Este posibil ca virusul SARS-CoV-2 să se fi răspândit la oameni de la o gazdă animală, însă el nu este singurul agent patogen care face acest lucru. Boala Lyme, virusul Ebola, gripa, HIV, ciuma și virusul rabiei sunt doar câteva exemple de boli zoonotice (zoonoze) – adică boli cu originea la animale și care s-au răspândit la om.
Numeroase activități umane, cum sunt defrișările și vânătoarea, cresc riscul de boli zoonotice datorită contactului crescut dintre oameni și viețuitoarele sălbatice și agenții lor patogeni. Un alt rezultat al activității umane asociat cu riscul de zoonoze este pierderea biodiversității. Biodiversitatea este o măsură a varietății organismelor care trăiesc într-un habitat. Atunci când speciile de animale dispar dintr-un habitat, transmiterea bolilor din acel habitat tinde să crească, iar acest fapt crește riscul de răspândire la oameni a bolilor zoonotice.
La fel cum virusurile care produc răceli și pojar circulă printre oameni, alte boli circulă și ele la populațiile de animale. Aceste animale-gazdă, denumite rezervoare, sunt bune la propagarea și răspândirea agenților patogeni la alte animale, înclusiv la oameni. Gazdele tind să fie animale ale căror populații sunt mari, cum sunt păsările, liliecii și rozătoarele. Ele sunt adaptate la mediile urbane și semiurbane, acolo unde locuiesc mulți oameni.
Adesea, animalele-rezervor sunt puțin afectate de activitățile umane, însă cauzele biologice ale acestei adaptabilități încă nu sunt bine înțelese. Schimbările climatice, extinderea agriculturii și a urbanizării, vânătoarea și pescuitul afectează care animale pot trăi în apropierea mediilor antropizate. În general, proporția animalelor-rezervor dintr-un habitat crește odată cu intensificarea activităților umane, deoarece speciile care nu sunt rezervoare de boli, cum sunt prădătorii, și care sunt în competiție cu speciile-rezervor dispar primele din habitat. În aceste condiții, populațiile animalelor-rezervor se măresc, crescând riscul de răspândire a bolilor zoonotice.
Caracteristicile unei gazde-rezervor
Păsările, liliecii și rozătoarele sunt unele dintre cele mai bune gazde-rezervor, deoarece ele sunt numeroase și trăiesc în apropierea oamenilor. Liliecii și rozătoarele reprezintă în jur de 60% dintre cele 6.000 de specii de mamifere cunoscute, iar numărul speciilor de păsări depășește 10.000. Un număr mare de specii duce la o diversitate mai mare a agenților patogeni. Doarece liliecii și păsările pot zbura, ele pot călători rapid și pot răspândi infecțiile la numeroși oameni și animale.
Nu toate animalele-rezervor răspândesc bolile direct la oameni. Alte animale sau chiar obiecte din natură pot funcționa ca gazde intermediare. Puricii, căpușele și țânțarii sunt transmițători de boli notorii. Ele pot mușca un animal bolnav, îmbolnăvindu-se, după care pot mușca un om, care se va îmbolnăvi și el.
Bolile se pot răspândi și prin intermediul obiectelor neînsuflețite. De exemplu, fluidele infectate ale corpului animalelor pot contamina obiectele sau alimentele, care apoi pot fi atinse sau consumate de către oameni.
Moduri de transmitere a bolilor zoonotice. Oamenii se pot îmbolnăvi de boli zoonotice prin contact direct cu animale infectate (sălbatice sau domestice), contact indirect cu obiecte contaminate și mușcături de artropode. Puricii, căpușele și țânțarii sunt exemple de artropode care mușcă multe animale diferite și răspândesc boli între ele. Animalele domestice pot fi gazde-rezervor, dar adesea transmit boli care au fost dobândite de la animalele-rezervor sălbatice, cum ar fi liliecii sau păsările. Deoarece animalele domestice se află în imediata apropiere atât a oamenilor, cât și a animalelor sălbatice, multe boli zoonotice trec mai întâi prin corpul lor. | Ilustrație: SANJANA KULKARNI
Efectul de diluție
După ani de coevoluție cu gazdele-rezervor, agenții patogeni au ajuns să depindă de animalele-rezervor pentru a se înmulți și răspândi. Alte animale din habitat pot transmite și ele aceste boli, însă într-o măsură mai mică decât animalele-rezervor.
Deoarece animalele răspândesc agenții patogeni zoonotici în mod inegal, modificările din habitat afectează riscul de transmitere a zoonozelor la oameni. Comparativ cu animalele-rezervor, animalele care nu sunt rezervor fac mai puține copii ale agentului patogen și nu îl răspândesc la fel de eficient. Atunci când nivelul biodiversității este ridicat, o boală este „diluată” printre speciile din habitat. Răspândirea bolilor în habitat și la oameni este mai redusă atunci când există și alte animale în afară de speciile-rezervor. Acest principiu se numește efect de diluție.
Impactul pierderii biodiversității
Efectul de diluție este bine caracterizat în cazul a două boli: boala Lyme și virusul West Nile. Boala Lyme este o afecțiune transmisă de căpușe, care poate cauza complicații grave dacă nu este tratată. Chiar și cu ajutorul antibioticelor, unii oameni prezintă simptome persistente cum sunt oboseala, stările de confuzie, pierderile de memorie și lipsa concentrării.
Animalul-rezervor al bolii Lyme este șoarecele-cu-picioare-albe (Peromyscus leucopus). În pădurile din America de Nord, căpușele se hrănesc cu sângele șoarecilor, căprioarelor și altor mamifere, însă bacteriile sunt cel mai bine adaptate la șoareci. Atunci când căpușele mușcă animalele, bacteriile care produc boala Lyme circulă între saliva căpușei și sângele animalului-gazdă. Căpușele care mușcă șoarecii preiau mai multe bacterii decât cele care mușcă alte animale. Dacă șoarecii formează o proporție mare a animalelor din habitat, atunci căpușele vor găzdui mai multe bacterii. Șoarecii pot trăi atât în locuri bogate în biodiversitate (cum sunt pădurile), cât și în locuri sărace în biodiversitate (cum sunt suburbiile), dar ei sunt „diluați” atunci când sunt prezente alte animale-gazdă.
Efectul de diluție în cazul bolii Lyme. Șoarecii cu picioare albe sunt cele mai bune gazde pentru boala Lyme, dar bacteriile pot infecta multe mamifere diferite. Când alte mamifere sunt abundente (sus), căpușele infectează multe animale diferite și, prin urmare, poartă mai puține bacterii. Există mai puțină transmitere în habitat, iar mușcăturile de căpușe sunt mai puțin susceptibile de a infecta oamenii cu boala Lyme. Când biodiversitatea se pierde din acest habitat (de jos), populația de șoareci crește, iar căpușele poartă mai multe bacterii, deoarece se hrănesc mai frecvent cu sângele șoarecilor decât cu alte mamifere. Există mai multă transmitere a bolii Lyme între mamifere, inclusiv oameni. | Ilustrație: SANJANA KULKARNI
Un efect de diluție similar a fost observat și în cazul virusului West Nile. Acest virus infectează păsările și mamiferele și poate cauza afecțiuni cerebrale grave. Virusul își are originile în Unganda și a ajuns în New York în anul 1999, apoi s-a stabilit în păsările și țânțarii din America de Nord.
Infecțiile cu virusul West Nile tind să fie ridicate în locurile în care biodiversitatea păsărilor este redusă. Speciile de păsări la care West Nile este cel mai frecvent – corbii, cintezele, vrăbiile și sturzii – pot fi întâlnite în comunități cu o biodiversitate redusă, așa cum sunt orașele. Păsările la care virusul nu se dezvoltă bine, cum sunt lișițele, prepelițele, fazanii și ciocănitorile, se găsesc în comunitățile cu o biodiversitate ridicată, așa cum sunt pădurile. În comunitățile cu biodiversitate ridicată, virusul West Nile este diluat, iar încărcătura virală per pasăre este mai redusă. Țânțarii care înțeapă aceste păsări conțin mai puține virusuri, ceea ce reduce riscul de infectare a oamenilor înțepați de aceștia.
O privire înspre viitor
Efectul de diluție nu înseamnă că mai multă biodiversitate echivalează cu mai puține boli, ci arată modul în care pierderea biodiversității dintr-un habitat afectează răspândirea bolilor zoonotice. Riscul de zoonoze este influențat de proliferarea gazdelor-rezervor, care tinde să se întâmple atunci când biodiversitatea se reduce sub un nivel de bază.
„În cadrul ecosistemelor naturale intacte, cu niveluri ridicate ale biodiversității, adesea prădătorii și competiția țin speciile-rezervor la un nivel scăzut. Așadar, protejarea biodiversității naturale este esențială pentru atenuarea transmiterii agenților patogeni”, spune dr. Felicia Keesing, de la Bard College din Annandale, New York. În afară de conservarea habitatelor, oamenii de știință studiază dacă refacerea biodiversității din zonele în care aceasta a fost pierdută poate reduce răspândirea bolilor.
Așa cum am observat în cazul pandemiei de COVID-19, bolile zoonotice noi pot avea consecințe catastrofale la nivel global. Prin urmare, este esențial să știm de unde și cum își au originile bolile, astfel încât să putem anticipa noile amenințări și să putem răspunde rapid atunci când acestea apar.