Astronomii au identificat sulful drept potențial indicator în căutarea vieții pe alte planete. Chiar dacă sulful în sine nu arată dacă o planetă este locuibilă sau nu, concentrațiile semnificative de dioxid de sulf din atmosfera unei planete pot sugera că aceasta este nelocuibilă, ceea ce permite cercetătorilor să nu o mai ia în considerare.
Descoperirea vieții extraterestre rămâne unul dintre cele mai importante obiective ale astronomiei moderne. Telescopul Spațial James Webb este puțin probabil să detecteze biosemnături (gaze atmosferice produse de organismele vii) pe planetele apropiate. În mod similar, viitorul telescop Habitable Word Observatory va putea analiza doar un număr limitat de exoplanete (planete extraterestre) potențial locuibile.
Unul dintre principalele obstacole cu care se confruntă astronomii este intensitatea scăzută a spectrului biosemnăturilor. Pentru a depăși acest impediment, cercetătorii se concentrează pe planetele care conțin în atmosferă apă sub formă de vapori. O astfel de exoplanetă are un potențial mai ridicat de a susține viața.
Acest concept este inclus în termenul de „zonă locuibilă”, adică regiunea din jurul unei stele în care o planetă primește cantitatea potrivită de radiații: nici prea puțină pentru ca apa să înghețe, nici prea multă pentru ca apa să fiarbă. În sistemul nostru solar, Venus se află la marginea interioară a zonei locuibile, cu temperaturi la suprafață de peste 400 de grade Celsius, în timp ce Marte se află la periferia zonei locuibile, apa sa fiind predominant sub formă de gheață la poli și de rezerve subterane.
Cu toate acestea, detectarea apei reprezintă o provocare în sine. De exemplu, a stabili diferențele dintre Venus și Pământ doar pe baza apei din atmosferă este foarte dificil, datorită similitudinilor în privința vaporilor de apă.
De aceea, o echipă de astronomi a identificat un al gaz potențial indicator pentru a face diferența între o lume locuibilă și una nelocuibilă: dioxidul de sulf. Planetele umede și calde, precum Pământul, conțin cantități minime de dioxid de sulf, deoarece acesta este spălat din atmosferă de către ploaie. Pe de altă parte, Venus conține și ea cantități mici de dioxid de sulf, deoarece radiația ultravioletă emisă de Soare îl convertește în hidrogen sulfurat în atmosfera superioară.
Planetele care orbitează stelele pitice roșii prezintă un alt scenariu. Aceste stele emit cantități minime de radiații ultraviolete, ceea ce permite dioxidului de sulf să persiste în atmosfera superioară a exoplanetelor uscate și nelocuibile. Piticele roșii sunt de interes deoarece ele sunt cele mai des întâlnite stele din galaxie, iar numeroase sisteme stelare din apropiere, precum Proxima Centauri și TRAPPIST-1, găzduiesc planete în jurul unor pitice roșii, devenind astfel ținte primare pentru căutarea vieții extraterestre.
Noua abordare prin prisma dioxidului de sulf nu identifică plantele ce ar putea găzdui viața, ci ajuta la excluderea celor care nu ar putea-o susține. Dacă sunt detectate cantități semnificative de dioxid de sulf în atmosfera unei planete stâncoase ce orbitează o pitică roșie, acest lucru sugerează o planetă uscată și fierbinte, cu o atmosferă groasă și (aproape) lipsită de apă, așa cum este Venus. Astfel de planete nu ar putea susține viața.
Pe de altă parte, absența unei cantități semnificative de dioxid de sulf ar putea indica o exoplanetă ce ar putea avea vapori de apă în atmosferă și ar putea găzdui viața.
Sursa: Universe Today