În tratatul său din 1859 privind originea speciilor, Charles Darwin a dedicat originilor omului puțin mai mult de o propoziție. Însă nu după mult timp urma să aibă suficient de multe gânduri despre acest subiect pentru a umple o carte întreagă.
În cartea „Descendența omului și selecția sexuală”, publicată în 1871, Darwin a emis ipoteza că strămoșii noștri provin din Africa. El a subliniat că dintre toate animalele vii, maimuțele africane – gorilele și cimpanzeii – erau cele mai asemănătoare cu oamenii. Ca atare, a scris el, „este ceva mai probabil ca progenitorii noștri timpurii să fi trăit pe continentul african decât în altă parte”.
La acea vreme, acum 150 de ani, Darwin avea puține dovezi fosile din care să se inspire. O mână de oase de neandertalian fuseseră găsite în Europa, însă experții nu se puseseră de acord dacă provin de la un tip antic de om sau doar de la oameni moderni bolnavi. Darwin nu a fost descurajat, însă. Descoperirea înregistrărilor fosile ale altor specii a fost „un proces foarte lent și fortuit”, a remarcat el, iar geologii nu exploraseră încă regiunile în care era probabilă găsirea rămășițelor strămoșilor noștri asemănători maimuțelor.
În următorii 50 de ani, au fost dezgropate mai multe fosile, dar doar în Europa și Asia. În anii 1920, se părea că Darwin își alesese continentul greșit.
În cele din urmă, în 1924, a venit o descoperire fortuită în favoarea lui Darwin.
Printre resturile dintr-o carieră de calcar din Africa de Sud, minerii au descoperit craniul fosilizat al unui copil mic. Pe baza amestecului de trăsături asemănătoare omului și maimuțelor, un anatomist a stabilit că fosila era ceea ce atunci era cunoscut în mod popular drept „veriga lipsă”. A fost cea mai asemănătoare fosilă găsită până atunci a unui hominid – adică un membru al familiei Hominidae, care include oamenii moderni și toate rudele noastre apropiate și dispărute.
Doar cu acea fosilă, nu era încă evident în urmă cu un secol că Africa este patria noastră de origine. Dar de la acea descoperire din anii 1920, paleoantropologii au strâns multe mii de fosile, iar dovezile au indicat de nenumărate ori Africa drept locul nostru de origine. Studiile genetice întăresc această poveste. Nu numai că maimuțele africane sunt rudele noastre în viață cele mai apropiate, dar cimpanzeii sunt mai strâns înrudiți cu noi decât cu gorilele. De fapt, mulți oameni de știință includ acum marile maimuțe în familia hominidelor, folosind termenul mai restrâns de hominin pentru a se referi la oameni și la verii noștri dispăruți.
Într-un domeniu cu o reputație de dușmănii și rivalități amare, originea africană a omenirii este ceva care îi unește pe paleoantropologi. „Cred că toată lumea este de acord și înțelege că Africa a fost crucială în evoluția speciei noastre”, spune Charles Musiba, paleoantropolog la Universitatea din Denver, Colorado, S.U.A.
Cu ajutorul înregistrărilor fosile și a indiciilor genetice, paleoantropologii au schițat o cronologie aproximativă a modului în care s-a desfășurat această evoluție. Cu între 9 și 6 milioane de ani în urmă, au evoluat primii hominini. Mersul drept pe două picioare i-a deosebit pe strămoșii noștri de alte maimuțe; strămoșii noștri aveau, de asemenea, canini mai mici, poate un semn de mai puțină agresivitate și o schimbare a interacțiunilor sociale. În urmă cu aproximativ 3,5 – 3 milioane de ani, înaintașii omenirii s-au aventurat dincolo de zonele împădurite. Africa era din ce în ce mai uscată, iar pajiştile se răspândeau pe tot continentul. Homininii făceau, de asemenea, unelte simple din piatră la acel moment. Genul uman, Homo, a sosit cu între 2,5 și 2 milioane de ani în urmă, poate chiar mai devreme, cu creiere mai mari decât ale predecesorilor. Cu cel puțin 2 milioane de ani în urmă, membrii genului Homo au început să exploreze dincolo de Africa, călătorind în Eurasia. Cu aproximativ 300.000 de ani în urmă, a apărut specia noastră, Homo sapiens.
Craniile de hominini s-au schimbat în cele 7 milioane de ani de istorie, diferitele aspecte evoluând cu rate diferite și în timpuri diferite. (A) – Unii experți susțin că Sahelanthropus tchadensis, care a trăit în urmă cu aproximativ 7 milioane de ani în Ciad, a fost un hominin, datorită caninilor relativ mici ai speciei. Amplasarea deschiderii coloanei vertebrale sub craniu este, de asemenea, un indiciu că specia avea o postură erectă și mergea în poziție verticală. (B) – Homininul timpuriu Australopithecus anamensis, reprezentat de acest craniu din Etiopia cu o vechime de 3,8 milioane de ani, avea canini mici, dar își păstra creierul de dimensiunea celui de la o maimuță și botul proeminent. (C) – Un craniu cu o vechime de 1,75 milioane de ani, descoperit în Tanzania, a aparținut lui Paranthropus boisei, care avea caninii mici, însă molarii uriași. Mușchi masticatori puternici s-ar fi atașat de o creastă osoasă din partea de sus a craniului, ajutând homininul să mestece hrana dură și fibroasă. (D) – Un craniu de 1,9 milioane de ani din Kenya arată că Homo rudolfensis, unul dintre primii membri ai genului Homo, prezenta o față mai plată și un creier ceva mai mare decât homininii timpurii. (E) – Homo erectus, reprezentat de acest craniu compozit cu o vârstă de 780.000-400.000 de ani, începe să arate mai mult ca oamenii de astăsi. Însă specia avea arcadele osoase pronunțate, iar craniul era mai gros și mai plat. (F) – Neandertalienii erau asemănători cu oamenii de astăzi, însă unele diferențe includeau o dimensiune medie a creierului ceva mai mare, o frunte înclinată, cu arcade oasoase proeminente și o deschidere nazală mai mare, după cum se observă la acest craniu vechi de 70.000 de ani descoperit în Franța. | Foto: HUMAN ORIGINS PROGRAM, NMNH, SMITHONIAN INSTITUTION
Însă evoluția umană nu a fost un proces gradual și liniar, așa cum părea în anii 1940 și 1950. Nu a constat dintr-un lanț aproape neîntrerupt, un hominin evoluând în următorul în decursul timpului. Descoperirile de fosile din anii 1960 și 1970 au scos la iveală un arbore genealogic mai stufos, cu multe înfundături evolutive. Potrivit unor estimări, mai mult de 20 de specii de hominini au fost identificate în înregistrările fosile. Experții nu sunt de acord cu privire la modul de clasificare a tuturor acestor forme – „Speciile fosile sunt constructe mentale”, a spus odată un paleoantropolog pentru Science News – dar în mod clar familia homininilor era diversă, unele specii suprapunându-se atât în timp, cât și în spațiu.
Nici măcar specia noastră nu a fost întotdeauna singură. Cu doar 50.000 de ani în urmă, Homo floresiensis, mic, de 1 metru înălțime, supranumit Hobbitul, trăia pe insula Flores din Indonezia. Iar acum 300.000 de ani, Homo naledi era un semen din Africa de Sud.
Descoperirile fosile sugerează că multe specii de hominini au trăit în ultimii 7 milioane de ani (datele pentru fiecare specie se bazează pe acele descoperiri), deși cercetătorii dezbat validitatea unora dintre aceste clasificări. Primii hominini (cu violet) prezintă unele semne ale mersului în poziție verticală, care a devenit mai de rutină odată cu apariția lui Australopithecus (cu verde). Paranthropus (cu galben), care, aparent, a existat pentru o scurtă durată, a fost adaptat pentru mestecatul intens, iar dimensiunea creierului a început să crească la speciile lui Homo (cu albastru). | Ilustrație: H. THOMPSON
Găsirea unor astfel de specii „primitive” – ambele aveau creier relativ mic –, care trăiau în același timp cu H. sapiens, a fost o mare surpriză, spune Bernard Wood, paleoantropolog la Universitatea George Washington din Washington, DC. Aceste descoperiri, făcute în ultimele două decenii, sunt un memento a cât de multe mai avem de învățat.
Și mai este mult teren de explorat – chiar și în Africa. În ciuda multor decenii de muncă pe teren, paleoantropologii au investigat doar o mică parte a continentului. „Așadar, s-au întâmplat o mulțime de lucruri în primele etape ale evoluției homininilor, care probabil că nu au fost identificate în siturile fosilifere existente”, spune Wood.
Este prematur să prezentăm orice explicație cuprinzătoare a evoluției umane, spune cercetătorul. Povestea originii noastre, deși este mult avansată decât cea descrisă de Darwin, este încă un studiu în curs de desfășurare.
Cele mai vechi fosile cunoscute de Homo sapiens, datând din urmă cu aproximativ 300.000 de ani, provin de la Jebel Irhoud din Maroc, locul unei peșteri în care au fost descoperite și unelte de piatră și rămășițe de gazele, zebre, antilope și leoparzi. | Foto: UPI/ALAMY STOCK PHOTO
Ochii sunt pe Africa
Raymond Dart se pregătea să organizeze o nuntă.
Era o după-amiază de noiembrie a anului 1924, iar anatomistul născut în Australia era deja parțial îmbrăcat în haine de ceremonie. Dar apoi a fost distras de niște roci cu fosile care tocmai fuseseră livrate acasă la el în Johannesburg, Africa de Sud, dintr-o mină din apropierea orașului Taung.
Întipărite pe o bucată de rocă noduroasă de dimensiunea unui portocale se putea observa pliurile, striațiile și chiar vasele de sânge ale unui creier. Bucata de rocă se potrivea perfect în interiorul unei alte roci, în care se evidenția o bucată dintr-o falcă.
Și atunci mirele l-a găsit pe Dart. — Doamne, Ray, spuse el. „Trebuie să termini imediat să te îmbraci – sau va trebui să găsesc un alt cavaler de onoare.” Fosilele vor trebui să mai aștepte.
De îndată ce festivitățile s-au încheiat, Dart, în vârstă de 31 de ani la acea vreme, a început să extragă falca din bucata de calcar, cu ajutorul unor ace de tricotat. Câteva săptămâni mai târziu, eliberase nu doar o falcă, ci și un craniu parțial care păstra fața unui copil.
Pe 7 februarie 1925, într-un raport publicat în revista Nature, Dart l-a prezentat lumii pe Copilul din Taung. El a descris fosila ca fiind o maimuță ca nimeni alta, una cu unele trăsături umane clare, inclusiv o față relativ plată, "delicată" și caninii destul de mici. Gaura occipitală (foramen magnum), orificiul prin care măduva spinării iese din cap, era poziționată direct sub craniu, ceea ce înseamnă că individul avea o postură erectă și mergea pe două picioare.
Dart a concluzionat că Copilul din Taung aparținea „unei rase dispărute de maimuțe, intermediare între antropoidele de astăzi și om”. Fosila era o așa-numită „vergă lipsă” și a fost numită Australopithecus africanus (maimuța de sud a Africii).
Copilul din Taung a fost a doua fosilă de hominin descoperită în Africa și mult mai primitivă decât prima. Dart a susținut că descoperirea venea în sprijinul credinței lui Charles Darwin că oamenii au apărut pe acest continent. „Se pare că există puține îndoieli”, a raportat Science News Letter, predecesorul Science News, „și că pe reputatul continent „negru” a fost descoperit un pas foarte important din istoria evolutivă a omului.”
Însă, în cea mai mare parte, afirmațiile lui Dart au fost întâmpinate cu scepticism. A fost nevoie de mai mult de două decenii de descoperiri de fosile și progrese în datarea geologică pentru ca ideile lui Dart să fie recunoscute – și pentru ca Africa să devină epicentrul paleoantropologiei.
Împotriva ideilor preconcepute
Spre deosebire de Darwin, mulți evoluționiști de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au teoretizat că arborele genealogic uman își are rădăcinile în Asia. Unii au susținut că gibonii din Asia erau rudele noastre în viață cele mai apropiate, nu gorilele și cimpanzeii din Africa. Alții au considerat că activitatea tectonică și schimbările climatice din Asia Centrală au declanșat evoluția umană. Un naturalist chiar a propus că originile umane se regăsesc pe un continent pierdut care se scufundase în Oceanul Indian, forțând strămoșii noștri să se mute în Asia de Sud-Est.
Așadar, în acest context a fost descoperit cel mai bun candidat pentru un strămoș timpuriu al omului. În anii 1890, un echipaj condus de un medic olandez devenit antropolog, Eugène Dubois, a descoperit o calotă craniană și un os femural pe insula indoneziană Java. Calota incredibil de groasă avea arcadele osoase proeminete, iar Dubois a estimat că aceasta ar fi conținut un creier care era de aproximativ două ori mai mare decât cel al unei maimuțe, apropiindu-se de dimensiunea creierului uman. Femurul a indicat că Omul din Java mergea în poziție verticală.
Câteva fosile tentante au fost descoperite și în Europa. Neandertalienii erau cunoscuți încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar până la începutul secolului al XX-lea, se credea, în general, că sunt veri care au trăit prea recent pentru a arunca multă lumină asupra evoluției noastre timpurii. O descoperire din 1912 este cea care a îndreptat atenția asupra Europei. Un arheolog amator a recuperat fragmente de craniu, niște dinți și un os maxilar dintr-o groapă de pietriș de lângă Piltdown, Anglia; groapa conținea și fosile de creaturi dispărute, sugerând că Omul din Piltdown era din Antichitatea îndepărtată. Avea un creier de mărime umană, dar maxilarul său primitiv avea canini mari, asemănători cu cei ai maimuțelor.
Unii experți s-au întrebat dacă craniul și maxilarul aparțin aceluași individ. Însă oamenii de știință britanici au acceptat descoperirea – și nu doar pentru că ea sugera că Anglia ar fi avut un rol în originile omului. Trăsăturile Omului din Piltdown se potriveau cu viziunea britanică asupra evoluției omului, conform căreia un creier mare a fost prima trăsătură care a distins strămoșii omului de alte maimuțe. „Nu adoptarea posturii erecte a făcut omul din maimuță, ci perfecționarea treptată a creierului”, scria, în 1924, Grafton Elliot Smith, un anatomist influent de la University College London.
Așadar, atunci când Dart a anunțat că a descoperit o maimuță bipedă cu creier mic și dinți asemănătoari cu cei ai oamenilor – în extremitatea sudică, aspră și uscată, a Africii – oamenii de știință au fost pregătiți să fie sceptici, spune Paige Madison, istoric la Muzeul de Istorie Naturală din Copenhaga, Danemarca. Oamenii de știință au fost, de asemenea, pregătiți să fie sceptici față de teoria lui Dart. În timp ce era student la Londra și studia sub conducerea lui Elliot Smith, Dart și-a câștigat o reputație de „eretic al științei, cu pretenții exagerate”, potrivit unui articol scris de un coleg.
Dar criticile inițiale s-au concentrat mai ales pe preocupări practice, spune Madison, care a studiat reacțiile scepticilor. „Am găsit că ceea ce ei puneau de fapt pe hârtie era destul de rezonabil.”
O mare problemă: fosila lui Dart era a unui copil de aproximativ 3 sau 4 ani. Criticii au subliniat că o maimuță tânără tinde să semene cu oamenii în anumite privințe, dar acele asemănări dispar pe măsură ce maimuța se maturizează. Criticii s-au plâns, de asemenea, că Dart nu a făcut analize comparative adecvate cu cimpanzeii și gorilele tinere și a refuzat să trimită fosila în Anglia, unde ar fi putut fi făcute astfel de analize și unde alți experți ar fi putut să o examineze singuri. Acest refuz a enervat vechea gardă britanică. „Oamenilor de știință din Anglia nu le-a fost pe plac faptul că un tânăr parvenit dintr-o colonie a presupus că descrie el însuși craniul”, a scris mai târziu unul dintre contemporanii lui Dart, „în loc să-l trimită celor mai în vârstă și mai pricepuți.”
Este greu să nu te întrebi cum au fost modelate percepțiile de atitudinile colonialiste și rasiste ale epocii. Copilul din Taung a ieșit la lumină într-un moment în care eugenismul era considerat știință legitimă și o mare parte din antropologie era dedicată clasificării oamenilor în diferite rase și aranjarii lor în ierarhii. Pe de o parte, cercetătorii occidentali aveau tendința de a menține noțiunea perversă că africanii sunt mai primitivi decât alți oameni, chiar mai puțin evoluați. Pe de altă parte, ei voiau să creadă că Europa sau Asia sunt locul în care oamenii își au originile.
Reconsituirea homininilor antici implică multe presupuneri și îndemânare artistică. Când Science News Letter a raportat despre Paranthropus boisei, la scurt timp după descoperirea sa, acesta a fost înfățișat ca un om de astăzi, dar cu o față mai lungă și un cap mai mic (stânga). Este foarte diferit de reconstituirile mai recente ale speciei (dreapta).
Modul în care aceste opinii au influențat reacțiile față de Copilul din Taung nu este clar. Mulți sceptici nu au considerat locul de descoperire a fosilei drept o problemă, iar unii au recunoscut că oamenii ar fi putut evolua în Africa. Dar prejudecățile profund înrădăcinate ar fi putut constituie o motivație mai la îndemână pentru unii cercetători pentru a respinge Copilul din Taung și a accepta Omul din Piltdown, chiar dacă dovezile fosile pentru aceata din urmă erau, de asemenea, puține, spune Sheela Athreya, paleoantropolog la Universitatea A&M Texas din College Station.
Ziarele din întreaga lume au urmărit îndeaproape controversa asupra Copilului din Taung, iar reacția publicului a fost mixtă. În timp ce fanii i-au trimis lui Dart o grămadă de poeme și povestiri scurte care îl prezentau pe copil drept erou național, el a primit și scrisori furioase de la creaționiști dezaprobatori.
În mijlocul tuturor acestora, Dart convinsese cel puțin un om de știință recunoscut. Robert Broom, un medic de origine scoțiană care trăia în Africa de Sud și o autoritate în evoluția reptilelor, a recunoscut că ar fi necesare fosile ale unor indivizi adulți de A. africanus pentru a confirma că trăsăturile umane ale Copilului din Taung s-au păstrat la vârsta adultă.
În 1936, la aproape 70 de ani, Broom a început să găsească tocmai acele dovezi în peșterile de calcar, nu departe de Johannesburg. Detonând adesea dinamită pentru a elibera specimenele, el a adunat o colecție de fosile reprezentând atât indivizi tineri, cât și bătrâni. Oasele membrelor, coloanei vertebrale și șoldului au confirmat că Africa de Sud a fost cândva casa unei maimuțe bipede, iar oasele craniului au verificat concluziile lui Dart despre dinții umani ai lui A. africanus.
Chiar și cei mai convinși contestatari ai lui Dart nu puteau trece cu vederea toate aceste dovezi. Anatomistul britanic Arthur Keith, unul dintre cei mai vocali critici ai lui Dart, care odată a numit afirmațiile sale drept „absurde”, a cedat. „Acum sunt convins”, scria el într-o scrisoare către Nature din 1947, „că prof. Dart avea dreptate și că eu am greșit; Australopithecinae sunt la granița care a culminat cu forma umană.”
Unii contestatari ai lui Dart au trebuit să admită că s-au înșelat și în privința Omului din Piltdown. Pe măsură ce au fost găsite din ce în ce mai multe fosile în Africa și Asia, Omul din Piltdown părea din ce în ce mai nelalocul lui în arborele genealogic uman. În 1953, cercetătorii au descoperit că fosilele sunt o farsă – cineva plantase un craniu uman modern lângă o falcă de urangutan, îl colorase pentru a se potrivi cu pietrișul din jur și îi pilise dinții. Mulți experți din afara Angliei nu fuseseră niciodată convinși de descoperire în primul rând. „Nu a fost o surpriză completă când s-a dovedit a fi un fals”, a raportat Science News Letter.
Cu toate acestea, rolul Africii în evoluția umană timpurie nu fusese încă cimentat. Din momentul descoperirii Copilului din Taung și până la Al Doilea Război Mondial, fosilele de hominini au continuat să fie descoperite în Indonezia și multe altele au fost dezgropate într-o peșteră din apropiere de Beijing (Peking) numită Zhoukoudian. Omul din Java și Omul din Peking – astăzi recunoscuți ca membri ai aceleiași specii, Homo erectus – au menținut ochii oamenilor de știință îndreptați spre Asia.
Defileul Olduvai din Câmpiile Serengeti din estul Tanzaniei a găzdui un lac în urmă cu milioane de ani. Fosilele descoperite acolo de Louis și Mary Leakey și echipa lor au declanșat o adevărată goană după aurul paleoantropologic în Africa. | Foto: NOEL FEANS/FLICKR
O serie de surprize
În cele din urmă, o serie de descoperiri făcute de paleoantropologii soț-soție Louis și Mary Leakey a îndreptat atenția înspre Africa. Louis, care crescuse în Africa de Est ca fiu al misionarilor englezi, credea de multă vreme că Africa este patria oamenilor (chiar dacă i s-a spus, când era student în Anglia, să nu-și piardă timpul căutând acolo). În timp ce Broom cutreiera Africa de Sud în anii 1930, familia Leakey a început să exploreze Defileul Olduvai din Tanzania, locul unde se află o albie a unui lac preistoric.
An de an, perechea nu a reușit să găsească fosile de hominini. Dar au găsit unelte simple din piatră – unelte pentru tocat acum numite unelte Oldowan – care sugerau că homininii antici trebuie să fi trăit în regiune. Așa că au continuat să caute. Într-o zi din iulie 1959, în timp ce Louis, bolnav fiind, a rămas în tabără, Mary a descoperit un craniu în pământ. Craniul avea multe în comun cu Australopithecus, cum ar fi caninii mici. Însă dinții molari giganți ai fosilei, pomeții lați și creasta osoasă, care cobora de pe partea superioară a craniului, unde s-ar fi atașat mușchi masticatori masivi, sugerau altceva. Supranumită Omul Spărgător de Nuci datorită dinților săi, specia a fost numită Zinjanthropus boisei (acum se numește Paranthropus boisei, deoarece este în mod clar un văr apropiat al lui P. robustus, o specie sud-africană descoperită de Broom).
Până la descoperirea lui Zinjanthropus, determinarea vârstei unei fosile de hominin era, în mare parte, un joc de-a ghicitul, deoarece nu exista o modalitate bună de a măsura cu cât timp în urmă s-au format fosilele sau rocile antice. Dar progresele din fizica nucleară de la începutul și mijlocul secolului al XX-lea au condus la inventarea tehnicilor de datare radioactivă care au permis calculele vârstei. Folosind o astfel de metodă, numită datare potasiu-argon, geologii au raportat, în 1961, că Zinjanthropus provine dintr-un strat vechi de aproximativ 1,75 milioane de ani – de trei ori mai vechi decât bănuiau inițial soții Leakey. (Mai târziu, A. africanus s-a dovedit a fi o specie și mai veche, care trăise cu aproximativ 2 până la 3 milioane de ani în urmă.) Descoperirea a extins foarte mult intervalele de timp pe care cercetătorii au cartografiat evoluția umană.
Surprizele nu s-au terminat aici. La începutul anilor 1960, echipa soților Leakey a recuperat numeroase fosile aparținând unui hominin care a trăit aproximativ în același timp cu Zinjanthropus, dar care avea dinți mai mici, asemănători cu ai oamenilor și un creier mult mai mare decât cel de la Zinjanthropus și Australopithecus. Din cauza dimensiunii crescute a creierului și a detaliilor anatomiei mâinii, familia Leakey a susținut că acest hominin a fost cel care a fabricat uneltele la Defileul Olduvai și că a fost un om adevărat; în 1964, Louis și colegii l-au plasat în genul uman, dându-i numele de Homo habilis (omul îndemânatic).
Louis Leakey și colegii săi au susținut că un picior cu o boltă asemănătoare cu cea de la piciorul omului modern și alte fosile găsite în Defileul Olduvai aparțineau unei specii timpurii de Homo, pe care au numit-o Homo habilis. | Foto: HUMAN ORIGINS PROGRAM, NMNH, SMITHONIAN INSTITUTION
Denumirea de Homo a fost controversată și până astăzi paleoantropologii dezbat cum să clasifice aceste fosile. Totuși, descoperirile de la Olduvai au stârnit interesul publicului, au adus o finanțare imensă și au declanșat o goană după aurul paleoantropologic în Africa. În ultimii 60 de ani, cercetătorii au arătat din nou și din nou că înregistrările fosile ale homininilor din Africa se extind mult mai mult înapoi în timp. Astăzi, cei mai vechi presupuși hominini datează din urmă cu aproximativ 6 sau 7 milioane de ani – cam pe vremea când strămoșii oamenilor și ai cimpanzeilor probabil că s-au despărțit.
Primii hominini
Până la mijlocul secolului al XX-lea, a devenit din ce în ce mai recunoscut faptul că Africa este locul unde au evoluat strămoșii noștri preistorici. Cercetătorii s-au stabilit în teritoriile bogate în fosile din Valea Marelui Rift din Africa de Est, iar paleoantropologia a devenit o cursă pentru găsirea celui mai vechi hominin.
„Iar această cursă nu s-a încheiat încă”, spune paleoantropologul John Hawks de la Universitatea din Madison, Wisconsin, S.U.A. „Ceea ce vedeți în anii 1960 și începutul anilor 1970 este o reorientare a explorării pentru a găsi sedimente din ce în ce mai vechi.”
Lucy în pământul cu fosile
Donald Johanson se simțea norocos. Sau așa nota tânărul de 31 de ani în jurnalul său pe 24 noiembrie 1974, înainte de a pleca să exploreze câmpul Hadar din regiunea Afar din Etiopia. Mai târziu în acea zi, el și un student absolvent au făcut o descoperire incredibilă: au găsit un schelet care era complet în proporție de aproximativ 40% și care aparținea unui hominin care a trăit acum 3,2 milioane de ani. Johanson și echipa sa au sărbătorit în tabără în acea noapte, ascultând din nou și din nou piesa Beatles "Lucy in the Sky with Diamonds". Curând au început să numească fosila Lucy.
Norocul lui Johanson a continuat. În anul următor, el a găsit ceea ce a fost supranumit Prima Familie, o colecție de oase de hominin reprezentând cel puțin 13 indivizi. În total, munca de teren din Hadar din anii 1970 a dus la dezgroparea a peste 200 de exemplare de hominini.
Dar Johanson nu știa exact ce găsise. El a făcut echipă cu un alt paleoantropolog american, Tim White, care credea că mostrele din Hadar seamănă cu oasele vechi de aproximativ 3,6 milioane de ani dintr-un sit din Tanzania numit Laetoli. Identitatea acelor oase era, de asemenea, necunoscută.
După o muncă minuțioasă, Johanson și White au concluzionat, în 1978, că fosilele din Hadar și Laetoli reprezentau o singură specie. Au numit-o Australopithecus afarensis. A fost prima specie nouă de hominin numită în aproape 15 ani și cea mai veche și cea mai primitivă dezgropată până acum.
Specia lui Lucy avea un creier nu mult mai mare decât cel al unui cimpanzeu, de aproximativ 450 de centimetri cubi – o treime din volumul creierului uman mediu de astăzi. Avea și o față proeminentă, iar forma maxilarului și unele aspecte ale dinților erau asemănătoare maimuțelor. Dar existau conexiuni clare cu oamenii: caninii erau mici, iar oasele labei piciorului, piciorului, pelvisului și coloanei vertebrale indicau că specia mergea în poziție verticală. Un set de peste 50 de urme fosilizate descoperite la Laetoli, probabil lăsate de A. afarensis, având în vedere vârsta lor, a sugerat că specia era adaptată la mersul pe două picioare. La fel ca oamenii de astăzi, avea un picior arcuit și un deget mare aliniat cu celelalte, ceea ce ajuta la propulsarea piciorului înainte pentru a face următorul pas.
A. afarensis a arătat natura mozaicată a evoluției umane. Mai degrabă decât un „marș al progresului” – cu o maimuță care se transformă încet și constant într-o persoană înaltă, fără păr – evoluția homininilor a fost mai fragmentată. Bipedismul, era acum clar, a evoluat cu mult înainte ca creierul să crească. Descoperirile fragmentare din Africa de Sud sugerau că acest lucru este adevărat, iar scheletul relativ complet al lui Lucy a rezolvat cazul.
Astăzi, Lucy este renumită în întreaga lume, o emblemă a evoluției umane și atât de venerată încât, în 2015, președintele S.U.A. de atunci, Barack Obama, i-a vizitat rămășițele într-o călătorie în Etiopia. Dar în anii 1970, intrarea ei pe scena mondială a fost umbrită de o ruptură profundă care s-a format în antropologie. O ceartă între Johanson și familia Leakey s-a revărsat din sălile mediului academic tocmai pe prima pagină a ziarului New York Times.
Sursa tensiunii a fost modul în care Johanson și White au analizat fosilele de A. afarensis și unde au plasat specia în arborele genealogic uman. Perechea susținea că A. afarensis a fost strămoșul tuturor descendețelor de hominini cunoscute, ambele forme ulterioare ale Australopithecus și genului Homo.
Soții Leakey nu au fost de acord în mod vehement.
Mary și Louis Leakey au stabilit Africa de Est drept un punct fierbinte al paleoantropologiei în anii 1950. În 1968, fiul lor Richard și-a înființat propriul sit la Lacul Turkana din Kenya. După moartea lui Louis în 1972, Mary a început să sape la Laetoli – echipa ei a găsit fosilele pe care Johanson și White le-au inclus în analiza lor.
În zona Lacului Turkana din Kenya, unde Richard Leakey a început săpăturile în 1968, au fost descoperite mai multe tipuri de hominini, inclusiv un membru al genului Homo care părea să fi trăit alături de un tip de hominin specializat în păscut. | Foto: JOHN WARBURTON-LEE/ALAMY STOCK PHOTO
Soții Leakey susțineau că Homo era o filiație cel puțin la fel de veche ca Australopithecus. În zona Lacului Turkana, Homo trăise alături de o specie „robustă” de Australopithecus, una cu specializări pentru păscutul ierbii, și poate chiar a precedat-o. Un craniu de Homo cu creier mare, găsit acolo, se credea inițial că datează de acum 2,9 milioane de ani, iar Richard era încrezător că descoperirile viitoare vor împinge linia Homo înapoi în timp cu până la 4 milioane, poate chiar 5 milioane de ani. Dacă aceasta se adeverea, Australopithecus ar fi fost prea tânăr pentru a fi un strămoș direct al omului.
Richard și Mary au susținut, de asemenea, că fosilele de la Hadar și Laetoli erau prea variate – și separate de prea multă distanță în spațiu și timp – pentru a fi o singură specie și că, în schimb, ele reprezentau două specii, dintre care una era posibil să fie Homo.
În 1979, Mary s-a plâns către Science News că munca lui Johanson „nu era foarte științifică”. Johanson s-a plâns că ea „arăta într-adevăr o slabă apreciere a ceea ce înseamnă evoluția”. Temperamentele au ajuns la apogeu în 1981, când Johanson și Richard s-au înfruntat într-o emisiune TV găzduită de prezentatorul de știri Walter Cronkite.
Dar poziția familiei Leakey și-a pierdut în curând influența odată ce a fost recunoscută o eroare în datarea craniului lui Homo descoperit de Richard, care s-a dovedit a fi cu un milion de ani mai tânăr decât se crezuse inițial, făcându-l mult mai tânăr și decât Lucy. Deși ora exactă a apariției genului nostru este încă neclară – poate fi în urmă cu 2,5 milioane sau chiar 2,8 milioane de ani – cercetătorii sunt în mare măsură de acord că Homo a descins dintr-o formă de Australopithecus.
În general, experții au acceptat pe A. afarensis ca specie – deși descoperirile de fosile din ultimul deceniu sugerează că cel puțin un alt tip de hominin a trăit alături de Lucy. Astfel de descoperiri înseamnă că ar putea fi timpul să aruncăm o altă privire dacă fosilele de la Hadar și Laetoli aparțin aceleași specii, spune Charles Musiba, paleoantropolog la Universitatea din Denver, Colorado, care lucrează la Laetoli și a fost îndrumat de Mary Leakey. Poate că aceste fosile reprezintă mai mult de o specie până la urmă, spune el.
Este o sugestie care va stârni cu siguranță controverse.
Ardi scutură bine lucrurile
În 1994, White și colegii săi au anunțat descoperirea, în Etiopia, a unei specii chiar mai vechi decât Lucy, care datează de acum 4,4 milioane de ani. Dar oamenii de știință au trebuit să aștepte încă 15 ani înainte ca descoperitorii să publice o analiză detaliată a speciei, denumită Ardipithecus ramidus.
Detaliile erau uluitoare. Fosilele de Ar. ramidus, inclusiv scheletul relativ complet al unei femele numite Ardi, arată diferit de orice alt hominin cunoscut, a raportat grupul lui White în 2009. „Ardipithecus este atât de plin de surprize anatomice încât nimeni nu și-ar fi putut imagina acest lucru fără dovezi directe”, a declarat White pentru Science News la acea vreme.
Un schelet din specia Ardipithecus ramidus, care a trăit acum 4,4 milioane de ani, i-a forțat pe paleoantropologi să regândească cum ar fi putut arăta strămoșul comun al oamenilor și cimpanzeilor. | Foto: T.D. WHITE ET AL/SCIENCE 2009
Aspecte ale pelvisului și ale coloanei vertebrale indică faptul că Ardi putea să meargă pe două picioare, însă picioarele plate și degetul mare opozabil, mai folositor pentru a apuca ramurile copacilor decât pentru a merge, sugerează că, probabil, făcea acest lucru doar ocazional. Și, deși probabil petrecea mult timp în copaci, nu avea brațe pentru a se legăna sau a atârna de ramuri, așa cum fac cimpanzeii și gorilele. În schimb, s-ar putea să fi fost mai degrabă un cățărător lent sau chiar să fi mers pe crengile copacilor în patru picioare.
Aceste interpretări ale anatomiei lui Ardi – și chiar ale statutului ei de hominin – nu sunt universal acceptate. Dar Ardipithecus a forțat o reconsiderare a ideilor în rândul paleoantropologilor.
La acea vreme, oamenii de știință aveau tendința de a crede că homininii au apărut dintr-o maimuță care se cățăra prin copaci cu ajutorul brațelor – în esență, văzând cimpanzeii ca înlocuitori pentru cel mai recent strămoș comun al cimpanzeilor și oamenilor. Anatomia lui Ardi a contestat acest punct de vedere. Trăsăturile ei sugerează că nu a descins dintr-o astfel de maimuță. Deci, dacă ea este cu adevărat un hominin, strămoșul cimpanzeului și omului nu semăna cu nicio maimuță din zilele noastre.
De fapt, cimpanzeii și gorilele au dobândit în mod independent mersul articulat și chiar obiceiul de a se balansa prin copaci printr-o evoluție paralelă în cei 6 până la 9 milioane de ani de când descendența umană și cea a cimpanzeului s-au despărțit. Este posibil ca aceste creaturi strâns înrudite să-și fi dezvoltat trăsături similare ca răspuns la presiuni similare din mediu. Poate părea exagerat, dar evoluția paralelă a fost răspândită printre zecile de specii diferite de maimuțe care au trăit în Africa, Asia și Europa în timpul Miocenului, cu aproximativ 23 de milioane până la 5 milioane de ani în urmă, spune Sergio Almécija, expert în evoluția umană la Muzeul American de Istorie Naturală din New York.
Prima fosilă de hominin pe care Donald Johanson a descoperit-o în situl Hadar din Etiopia, în 1973, a fost această articulație a genunchiului (fotografiată din lateral). Unghiul la care osul femural (stânga) se întâlnește cu tibia (dreapta) este un indiciu revelator că individul mergea în poziție bipedă. | Foto: D. JOHANSON/C.R. PALEVOL 2017
Un exemplu este maimuța de 11,6 milioane de ani numită Danuvius din Germania, raportată în 2019. Descoperitorii lui Danuvius spun că aceasta avea tendințe bipede. Această afirmație este controversată, dar arată posibilitatea ca maimuțele, altele decât homininii, să fi mers pe două picioare.
Almécija susține că folosirea maimuțelor de astăzi ca singurul punct de referință pentru a înțelege originile homininilor este prea limitativă. „Trebuie să lărgim sfera comparațiilor noastre pentru a include și maimuțele care au trăit înainte de despărțirea cimpanzeului de om”, spune cercetătorul.
Căutarea homininilor timpurii este, de asemenea, îngreunată de puținile înregistrări fosile din Africa din vremea în care probabil că descendența noastră a apărut. Există Orrorin tugenensis de acum 6 milioane de ani din Kenya și Sahelanthropus tchadensis de acum 7 milioane de ani din Ciad. Dar au fost găsite doar câteva fosile din fiecare, iar legăturile acestor specii cu homininii nu sunt definitive. De asemenea, aproape că nu există dovezi fosile ale strămoșilor cimpanzeilor cu care să fie comparate aceste specii.
Pe măsură ce cursa pentru găsirea primilor hominini continuă, cercetătorii trebuie să rămână deschiși la minte, avertizează Almécija. „După părerea mea, încadram subconștient fiecare fosilă nouă în scenarii evolutive preexistente”, spune el. Dar, după cum a arătat secolul trecut, gândirea paleoantropologilor trebuie să evolueze odată cu descoperirile.
Poveștile din genele noastre
Chiar și după ce a devenit clar, la mijlocul secolului al XX-lea, că homininii, ca grup, își au originea în Africa, nu era încă sigur unde și-a început călătoria specia noastră. Până în anii 1980, paleoantropologii se separaseră în mare parte în două tabere. O parte susținea că, la fel ca primii hominini, oamenii moderni au venit de undeva din Africa, în timp ce cealaltă susținea un început mai difuz în Africa, Asia și Europa.
În același deceniu, cercetătorii s-au bazat tot mai mult pe genetică pentru a studia originile umane. Inițial, oamenii de știință s-au uitat la ADN-ul oamenilor moderni pentru a face inferențe despre populațiile antice. Dar până la sfârșitul anilor 1990, geneticienii au reușit o ispravă de domeniul științifico-fantasticului: extragerea și decodificarea ADN-ului păstrat în fosilele de hominini.
Pentru paleoantropologi, studiul ADN-ului antic a fost ca și cum astronomii ar construi un nou telescop care vede în adâncurile spațiului cu o nouă lungime de undă a luminii. Dezvăluie lucruri pe care nimeni nici măcar nu s-a gândit să le caute, spune John Hawks de la Universitatea din Madison, Wisconsin. „Acesta este cel mai puternic lucru pe care ni l-a oferit genetica.”
Și a dezvăluit o poveste cu adevărat încurcată.
O împletitură sau un candelabru
Cu mult înainte de apariția geneticii sau chiar de descoperirea multor fosile de hominini, dezvăluirea originilor umane a fost o încercare de a explica cum au apărut diferitele rase ale lumii. Dar după ororile celui de-al Doilea Război Mondial, antropologii au început să respingă conceptul de rasă.
„Acesta a fost un adevărat punct de cotitură morală pentru știință”, spune Hawks. „A fost o realizare a faptului că a vedea lucrurile din perspectiva rasei creaza rele în lume.” Și era îndoielnic din punct de vedere științific, deoarece dovezile genetice au arătat că toți oamenii sunt atât de asemănători încât rasa este mai mult un concept cultural decât un adevărat fenomen biologic. Oamenii, de fapt, sunt mai puțin diversi din punct de vedere genetic decât cimpanzeii.
Pe măsură ce rasa a pierdut din importanță în anii 1940 și 1950, antropologii au început să se îngrijoreze mai puțin cu privire la măsurarea și clasificarea fosilelor în multe tipuri diferite și să se gândească mai mult la mecanismele evoluției și la modul în care populațiile se schimbă în timp, o influență directă a „sintezei moderne”, care a unit evoluția darwiniană și genetica în această perioadă. O consecință a fost că cercetătorii au simplificat clasificarea homininilor, grupând fosilele într-un număr mic de specii, una evoluând direct în următoarea, „într-un scenariu foarte simplu, în linie dreaptă”, spune Hawks.
Un înaintaș influent al acestei perioade a fost anatomistul și antropologul Franz Weidenreich. După ce a părăsit Germania nazistă în anii 1930, a ajuns în China, unde a studiat fosilele cunoscute sub numele de Omul din Peking (acum clasificat drept Homo erectus), care a trăit cu câteva sute de mii de ani în urmă. Omul din Peking semăna mult cu un om de astăzi, dar avea oase mai groase, arcadele osoase mai proeminente și un craniu mai plat, ce adăpostea un creier mai mic. Weidenreich a observat că Omul din Peking împarte anumite trăsături, cum ar fi dinții incisivi în formă de lopată, cu unii est-asiatici din zilele noastre.
Multe dintre fosilele de Homo erectus descoperite în situl Zhoukoudian din China în anii 1920 și 30, studiate de Franz Weidenreich și alții, au dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Din fericire, oamenii de știință au păstrat mulaje ale acestor fosile, cum ar fi acest craniu compozit. | Foto: HUMAN ORIGINS PROGRAM, NMNH, SMITHONIAN INSTITUTION
Din această observație a aparentei continuități regionale de-a lungul timpului, cercetătorul a concluzionat că nu a existat niciodată o singură grădină a Edenului în viața reală. După cum scria el în 1947, „Omul a evoluat în diferite părți ale lumii vechi.”
În loc să-și imagineze un arbore genealogic cu un trunchi principal și ramuri, el și-a imaginat evoluția umană ca un spalier. Liniile verticale reprezentau grupurile de oameni din diferite regiuni geografice, iar liniile care se încrucișau reprezentau împerecherea între grupuri. Un astfel de flux de gene a permis formelor antice din Africa, Asia și Europa să rămână o specie unificată, care a evoluat treptat în oamenii moderni, cu menținerea unor variații regionale.
O consecință a tuturor acestor încrucișări a fost aceea că rasele "pure" nu au existat niciodată.
Dar o minoritate a cercetătorilor s-a agățat de ideea că rasa este esențială pentru înțelegerea evoluției umane. În 1962, antropologul american Carleton Coon a transformat spalierul lui Weidenreich într-un candelabru, tăind liniile care se intersectează. El a susținut că rasele moderne provin dintr-un strămoș comun, dar linii diferite au evoluat independent în H. sapiens, rasele trecând granița sapiens în momente diferite. În opinia sa, Science News Letter a explicat că „rasa neagră este cu cel puțin 200.000 de ani în spatele rasei albe pe scara evoluției.”
Este o declarație profund stânjenitoare în zilele noastre și a fost, de asemenea, respinsă de mulți la acea vreme. Coon și-a publicat afirmațiile în timpul apogeului mișcării pentru drepturile civile din S.U.A., cu mai puțin de un an înainte ca Martin Luther King Jr. să se urce pe treptele Memorialului Lincoln și să-și împărtășească visul de egalitate rasială. Avocații segregării au citat presupusele dovezi ale inferiorității pentru a-și justifica agenda rasistă. Dar mulți experți au ignorat opiniile lui Coon. Este o „opinie extremă”, a spus un antropolog pentru Science News Letter, fără „dovezi de orice natură care să o susțină”.
Totuși, afirmațiile lui Coon au pătat viziunea lui Weidenreich asupra evoluției umane. Iar în anii 1960 și 1970, interesul pentru originile speciei noastre a scăzut pe măsură ce descoperirile din stadiile mult mai timpurii ale istoriei homininilor, cu multe milioane de ani în urmă, au captat atât atenția oamenilor de știință, cât și a publicului.