Pe data de 26 aprilie 1986, accidentul de la Centrala Nucleară Cernobîl din Ucraina a făcut ca în jur de 350.000 de oameni să-și părăsească locuințele pentru a se feri de norul radioactiv rezultat în urma exploziei. După evacuare, oamenii ar fi trebuit să-și decontamineze hainele, corpurile și orice obiect cu care au venit în contact pentru a evita să fie expuși și să răspândească substanțe radioactive periculoase. Mai târziu, zona din jurul centralei nucleare ar fi trebuit și ea curățată.
Pentru a putea înțelege cum se realizează decontaminarea radioactivă, mai întâi trebuie să înțelegem bazele radioactivității.
În esență, radioactivitatea înseamnă că atomii din care este alcătuit un material au o energie sau masă mult prea mari pentru a fi stabili. În decursul timpului, acești atomi instabili își pierd excesul de energie sau masă sub formă de radiații – particule subatomice care călătoresc cu viteza luminii.
Nu toate tipurile de radiație sau de substanțe radioactive sunt considerate contaminante și, adesea, ele nu sunt periculoase la concentrații mici. Materialele radioactive se găsesc peste tot în mediul înconjurător – în sol, apă, aer, hrană și corpul nostru. Însă noi nu considerăm prezența acestor substanțe drept contaminare deoarece este normal ca ele să existe în aceste locuri.
Radiația este de două tipuri: ionizantă și neionizantă. Radiația neionizantă are energie scăzută și este de tipul undelor radio, microundelor și luminii solare, care, în general, nu sunt vătămătoare în cantități moderate. Pe de altă parte, radiația ionizantă are o energie destul de mare pentru a ne vătăma organismul prin distrugerea legăturilor din catena de ADN, ducând la moartea celulară.
O doză semnificativă de radiații ionizante, cum ar fi cele emise de o bombă nucleară sau de topirea combustibilului nuclear dintr-o centrală nucleară, poate cauza arsuri, umflarea pielii, greață, căderea părului și chiar cancer. Lucrătorii dintr-o centrală nucleară poartă echipament de protecție pentru a se feri de aceste radiații.
În timp ce radiațiile ionizante sunt periculoase, particulele în sine nu pot contamina obiectele sau oamenii pentru a le face radioactive. Obiectele devin contaminate atunci când pe ele să află o cantitate de material radioactiv.
O parte semnificativă a materialului radioactiv contaminant se transmite sub formă de praf, uneori numit ploaie radioactivă, care se poate apoi așeza pe suprafața obiectelor pentru a le contamina. Acest praf poate fi înlăturat cu ușurință prin metode manuale. De fapt, numeroase proceduri de decontaminare implică ștergerea obiectului contaminat sau spălarea sa cu apă și săpun. Materialele utilizate pentru îndepărtarea contaminării – lavete, apă și săpun – devin apoi deșeuri radioactive care trebuie stocate în depozite din beton sau îngropate în subteran.
Însă lucrurile devin mai complicate atunci când avem de a face cu doze ridicate de material radioactiv. Obiectele contaminate puternic sunt decontaminate cu ajutorul unor chimicale puternice, cum sunt acidul nitric și permanganatul. Aceste chimicale pot lega metalele radioactive printr-un proces denumit chelare (chelatizare), în urmă căruia ele devin inerte.
La Cernobîl, lichidatorii au filtrat și curățat apa din jurul reactorului nuclear cu ajutorul unor metode chimice. În jurul reactorului avariat a fost construit un „sarcofag” din beton și plumb pentru a preveni scurgerile de materiale radioactive în apă și sol.
Reactorul 4 al Centralei Nucleare de la Cernobîl și sarcofagul din beton și plumb construit în urma accidentului din anul 1986. | Foto: PAWEL SZUBERT/WIKIMEDIA COMMONS (CC BY-SA 3.0)
Oamenii expuși la niveluri ridicate de radiații ionizante trebuie să-și înlăture primul rând de haine, ceea ce poate îndepărta până la 90% din materialul radioactiv, apoi să se spele cu multă apă și săpun.
Dacă un obiect nu poate fi decontaminat cu apă sau substanțe chimice, cel mai bine este să fie stocat într-un depozit corespunzător; multe materiale radioactive periculoase au nevoie de un timp extrem de îndelungat pentru a se epuiza. Pe măsură ce o substanță radioactivă emite particule, ea își pierde din energie; timpul necesar pentru a-și pierde jumătate din energie se numește timp de înjumătățire. După 10 timpi de înjumătățire, substanța respectivă va emite mai puțin de 0,5% din radiația inițială, moment în care poate fi considerată sigură.
O serie de substanțe radioactive periculoase, cum este iodul-131, au un timp de înjumătățire de doar câteva zile. Totuși, numeroase alte substanțe au timpi de înjumătățire foarte mari. De exemplu, uraniul-235, utilizat pe larg în centralele nucleare, are un timp de înjumătățire de aproximativ 710 milioane de ani.
Sursa: Live Science