacteriofagii și antibioticele

Înainte ca antibioticele să fie descoperite, au existat cercetări considerabile asupra bacteriofagelor ca tratament pentru bolile bacteriene umane. Bacteriofagii atacă doar bacteriile lor gazdă, nu celulele umane, așa că sunt potențial buni candidați pentru a trata bolile bacteriene la oameni.

După ce au fost descoperite antibioticele, abordarea bacteriofagică a fost abandonată în mare parte în multe părți ale lumii (în special în țările vorbitoare de limbă engleză). Cu toate acestea, bacteriofagii au continuat să fie utilizați în scopuri medicale într-un număr de țări, inclusiv Rusia, Georgia și Polonia, unde rămân în uz și astăzi.

Sursa: Khan Academy

The post Bacteriofagii, virusuri care infectează bacteriile appeared first on Info Natura.

Inteligența artificială ajută la rescrierea familiei virusurilor

Florin Mitrea — Sat, 05 Oct 2024 05:00:00 +0000

Inteligența artificială (AI) ajută oamenii de știință la rescrierea familiei virusurilor. Predicțiile structurilor proteinelor generate de AlphaFold și „modelele de limbaj proteic” au descoperit câteva legături surprinzătoare în cadrul familiei virusurilor, inclusiv la agenții patogeni care infectează oamenii.

Studiile privind evoluția virusurilor au la bază compararea genomurilor. Însă evoluția extrem de rapidă a virusurilor, mai ales a celor cu ARN, și tendința lor de a dobândi material genetic de la alte organisme înseamnă că secvențele genetice pot ascunde relații adânci și îndepărtate între virusuri.

Pe de altă parte, formele sau structurile proteinelor codificate de genele virale tind să se modifice lent, ceea ce face posibilă identificarea acestor conexiuni evolutive. Însă până la apariția uneltelor de tipul AlphaFold, care pot prezice structurilor proteinelor la scară largă, nu era posibilă compararea structurilor proteinelor de la nivelul unei întregi familii de virusuri.

Într-un articol publicat în revista Nature, cercetătorii demonstrează puterea acestei abordări structurale la flavivirusuri – un grup de virusuri ce include virusurile hepatitei C, Dengue și Zika.

Cum pătrund virusurile în celule?

Studierea evoluției flavivirusurilor a avut la bază secvențelor unor enzime cu evoluție lentă, care copie materialul genetic viral. Totuși, cercetătorii cunosc puține lucruri despre originea proteinelor implicate în pătrunderea flavivirusurilor în celule, proteine care determină tipurile de gazde ce pot fi infectate.

Cercetătorii au utilizat modelul AlphaFold2 al DeepMind și ESMFold (o unealtă de predicție a structurilor dezvoltată de Meta) pentru a genera peste 33.000 de structuri ale proteinelor de la 458 de specii de flavivirusuri. ESMFold este construit pe un model instruit pe zeci de milioane de secvențe proteice. Despre deosebire de AlphaFold, necesită doar o singură secvență de intrare, deci ar putea fi folositor pentru investigarea celor mai misterioase virusuri.

Structurile prezise au permis autorilor să identifice proteinele de intrare virale, având secvențe foarte diferite față de cele ale flavivirusurilor cunoscute. Au fost descoperite câteva legături neașteptate. De exemplu, subsetul de virusuri ce include hepatita C infectează celulele utilizând un sistem similar cu cel descoperit la pestivirusuri – un grup care include virusul pestei porcine clasice.

Furat de la bacterii

Structurile prezise au mai dezvăluit că proteinele de intrare ale virusurilor Zika și dengue au aceleași origini cu cele ale flavivirusurilor cu genom gigantic, inclusiv virusul căpușelor Haseki, care poate produce febră la om. O altă mare surpriză a fost descoperirea la flavivirusuri a unor enzime ce par a fi fost furate de la bacterii. Drept urmare, „pirateria genetică” este posibil să fi jucat un rol însemnat în evoluția flavivirusurilor.

Așadar, studierea flavivirusurilor reprezintă doar vârful aisbergului, iar istoria evoluției altor virusuri sau chiar a altor organisme este probabil să fie rescrisă cu ajutorul inteligenței artificiale.

Sursa: Nature

The post Inteligența artificială ajută la rescrierea familiei virusurilor appeared first on Info Natura.

Agenții patogeni ce ar putea declanșa următoarea pandemie

Florin Mitrea — Tue, 20 Aug 2024 05:00:00 +0000

Agenții patogeni care ar putea declanșa următoarea pandemie au ajuns la numărul 30 și includ acum virusul gripal A, virusul dengue și virusul variolei maimuței, potrivit unei liste actualizate publicate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Cercetătorii spun că lista cu acești agenți patogeni prioritari va ajuta organizațiile să decidă în ce direcție să-și concentreze eforturile de dezvoltare a tratamentelor, vaccinurilor și diagnosticării.

Agenții patogeni prioritari au fost selectați după potențialul lor de a provoca o urgență globală de sănătate publică, așa cum este o pandemie. Clasificarea s-a făcut pe baza dovezilor care arată că agenții patogeni sunt deosebit de transmisibili și virulenți și a faptului că există un acces limitat la vaccinuri și tratamente.

Variola și variola maimuței

Actualizarea listei a fost realizată de peste 200 de oameni de știință, care au lucrat doi ani pentru a evalua 1.652 de specii de agenți patogeni – majoritatea virusuri, dar și câteva bacterii.

Printre cei 30 de agenți patogeni prioritari se numără grupul de coronavirusuri cunoscut sub denumirea de Sarbecovirus (care include SARS-CoV-2, virusul ce a provocat pandemia de COVID-19) și Merbecovirus (care include virusul ce provoacă MERS). Lista anterioară includea doar virusurile SARS și MERS, dar nu și întregul subgen din care acestea fac parte.

O altă noutate pe listă este virusul variolei maimuței, care a provocat epidemia din 2022 și continuă să se răspândească în zone din Africa Centrală. Virusul variolei, ruda s-a apropiată, a fost declarat și el prioritar, deși a fost eradicat încă din 1980. Acest lucru se datorează faptului că oamenii nu se mai vaccinează în mod obișnuit împotriva variolei, deci nu mai devin imuni la această boală, ceea ce ar putea provoca o pandemie dacă virusul scapă cumva în natură. Virusul variolei ar putea fi utilizat de teroriști ca armă biologică.

O serie de virusuri gripale de tip A au fost incluse și ele în listă, printre care subtipul H5, care a provocat un focar la bovine în Statele Unite. Printre cele cinci bacterii, toate nou adăugate, se numără tulpini care provoacă holera, ciuma, dizenteria, diareea și pneumonia.

Două virusuri de la rozătoare au fost și ele adăugate deoarece am trecut de la animale la om, înregistrându-se transmiteri sporadice de la om la om. Schimbările climatice și urbanizarea ar putea crește riscul de transmitere a acestor virusuri la om. Virusul Nipah, provenit de la lilieci, rămâne pe listă, deoarece este mortal și transmisibil la animale și nu există tratament împotriva sa.

Mulți dintre agenții patogeni prioritari se întâlnesc acum în regiuni specifice, dar au potențialul de a se răspândi la nivel global, spune Naomi Forrester-Soto, virusolog la Institutul Pirbright din Marea Britanie.

Agenții patogeni „prototip”

În afară de lista cu agenții patogeni prioritari, cercetătorii au mai creat o listă separată cu agenții patogeni prototip, care ar putea funcționa ca specii-model pentru studiile științifice și dezvoltarea de tratamente sau vaccinuri.

De exemplu, înainte de pandemia de COVID-19, nu exista niciun vaccin împotriva coronavirusurilor aprobat la om. Dezvoltarea vaccinurilor pentru un membru al familiei va spori încrederea în rândul comunității științifice în legătură cu abordarea urgențelor de sănătate publică provocate de acele virusuri.

Sursa: Nature

The post Agenții patogeni ce ar putea declanșa următoarea pandemie appeared first on Info Natura.

Amprentarea imunitară și scăderea eficacității vaccinurilor COVID-19

Florin Mitrea — Fri, 31 May 2024 05:00:00 +0000

Într-un studiu recent, publicat în Revista Nature Microbiology, cercetătorii au efectuat o analiză a modului în care amprentarea imunitară afectează răspunsul anticorpilor gazdei la virusul SARS-CoV-2 și variantele sale, precum și impactul acestea asupra eficacității programelor de vaccinare împotriva COVID-19.

Eficacitatea vaccinurilor împotriva noilor variante ale coronavirusului SARS-CoV-2 a scăzut după un tipar similar cu cel observat la vaccinurile împotriva virusului gripal sezonier. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) revizuiește anual vaccinurile antigripale, pentru a proteja populația de tulpinile virale care pot circula în fiecare sezon. Aceste vaccinuri conțin virusuri atenuate sau virusuri inactivate. Antigenele predominante din aceste vaccinuri sunt glicoproteinele de suprafață de tipul hemaglutininei și neuraminidazei, iar răspunsul imunitar cuprinde anticorpi specifici împotriva capului hipervariabil al hemaglutininei.

Imensa variabilitate a acestor regiuni antigenice reduce semnificativ titrul anticorpilor, ceea ce necesită a actualizare sezonieră a vaccinurilor antigripale. Mai mult, în ciuda impactului vaccinurilor booster și al expunerii sezoniere la virusul gripal, eficacitatea vaccinurilor antigripale este limitată. Cele două posibile explicații pentru reducerea eficacității vaccinurilor sunt: (1) evitarea sistemului imunitar prin mutații la nivelul epitopurilor virale și (2) amprentarea imunitară datorată expunerii îndelungate a gazdei la virus.

Amprentarea imunitară și virusul SARS-CoV-2

La fel ca în cazul antigenului hemaglutininei de la virusul gripal, domeniul de legare al proteinei spike a virusului SARS-CoV-2 are o țintă preferențială. Variantele SARS-CoV-2 au apărut foarte des după introducerea virusului la oameni, iar variația dintre variantele virale, cum sunt Delta și Omicron, este la un nivel comparabil cu cel întâlnit la virusurile gripale. În ciuda dezvoltării vaccinurilor cu ARN mesager (ARNm) bivalente, care conțin antigene de la subvariantele Omicron actuale, lipsa unui răspuns imun optim chiar și după administrarea dozei booster sugerează posibilitatea existenței unei amprentări imunitare.

Amprentarea imunitară apare atunci când potența și amploarea răspunsurilor imunitare față de variantele antigenului original sunt limitate în urma expunerii repetate (re-expunerii) datorate vaccinării sau infecțiilor virale repetate. Primele tulpini ale unui virus au o vechime mai mare, iar expunerea la aceste tulpini duce la apariția unor răspunsuri imune mai robuste față de aceste tulpini în cazul re-expunerii la tulpinile ulterioare.

Imunitatea pre-existentă împotriva SARS-CoV-1, coronavirusurilor gripale, MERS-CoV și interacțiunile sale cu numeroasele variante ale SARS-CoV-2 duce la o amprentare imunitară complexă ce afectează răspunsul anticorpilor față de SARS-CoV-2.

Amprentarea imunitară și imunizarea

O mai bună înțelegere a amprentării imunitare poate ajuta la îmbunătățirea diferitelor aspecte ale dezvoltării vaccinurilor, cum ar fi proiectarea și expresia imunogenului, modalitatea de administrare și platforma de livrare, pentru a declanșa răspunsuri imunitare durabile, optime și ample.

Noile tehnologii, cum sunt imunogenii chimerici, imunogenii proiectați in silico (prin modele computerizate) să conțină epitopuri specifice și imunogenii nanoparticule multivalente, trebuie utilizate pentru a furniza soluții de următoare generație pentru generarea răspunsurilor imunitare optime.

Sursa: News Medical

The post Amprentarea imunitară și scăderea eficacității vaccinurilor COVID-19 appeared first on Info Natura.