Materialele plastice reprezintă unul dintre cele mai remarcabile materiale create vreodată. Sunt ieftine, ușoare și extrem de versatile. Pot fi modelate în orice, de la sacoșe de cumpărături la instrumente care salvează vieți în spitale, și sunt curate, sigure și pot fi sterilizate. În funcție de scopul lor, pot fi folosite o singură dată – de exemplu, în medii medicale unde igiena este esențială – sau pot fi păstrate în funcțiune ani de zile.
În mod surprinzător, plasticul poate avea chiar și beneficii pentru mediu datorită greutății sale reduse, ceea ce reduce consumul de combustibil în timpul transportului. Însă am devenit atât de dependenți de plastic încât producția globală a ajuns la aproximativ 414 milioane de tone în 2023 – o cifră care continuă să crească în fiecare an.
Plasticul face parte din nenumărate obiecte de zi cu zi. Luați o periuță de dinți: perii sunt de obicei din nailon, în timp ce mânerul este adesea fabricat din polietilenă sau polipropilenă ușoară. O periuță de dinți manuală ar putea avea un volum de 8,5-19 cm³. Acum imaginați-vă că, în timp, se descompune în microplastic – fragmente mai mici de cinci milimetri – sau chiar nanoplastic, care sunt de o mie de ori mai mici.
Dacă microplasticul poate avea dimensiuni de doar 1 micrometru (aproximativ dimensiunea unei bacterii) – sau chiar 0,1 micrometri (aproximativ dimensiunea virusului SARS-CoV-2) – o singură periuță de dinți s-ar putea descompune teoretic în 8,5-19 trilioane de particule de microplastic. Iar aceste particule sunt suficient de mici pentru a fi inhalate sau ingerate.
Materialele plastice nu „dispar” pur și simplu în mediu: ele se fragmentează. Lumina soarelui, în special radiațiile ultraviolete B (UV-B), face plasticul fragil; stresul fizic – valurile, vântul, abraziunea – îl sparg în bucăți din ce în ce mai mici. Chiar și starea stratului de ozon stratosferic, care controlează cât de mult UV-B ajunge pe Pământ, poate influența viteza cu care se degradează materialele plastice. Unele bacterii și ciuperci pot contribui, de asemenea, la descompunerea anumitor materiale plastice, dar acest lucru este lent și adesea incomplet.
Rezultatul? Majoritatea deșeurilor de plastic ajung ca o supă de particule de micro- și nanoplastic care plutesc prin mediul nostru. În timp ce resturile de plastic mai mari pot cauza daune evidente, cum ar fi încurcarea animalelor sălbatice sau înghițirea acestora de către păsările marine, microplasticul reprezintă o problemă mai discretă, dar potențial mai insidioasă.
Materialele plastice sunt peste tot
Microplasticul a fost descoperit până acum în interiorul a 1.300 de specii de nevertebrate și este prezent la fiecare nivel al lanțului trofic. Aceste particule sunt asemănătoare uleiului (sunt hidrofobe), ceea ce le ajută să traverseze membranele biologice și să intre în celulele organismelor vii – spre deosebire de particulele iubitoare de apă (hidrofile), cum ar fi grăuncioarele de nisip, care urmează o cale biologică diferită.
De asemenea, dimensiunea lor contează. Particulele mai mici pot călători mai ușor în interiorul corpului, ajungând la organe departe de locul unde au intrat inițial. Expunerea poate avea loc prin înot în apă poluată sau prin alimente și băuturi – fie pentru că alimentele în sine conțin particule de plastic (cum ar fi fructele de mare din apele contaminate), fie pentru că au fost contaminate în timpul ambalării sau al prelucrării industriale.
Micro- și nanoplasticul pot fi, de asemenea, inhalate odată cu praful din aer, în special în anumite locuri de muncă, cum ar fi fabricarea textilelor sau sablarea cu materiale pe bază de plastic. În viața de zi cu zi, putem inhala fibre sintetice desprinse din haine sau particule minuscule eliberate din uzura anvelopelor.
Odată în ajuns interior, s-a constatat că microplasticul se deplasează – un proces numit translocație – în interiorul animalelor, un fenomen care nu a fost încă descoperit la oameni.
Dovezile actuale arată că particulele de micro- și nanoplastic sunt prezente în ficatul, rinichii, plămânii, splina, sângele, inima și creierul uman. Într-un studiu, fragmente de nanoplastic de polietilenă au fost detectate în creierul uman, în concentrații mai mari decât în ficat și rinichi. Acestea au fost găsite în placa de grăsime din artere, care este asociată de probleme cardiovasculare. De asemenea, au fost găsite în placentă și laptele matern, ceea ce sugerează că aceste particule pot fi transferate între generații.
Având în vedere cât de comune sunt materialele plastice în alimente și băuturi, prezența lor în corpul uman nu este surprinzătoare – dar detectarea lor este o provocare din punct de vedere tehnic. Probele sunt adesea colectate în medii spitalicești, unde materialele plastice sunt peste tot, creând un risc ridicat de contaminare.
Sunt dăunătoare?
Cercetătorii încep să investigheze asocierile dintre particulele de plastic și afecțiunile de sănătăte, inclusiv bolile cardiovasculare, fibroza pulmonară – o boală pulmonară în care țesutul devine cicatrizat și rigid, ceea ce îngreunează respirația –, precum și bolile hepatice și intestinale.
Însă cercetările sunt încă la început. Vor fi necesare studii epidemiologice la scară largă, care ar putea dura ani de zile până la finalizare, pentru a determina dacă materialele plastice cauzează direct aceste boli.
Imaginea care se conturează nu este liniștitoare. În timp ce oamenii de știință încă descoperă întreaga gamă de riscuri, principiul precauției sugerează că ar trebui să acționăm acum pentru a reduce expunerea. Aceasta înseamnă să continuăm să urmărim modul în care materialele plastice se descompun, cum intră în corpul nostru și ce ar putea face odată ce pătrund înăuntru.
Microplasticul nu mai este „doar” o problemă de mediu, ci reprezintă o problemă de sănătate publică. Și pentru că producția de plastic este încă în creștere, amploarea problemei este probabil să crească înainte de a se micșora.
Sursa: The Conversation