Erele glaciare sau glaciațiunile au fost perioade lungi din istoria Pământului, uneori întinse pe sute de milioane de ani, în care temperatura planetei era redusă, ceea ce a determinat extinderea calotelor glaciare și a ghețarilor alpini.
Au existat cel puțin cinci ere glaciare majore, la care se adaugă alte aproximativ zece perioade glaciare în ultimul milion de ani. În timpul ultimei glaciațiuni, specia umană s-a dezvoltat semnificativ, devenind dominantă, după ce speciile de megafaună, ca de exemplu mamutul lânos, au dispărut.
În timpul unei ere glaciare, temperaturile coborâte determină expansiunea ghețurilor pe suprafața Pământului. Putându-se întinde pe sute de milioane de ani, erele glaciare alternează cu perioade mai calde, denumite perioade interglaciare, în care este prezentă cel puțin o calotă glaciară. În prezent, Pământul se află în mijlocul unei ere glaciare, deoarece calotele glaciare din Antarctica și Groenlanda rămân intacte, în ciuda temperaturilor moderate.
Perioadele de răcire globală încep atunci când scăderea temperaturilor previne topirea integrală a stratului de zăpadă din anumite regiuni. Astfel, stratul de dedesubt îngheață și devine ghețar pe măsură ce greutatea zăpezii acumulate deasupra îl face să înainteze ușor. Apare un ciclu în care zăpada și gheața rețin umiditatea planetei, fapt care alimentează aceste pături de gheață, simultan cu scăderea nivelului mărilor.
Cum afectează erele glaciare Pământul?
O eră glaciară provoacă schimbări semnificative la nivelul suprafeței Pământului. Ghețarii remodelează peisajul prin antrenarea rocilor și a solului, imensa lor greutate creând depresiuni în scoarța terestră. Pe măsură ce temperaturile scad în vecinătatea piscurilor înghețate, plantele sunt alungate către latitudini mai sudice.
Între timp, scăderea dramatică a nivelurilor mării face ca râurile să sape văi mai adânci și să producă lacuri imense. De asemenea, pot ieși la suprafață punțile dintre continente, anterior acoperite de apă. Odată cu retragerea din perioadele mai calde, ghețarii lasă în urmă sedimente și umplu bazinele cu apă de la topirea gheții, creând astfel noi lacuri.
Oamenii de știință au înregistrat cinci ere glaciare majore în decursul istorie Pământului: Huronian (în urmă cu între 2,4 și 2,1 miliarde de ani), Cryogenian (în urmă cu între 850 și 635 de milioane de ani), Andean-Saharan (în urmă cu între 460 și 430 de milioane de ani), Karoo (în urmă cu între 360 și 260 de milioane de ani) și Quaternar (din urmă cu 2,6 milioane de ani și până în prezent).
Alte câteva glaciațiuni mai mici au avut loc în ultimul milion de ani, cea m ai importantă înregistrând un vârf acum 650.000 de ani și având o durată de 50.000 de ani. Cea mai recentă perioadă glaciară și-a atins apogeul în urmă cu 18.000 de ani, înainte de perioada interglaciară din Holocen (în urmă cu 11.700 de ani).
La vârful ultimei glaciațiuni, nivelul gheții a crescut cu peste 3.500 de metri, iar calotele glaciare au acoperit Canada, Scandinavia, Rusia și America de Sud. Nivelurile mării au scăzut cu peste 120 de metri, iar temperaturile globale au coborât, în medie, cu 12 grade Celsius. În America de Nord, pe coata Golfului Mexic existau păduri de pin și ierburi de preerie, care astăzi sunt asociate cu statele nordice și Canada.
Teorii privind originea erelor glaciare
Teoriile privind originile erelor glaciare au început să apară în urmă cu sute de ani, atunci când europenii au observat că ghețarii din Munții Alpi se micșorează. Însă popularizarea acestor teorii se datorează geologului elvețian Louis Agassiz, care a trăit în secolul al XIX-lea.
Contrazicând credința că o serie de inundații ample au ucis megafauna de tipul mamutului lânos, Agassiz a indicat striațiile din roci și grămezile de sedimente drept dovezi ale activității ghețarilor dintr-o iarnă globală distructivă. Apoi geologii au găsit dovezi ale vieții vegetale între sedimentele glaciare și până la sfârșitul secolului a fost stabilită teoria iernilor globale multiple.
O a doua figură importantă în dezvoltarea acestor studii a fost matematicianul sârb Milutin Milankovitch. Căutând să înregistreze temperaturile Pământului din ultimii 600.000 de ani, Milankovitch a calculat cu atenție modul în care variațiile orbitale, cum ar fi excentricitatea, precesia și înclinarea axială, au afectat nivelurile radiației solare, publicând descoperirile sale în cartea „Canon of Insolation and the Ice Age Problem”, publicată în anul 1941. Descoperirile lui Milankovitch au fost coroborate atunci când progresele tehnologice din anii 1960 au permis analiza nucleelor de gheață de adâncime și a cochiliilor de plancton, ceea ce a ajutat la identificarea perioadelor glaciare.
Împreună cu nivelurile radiației solare, se crede că încălzirea și răcirea globală sunt legate de tectonica plăcilor. Deplasarea plăcilor tectonice creează schimbări la scară largă ale maselor continentale, care afectează oceanele și curenții atmosferici și declanșează activitatea vulcanică, în urma căreia se eliberează dioxid de carbon în atmosferă.
Adaptarea oamenilor la condițiile aspre din timpul glaciațiunilor
Un rezultat semnificativ al erei glaciare recente a fost dezvoltarea lui Homo sapiens. Oamenii s-au adaptat la climatul aspru dezvoltând instrumente precum acul de os, pentru a coase îmbrăcăminte caldă, și au folosit legăturile terestre dintre regiuni pentru a se răspândi. Până la începutul epocii mai calde a Holocenului, oamenii erau în măsură să profite de condițiile favorabile prin dezvoltarea tehnicilor agricole și de domesticire. Între timp, mastodonții, felinele cu colți-sabie, leneșii giganți și alte specii de megafaună care trăiau în timpul perioadei glaciare au dispărut până la sfârșitul acesteia.
Motivele dispariției acestor giganți, de la vânătoarea până la boli, se numără printre misterele erelor glaciare care nu au fost încă explicate pe deplin. Oamenii de știință continuă să studieze dovezile acestor perioade importante, atât pentru a obține mai multe informații despre istoria Pământului, cât și pentru a ajuta la determinarea evenimentelor climatice viitoare.
Sursa: History.com