Ordovician a fost a doua perioadă a Erei Paleozoice și avut o durată de 45 milioane de ani, din urmă cu 488,3 milioane de ani până în urmă cu 443,7 milioane de ani. În această perioadă, regiunea de la nord de tropice era aproape în întregime acoperită de ocean, iar cea mai mare parte a uscatului era concentrată în emisfera sudică, sub forma supercontinentului Gondwana. În timpul Ordovicianului, Gondwana s-a deplasat spre Polul Sud și o mare parte a sa scufundat.
Ordovicianul este cunoscut pentru nevertebratele sale marine, cum ar fi graptoliții, trilobiții, brahiopodele și conodonții (primele vertebrate). O comunitate marină tipică din această perioadă consta din aceste animale, la care se adăugau alge roșii și verzi, pești primitivi, cefalopode, corali, gastropode și crinoide (crini-de-mare). Mai recent, au fost descoperiți spori tetraedrici, similari cu cei ai plantelor terestre primitive, sugerând că plantele au colonizat pământul în această perioadă.
De la începutul și până la mijlocul Ordovicianului, Pământul a avut un climat blând – vremea era caldă, iar atmosfera conținea multă umezeală. Totuși, atunci când Gondwana s-a poziționat lângă Polul Sud, în a doua jumătate a Ordovicianului, s-au format ghețari masivi, ceea ce a făcut ca nivelurile mării să scadă și ca zonele de coastă, cu apă puțin adâncă, să se reducă. Acest lucru a cauzat extincția în masă de la sfârșitul Ordovocianului, în care 60% dintre genurile de nevertebrate marine și 25% din familii au dispărut.
Viața în Ordovician
Straturile fosile din Ordovician sunt caracterizate prin numeroase specii de trilobiți și conodonți, descoperite în roci de șist, calcar, dolomită și gresie. În plus, în mediile tropicale din Ordovician au apărut pentru prima dată blastoidele, briozoarele, coralii, crinoidele, precum și numeroase tipuri de brahiopode, melci, scoici și cefalopode. Rămășițele unor ostracoderme (pești lipsiți de fălci, cu corpul acoperit de plăci cornoase) din rocile din Ordovician reprezintă cele mai vechi fosile de vertebrate.
În ciuda apariției fosilelor de corali în această perioadă, ecosistemele de recif au continuat să fie dominate de alge și spongieri, iar în unele cazuri de briozoare. Totuși, se pare că au existat perioade cu un colaps total al recifelor, probabil cauzate de perturbări la nivel global.
Tiparele globale majore ale vieții au trecut prin schimbări semnificative în timpul Ordovicianului. Mările puțin adânci care acopereau o bună parte din Gondwana au devenit locuri de reproducere pentru noi forme de trilobiți. Numeroase specii de graptoliți au dispărut până la sfârșitul perioadei, dar au apărut primii graptoliți planctonici.
Spre sfârșitul Ordovicianului Inferior, diversitatea conodonților s-a redus în regiunea Atlanticului de Nord, însă în alte regiuni au apărut descendențe noi. Au dispărut șapte descendențe majore de conodonți, care au fost înlocuite de altele nouă. Aceste descendențe includeau numeroși taxoni noi și diferiți din punct de vedere morfologic.
Deși anumite fragmente de oase și chiar țesuturi moi ale unor strămoși ai vertebratelor sunt cunoscute încă din Cambrian, Ordovicianul a marcat apariția celor mai vechi fosile complete de vertebrate. Este vorba despre pești lipsiți de fălci și cu corpul acoperit de plăci osoase, numiți informal ostracoderme, incluși în taxonul Pteraspidomorphi. Un pește tipic din Ordovician avea plăci osoase mari în zona capului, solzi mici, în formă de tije sau plăci, care acopereau coada, și o gură înformă de fantă situată la capătul anterior al animalului. Astfel de fosile au fost descoperite în straturile marine din apropierea țărmului, în Australia, America de Sud și vestul Americii de Nord.
Probabil că cel mai ”revoluționar” fenomen din Ordovician a fost colonizarea uscatului. Din această perioadă sunt cunoscute cele mai vechi rămășițe ale artropodelor terestre, precum și microfosile de celule, cuticule și spori ai plantelor terestre primitive.
Stratigrafie
Denumirea de Ordovician a fost stabilită de geologul britanic Charles Lapworth, în 1879, și provine de la un trib celtic antic, Ordovices, renumit pentru rezistența sa în fața dominației romanilor. Timp de decenii, diferitele faze ale Ordovicianului au fost ilustrate fiecare în straturile fosile din Marea Britanie, în care au fost descoperite rămășițe ale faunei lor caracteristice. Graptoliții, organisme planctonice dispărute, au fost și încă sunt folosite pentru a corela straturile din Ordovician.
Straturi fosilifere din Ordovician se găsesc în China (zona Defileului Yangtze din provincia Hubei), vestul Australiei (Formațiunea Emanuel din Bazinul Canning), Argentina (Formațiunea La Chilca din provincia San Juan), Statele Unite (Bear River Range din Utah) și Canada (Formațiunea Survey Peak din Alberta). Rocile din Ordovician din aceste regiuni sunt reprezentate de calcar și alte roci cu carbonat, acumulate în zone marine de mică adâncime. Cuarțitul este și el prezent. Rocile formate din sedimentele din Ordovician sunt, de obicei, argilit întunecat la culoare și bogat în compuși organici, care conțin rămășițele griptoliților și urme de sulfură de fier.
Plăci tectonice și paleoclimat
În timpul Ordovicianului, cea mai mare parte a uscatului – sudul Europei, Africa, America de Sud, Antarctica și Australia – era concentrată pe supercontinentul Gondwana, care, până la sfârșitul perioadei, a ajus în apropierea Polului Sud. În Ordovicianul Inferior, America de Nord se afla aproape de ecuator și cea mai mare parte a sa era sub apă. Până în Ordovicianul Mijlociu, America de Nord și-a pierdut mările, iar de-a lungul marginii de est a continentului s-a format un lanț muntos de natură tectonică – Munții Apalachi de mai târziu. Tot în această perioadă, vestul și centrul Europei erau separate și situate în preajma tropicului sudic; Europa s-a deplasat către America de Nord, de la latitudini mari la latitudini mici.
În Ordovicianul Mijlociu, în majoritatea regiunilor care au fost sub ape au avut loc fenomene de ridicare a scoarței, care sunt văzute ca precursori ai glaciațiunii. Tot în această perioadă, se pare că au avut loc mișcări în latitudine ale plăcilor tectonice, inclusiv deplasarea spre nord a plăcii Baltoscandain (nordul Europei).
Curenții oceanici s-au modificat datorită deplasării în direcție laterală a plăcilor continentale, ceea ce a dus la formarea Oceanului Atlantic. Nivelurile mărilor au suferit fenomene de regresiune și transgresiune la nivel global. Au avut loc fenomene de inundare la nivel regional, ceea ce a determinat oprirea sedimentării carbonatului.
În timpul Ordovicianului Superior, a avut loc o glaciațiune majoră, cu centrul în Africa, care a dus la o scădere semnificativă a nivelului mării. Această glaciațiune a dus la perturbări ecologice și la extincții în masă. Aproape toți conodonții din regiunea Atlanticului de Nord au dispărut. De asemenea, au dispărut o parte din trilobiți, echinoderme, brahiopode, briozoare, graptoliți și chitinozoare. Oceanul Atlantic s-a închis pe măsură ce Europa se îndrepta spre America de Nord.
Fluctuațiile climatice au devenit extreme pe măsură ce glaciațiunea a continuat și s-a extins, instalându-se un climat rece, cu gheață marină plutitoare.
Sursa: ucmp.berkeley.edu.