Nebuloasa Orion, cunoscută și sub denumirea de Messier 42 (sau M42), este cea mai apropiată de noi regiune de formare a stelelor, fiind localizată la o distanță de aproximariv 1.350 de ani-lumină față de Pământ și având o vârstă de circa două milioane de ani, potrivit Jet Propulsion Laboratory al NASA. Acești nori de gaze și praf fac parte din Constelația Orion, chiar sub Centura lui Orion.
Potrivit NASA, nebuloasa poate fi observată chiar și cu ochiul liber, deoarece are o magnitudine aparentă de +4. Drept urmare, nu este de mirare că Orion a captivat cililizații din întreaga lume. De exemplu, civilizația Maya credea că nebuloasa este ”focul cosmic al creației”.
Nebuloasa Orion face parte dintr-o rețea stelară mai mare – Complexul de Nori Moleculari Orion (sau Complexul Orion), una dintre cele mai active regiuni de formare a stelelor vizibile pe cer. Complexul Orion constă din mai mulți nori moleculari, inclusiv Norii Lambda Orionis, Norul Orion A (care include Nebuloasa Orion) și Norul Orion B (care include Nebuloasa Flacără).
Evoluția Nebuloasei Orion
Pepinierea stelară este plină de coloane de praf și gaze, care găzduiesc stele în curs de formare. Întreaga scenă este modelată de vânturile stelare provenite de la stelele tinere, care emit și o cantitate impresionantă de lumină ultravioletă.
În regiunea centrală a Nebuloase Orion se găsesc patru stele strălucitoare într-un cluster stelar deschis denumit Trapezium (Trapezul), datorită aranjamentului său trapezoidal. Aceste stele tinere și fierbinți emit radiații ultraviolete care sculptează nucleul nebuloase, lăsând goluri imense în norii de praf și gaze. Acest abis uriaș este îndreptat direct spre Pământ, ceea ce ne permite să ne uităm adânc în ”inima” nebuloasei.
În anul 2006, Telescopul Spațial Hubble a surprins cea mai clară imagine a Nebuloasei Orion înregistrată vreodată, o imagine uluitoare dezvăluind peste 3.000 de stele, potrivit Agenției Spațiale Europene. Tot în anul 2016, o analiză mai cuprinzătoare a nebuloasei a scos la iveală mai multe obiecte de mase planetare și pitice cenușii.
Nu toate stelele din Nebuloasa Orion sunt stele ”de succes”. Telescopul Hubble a observat numeroase pitice cenușii în cadrul nebuloasei, care sunt numite uneori stele ”eșuate”, deoarece ele sunt prea mici pentru a susține reacțiile de fusiune nucleară în nucleul lor. Potrivit NASA, piticele cenușii nu sunt suficient de masive pentru a fi stele, dar sunt prea mari pentru a fi planete (au de 13-80 ori masa lui Jupiter).
Detaliu în lumină vizibilă care înfățișează numeroase pitice cenușii din Nebuloasa Orion: | Foto: NASA, ESA, M. ROBBERTO (SPACE TELESCOPE SCIENCE INSTITUTE)
Observarea Nebuloasei Orion
Deoarece Constelația Orion este ușor de localizat și este vizibilă în toată lumea din ambele emisfere ale Pământului, Nebuloasa Orion este o țintă populară pentru astronomi.
Pentru a găsi Nebuloasa Orion, mai întâi trebuie să localizăm Constelația Orion, apoi Centura lui Orion. Sub Centura lui Orion există trei stele slab strălucitoare care formează ”sabia” lui Orion, iar în mijlocul sabiei se poate observa Nebuloasa Orion.
Cu ochiul liber, nebuloasa apare ca o pată cenușie neclară sub Centura lui Orion. Însă cu ajutorul unui binocul sau al unui telescop, pot fi identificate mai multe trăsături distinctive ale lui Orion, inclusiv partea centrală strălucitoare a nebuloase, denumită ”regiunea hiygeniană” (după astronomul Christiaan Huygens din secolul al XVII-lea).
Numeroasele culori ale Nebuloasei Orion
În una dintre cele mai impresionante imagini ale Nebuloasei Orion, realizate de către Telescopul Hubble, diferitele culori sunt atribuite în funcție de diferitele elemente chimice. Culoarea portocaliu este atribuită hidrogenului, verdele este atribuit oxigenul, iar roșul reprezintă sulful și lumina infraroșie, potrivit NASA.
Spre deosebire de Hubble, ochii noștri nu pot distinge nuanțele vibrante. Acest lucru se datorează faptului că ochii noștri conțin două tipuri de fotoreceptori: celule cu conuri și celule cu bastonașe. Celulele cu conuri se activează la niveluri mai ridicate ale luminii și pot percepe culorile, în timp ce celulele cu bastonașe sunt active la niveluri scăzute ale luminii și nu pot percepe culorile și detaliile fine.
Drept urmare, Nebuloasa Orion apare ca o pată gri pentru cei mai mulți dintre noi atunci când este privită cu ochiul liber, prin binoclu sau prin telescop. În anumite condiții pot fi observate nuanțele de albastru și verde emise de ionii de oxigen.
Deși nu putem vedea direct culorile impresionante ale Nebuloasei Orion, cu ajutorul filtrelor potrivite și al tehnicilor de procesare a imaginilor, astrofotografii pot produce imagini uluitoare ale nebuloasei, pline de nuanțe vibrante.
Nebuloasa Orion în decursul istoriei
Fascinația noastră față de Nebuloasa Orion nu este un fenomen recent. În decursul anilor, spectacolul a atras atenția multor civilizații din lumea întreagă.
O astfel de civilizație a fost civilizația Maya, pentru care Constelația Orion a reprezentat o parte intrinsecă a culturii. Interpretările astronomice și credințele mitologice ale mayașilor sunt reflectate de arhitectura întâlnită în diferite situri, cum este El Mirador, în special ”modelul triadic”. Un exemplu în acest sens îl constituie cele trei pietre de vatră (sau Ox Te Tun) întâlnite în fiecare bucătărie mayașă. Se crede că aceste trei pietre reprezintă trei stele din Constelația Orion – Rigel, Alnitak și Saiph. Focul și fumul din centrul vetrei reprezintă Nebuloasa Orion și erau considerate de către mayași drept ”focul cosmic al creației”.
Prima observație prin telescop a Nebuloasei Orion a fost făcută în anul 1610, de către savantul francez Nicolas-Claude Fabri de Peiresc. Nebuloasa a fost apoi observată independent în anul 1618 de către astronomul elvețian Johann Baptist Cysat. În anul 1880, Henry Draper a realizat prima fotografie a Nebuloasei Orion.
Sursa: Space.com