Se bănuiește de mult timp că stratul de ozon, care protejează viața de pe Pământ împotriva radiațiilor ultraviolete (UV) emise de Soare, a fost distrus în cea mai mare parte în timpul extincției în masă de la sfârșitul Permianului, în urmă cu 250 de milioane de ani. Un studiu recent aduce primele dovezi în acest sens.
Cercetătorii de la Universitatea Münster din Germania au arătat că granulele de polen și sporii din acea perioadă conțineau niveluri ridicate de substanțe chimice „de protecție solară”.
Aproximativ 90% dintre speciile marine și 70% dintre speciile de pe uscat au murit la sfârșitul Permianului. Marea extincție din această perioadă a fost cauzată de activitatea vulcanică neobișnuit de ridicată. Scurgerile de lavă încălzeau rocile, inclusiv cărbunii, eliberând cantități uriașe de dioxid de carbon și alte gaze. Aceasta a dus la acidificarea oceanelor și la încălzire globală, care, la rândul lor, au determinat scăderea nivelurilor de oxigen din oceane.
Acesta este motivul pentru care viața marină a fost lovită atât de dur, însă nu este clar de ce au dispărut și numeroase specii de uscat. O posibilitate este aceea ca substanțele cu carbon și halogeni eliberate în timpul erupțiilor vulcanice să fi distrus stratul de ozon în același mod în care clorofluorocarburile (CFC) au distrus ozonul în secolul trecut, ducând la niveluri nocive de radiații ultraviolete.
Studiile anterioare arătaseră că, în acea perioadă, a existat o creștere a numărului de spori și grăuncioare de polen cu forme anormale, care ar putea fi atribuite mutațiilor cauzate de radiațiile ultraviolete. Însă aceste anomalii ar fi putut fi și rezultatul multor alte substanțe toxice eliberate în timpul erupțiilor.
Așadar, echipa de cercetători a utilizat o tehnică de microspectroscopie în infraroșu pentru a măsura nivelurile substanțelor chimice care absorb radiații ultraviolete din granulele de polen și sporii fosilizați în rocile din Tibet. Cele mai vechi straturi de roci s-au format cu câteva sute de mii de ani înainte de extincție, iar cele mai recente aveau o vârstă de câteva sute de mii de ani după extincție.
Nivelurile de conservare a chimicalelor care absorb radiațiile UV ar fi trebuit să fie similare în toate straturile de roci, deci creșterea observată în perioada extincție trebuie să fi fost provocată de o intensificare a producției acestor substanțe chimice la nivelul plantelor.
Nivelurile ridicate de radiații UV ar fi perturbat creșterea plantelor terestre, ducând la efecte în cascadă în cadrul ecosistemelor, cu implicații în rândurile erbivorelor și prădătorilor. Efectele asupra mediilor marine ar fi trebuit să fie mult mai reduse, deoarece apa blochează radiațiile UV.
Același lucru s-ar fi întâmplat și în zilele noastre dacă omenirea n-ar fi interzis utilizarea CFC prin Protocolul de la Montreal încheiat în anul 1987.
Sursa: New Scientist