Plasticoral, noua formă de poluare în care plasticul devine parte din coral

Suntem obișnuiți să vedem poluarea cu plastic sub forma sticlelor aruncate pe plajă, a pungilor purtate de valuri sau a fragmentelor colorate care plutesc în ocean. Dar ce se întâmplă atunci când plasticul nu mai este doar un deșeu aflat în natură, ci începe să devină parte din ea? O descoperire făcută pe plajele insulei Okinawa, din Japonia, dezvăluie un asemenea proces neobișnuit. Cercetătorii au identificat fragmente de plastic atât de strâns unite cu scheletele coralilor încât au propus un termen nou pentru acest material: plasticoral.

Descoperirea este deocamdată limitată la numai câteva exemplare, astfel încât nu există dovezi că fenomenul ar fi răspândit la scară globală. Totuși, aceste mici fragmente oferă o imagine surprinzătoare asupra modului în care plasticul poate continua să se transforme mult timp după ce ajunge în mediul marin.

Plasticoralul, descoperit printre fragmentele de coral

Descoperirea a avut loc în timpul unor cercetări obișnuite dedicate deșeurilor marine. Pe trei plaje din Okinawa, oamenii de știință au observat mici fragmente viu colorate amestecate printre bucățile palide de coral.

Aceste bucăți de coral reprezintă scheletele dure care rămân după ce fragmentele coloniilor de corali se desprind sau după moartea organismelor care le-au construit. Printre ele se aflau însă obiecte care păreau să combine două lumi complet diferite: material biologic produs de corali și plastic fabricat de oameni.

În total au fost documentate cinci asemenea formațiuni. Trei au fost găsite pe plaja Sosu, iar câte una pe plajele Ibu și Odo. Patru dintre exemplare au fost colectate pentru analize mai amănunțite.

Fragmentele aveau lungimi de aproximativ 3,8 până la 8,9 centimetri și cântăreau între aproximativ 11 și 68 de grame. Plasticul avea diferite culori – albastru, verde, galben și roșu –, iar unele suprafețe prezentau modificări de culoare care sugerau expunerea la temperaturi ridicate sau la condiții dure de mediu. Însă aspectul exterior nu era cea mai interesantă caracteristică a lor.

Plasticul nu era doar lipit de coral

Pentru a afla cu ce aveau de-a face, cercetătorii au apelat la mai multe tehnici de analiză. Spectroscopia Raman, o metodă prin care lumina este utilizată pentru identificarea structurii chimice a unui material, a arătat că fragmentele conțineau polietilenă și polipropilenă. Sunt două dintre cele mai răspândite materiale plastice din lume, utilizate într-o gamă enormă de produse cotidiene.

Apoi, oamenii de știință au examinat structura fragmentelor cu ajutorul microscopiei și al microtomografiei computerizate (micro-CT). Această tehnică permite examinarea interiorului unui obiect cu ajutorul razelor X, fără a fi necesară distrugerea lui.

Imaginile au dezvăluit detaliul care transformă descoperirea într-un fenomen mult mai interesant decât simpla prezență a unor deșeuri pe plajă: plasticul pătrunsese în porii minusculi ai scheletului coralier. Cu alte cuvinte, nu era vorba despre un fragment de plastic care se sprijinea pur și simplu pe coral sau care fusese prins accidental într-o cavitate. Cele două materiale deveniseră fizic conectate. Plasticul produs de oameni și structura minerală construită cândva de organisme marine formau acum un singur obiect.

Când deșeurile artificiale devin parte din mediul natural

În mod obișnuit, tindem să privim poluarea ca pe ceva separat de natură. O pungă din plastic se află pe nisip, o sticlă plutește pe mare, iar un ambalaj este prins printre pietre. Există o limită vizibilă între deșeu și mediul care îl înconjoară.

Plasticoralul arată că această limită poate deveni mult mai greu de identificat. În anumite condiții, plasticul se poate înmuia, deforma și pătrunde în structurile naturale din jurul său. Cercetătorii consideră că noul material face parte dintr-o categorie mai largă cunoscută sub numele de plastiglomerat.

Plastiglomeratele sunt materiale în care plasticul topit sau puternic modificat ajunge să se combine cu nisip, pietricele, roci sau alte elemente naturale. În timp, rezultatul poate semăna cu un fel de rocă artificial-naturală, în care urmele activității umane sunt literalmente încorporate în materialele mediului.

În cazul descoperirii din Okinawa există însă o particularitate importantă. Componenta naturală este coralul – mai precis, scheletul produs inițial de un organism viu. Din acest motiv, cercetătorii descriu plasticoral drept o formă de plastiglomerat de origine biologică. Este o diferență aparent subtilă, dar care ilustrează cât de profund pot ajunge materialele produse de oameni să se integreze în mediile naturale.

Căldura ar putea transforma plasticul

Cum s-au format însă aceste obiecte? Răspunsul complet nu este cunoscut. Starea plasticului indică faptul că acesta a suferit modificări termice. Cu alte cuvinte, la un moment dat a fost expus unei temperaturi suficient de ridicate pentru ca proprietățile sale fizice să se schimbe. Plasticul înmuiat ar fi putut apoi pătrunde în porii și cavitățile scheletului coralier, unde s-a solidificat.

Una dintre posibilități este arderea deșeurilor sau existența unor focuri pe plajă. Cercetătorii subliniază însă că această explicație nu a fost demonstrată pentru fragmentele descoperite în Okinawa.

De asemenea, oamenii de știință nu au reprodus încă procesul de formare a plasticoral în laborator. Prin urmare, nu se știe ce temperatură este necesară, cât timp trebuie să fie încălzit plasticul sau ce combinație de condiții naturale favorizează apariția fenomenului.

Aceste necunoscute sunt importante. Dacă mecanismul va fi înțeles mai bine, cercetătorii vor putea identifica zonele în care asemenea materiale au cele mai mari șanse să apară și vor putea afla dacă descoperirea din Okinawa reprezintă un fenomen rar sau doar unul care până acum a trecut neobservat.

Plasticoralul ar putea supraviețui mult timp în sedimente

Una dintre implicațiile cele mai interesante ale descoperirii privește ceea ce se poate întâmpla cu aceste materiale pe termen lung. Plasticul ajuns în natură nu rămâne neschimbat. Radiațiile solare, temperaturile ridicate, valurile, curenții și contactul cu nisipul sau rocile îi pot modifica treptat structura. Dar modificarea nu înseamnă neapărat dispariție.

Uneori, procesul poate conduce la fragmentarea plasticului în particule din ce în ce mai mici. Alteori, după cum sugerează exemplarele din Okinawa, plasticul poate ajunge să se combine cu materialele naturale.

Această posibilitate este legată de conceptul de „Plasticen”, termen folosit pentru ideea că utilizarea masivă a materialelor plastice de către civilizația modernă ar putea lăsa o urmă recognoscibilă în sedimentele și rocile viitorului. Dacă fragmentele de plasticoral ajung să fie îngropate în sedimentele recifelor și se păstrează suficient de mult, ele ar putea deveni asemenea mărturii ale perioadei în care plasticul produs de oameni a devenit omniprezent pe planetă.

Deocamdată, aceasta rămâne însă o ipoteză. Studiul nu demonstrează că plasticoralul formează deja straturi geologice și nici nu a urmărit asemenea fragmente pe perioade de zeci sau sute de ani.

Ideea scoate însă în evidență o consecință neobișnuită a poluarea cu plastic: unele dintre deșeurile pe care le producem astăzi ar putea să nu rămână simple obiecte abandonate la suprafața planetei, ci să ajungă încorporate în materialele pe care procesele naturale le vor transforma în sedimente.

O descoperire importantă, dar care nu trebuie exagerată

Cele cinci formațiuni găsite în Okinawa nu înseamnă că recifele de corali din întreaga lume se transformă în plastic. Numărul redus de exemplare reprezintă chiar principala limitare a cercetării.

În plus, obiectele au fost găsite în timpul unor studii generale privind deșeurile marine, nu în cadrul unui studiu conceput special pentru a determina cât de frecvent este plasticoral. Din acest motiv, cercetătorii nu pot estima deocamdată cât de răspândit este fenomenul nici măcar în Okinawa.

Există și alte întrebări importante la care studiul nu răspunde. Nu a fost analizat dacă aceste formațiuni afectează coralii vii, peștii sau alte organisme marine. Cercetătorii nu au determinat nici dacă plasticul încorporat poate elibera substanțe nocive sau dacă, în timp, se poate fragmenta și genera particule mai mici de plastic.

Aceste efecte vor necesita cercetări separate. Deocamdată, concluzia principală este una fizică, dar remarcabilă: plasticul modificat poate pătrunde în structura poroasă a fragmentelor de coral și poate rămâne legat de acestea, formând un material nou.

Descoperirea plasticoralului ne amintește astfel că povestea unui obiect din plastic nu se încheie în momentul în care acesta este aruncat în mare. Odată ajuns în mediul marin, poate fi încălzit, decolorat, erodat, fragmentat și remodelat de procesele naturale. În anumite situații, poate chiar să înceteze să mai fie un simplu deșeu aflat lângă natură și să devină fizic încorporat în aceasta.

Cele câteva fragmente găsite pe plajele din Okinawa sunt prea puține pentru a spune cât de important va deveni fenomenul la scară globală. Dar ele dezvăluie o nouă etapă posibilă în lunga existență a deșeurilor din plastic: transformarea lor în componente persistente ale mediului pe care l-au contaminat.