Emisfera dreaptă a creierului controlează în mare parte mișcările și procesează informațiile senzoriale provenite din partea stângă a corpului, în timp ce emisfera stângă îndeplinește funcții similare pentru partea dreaptă. Această organizare încrucișată, întâlnită la numeroase vertebrate, ar putea avea origini mult mai vechi decât apariția mamiferelor. Doi cercetători propun că totul a început odată cu organizarea sistemului vizual al primelor vertebrate, care transmite informațiile din fiecare jumătate a câmpului vizual către partea opusă a creierului. În timp, această arhitectură ar fi devenit un model pentru dezvoltarea altor circuite nervoase, explicând astfel de ce creierul nostru controlează în principal partea opusă a corpului.
Atunci când ridicăm mâna dreaptă pentru a saluta pe cineva, comanda care declanșează mișcarea este transmisă în principal de emisfera stângă a creierului. În același timp, dacă atingem cu mâna stângă un obiect fierbinte, informațiile despre durere sunt transportate prin căi nervoase care ajung, în cele din urmă, în emisfera dreaptă. Această corespondență aparent neobișnuită dintre cele două jumătăți ale creierului și părțile opuse ale corpului reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale organizării sistemului nervos al vertebratelor.
Fenomenul poartă numele de organizare contralaterală și este cunoscut de multă vreme de neurologi. Ceea ce continuă însă să stârnească interesul cercetătorilor este originea sa evolutivă. De ce a ajuns sistemul nervos să funcționeze în acest mod? De ce nu controlează fiecare emisferă partea corpului aflată de aceeași parte, așa cum ne-am putea aștepta la prima vedere?
O posibilă explicație este prezentată într-o lucrare semnată de Daniel Delie Wang și Martin W. Wessendorf, publicată în revista Frontiers in Neuroanatomy la 27 octombrie 2026. Cei doi cercetători propun o ipoteză interesantă, care plasează originea acestei organizări încrucișate mult mai departe în trecutul evolutiv al vertebratelor, înainte de apariția mamiferelor și chiar înainte de diversificarea principalelor grupe de vertebrate actuale.
Potrivit autorilor, punctul de plecare ar putea fi chiar sistemul vizual. Modul în care primele vertebrate transmiteau informațiile de la ochi către creier ar fi stabilit o arhitectură nervoasă care, ulterior, a fost preluată și de alte circuite senzoriale și motorii. Astfel, ceea ce astăzi pare o particularitate a creierului nostru ar putea reprezenta, de fapt, o moștenire evolutivă veche de sute de milioane de ani.
Vederea ar putea ascunde cheia misterului
Pentru a înțelege această ipoteză, trebuie să urmărim mai întâi drumul pe care îl parcurg informațiile vizuale de la ochi până la creier. Retina, țesutul sensibil la lumină aflat în partea posterioară a globului ocular, transformă semnalele luminoase în impulsuri nervoase, care sunt apoi transmise prin nervul optic. Însă traseul acestor impulsuri nu este unul simplu, deoarece o parte dintre fibrele nervoase își schimbă partea în momentul în care cei doi nervi optici se întâlnesc într-o regiune numită chiasma optică.
Această încrucișare are o consecință importantă: informațiile despre jumătatea dreaptă a câmpului vizual ajung în principal în emisfera stângă, în timp ce informațiile provenite din jumătatea stângă sunt transmise către emisfera dreaptă. Trebuie făcută însă o distincție: nu fiecare ochi transmite informația exclusiv către o singură emisferă. Fiecare retină contribuie la procesarea ambelor jumătăți ale câmpului vizual, prin intermediul fibrelor care traversează sau nu chiasma optică.
Această organizare îi permite creierului să combine informațiile vizuale într-o reprezentare coerentă a mediului înconjurător. Dar sistemul vizual nu se limitează la recunoașterea obiectelor și la formarea imaginilor. El participă și la orientarea organismului în spațiu, ajutându-ne să reacționăm rapid atunci când apare un stimul neașteptat.
Un rol important în acest proces îl are tectul optic, o structură nervoasă situată în mezencefal, care există în forme diferite la numeroase vertebrate. La mamifere, structura omoloagă este reprezentată de coliculul superior. Tectul optic integrează informații vizuale și contribuie la declanșarea unor reacții de orientare, precum întoarcerea capului către un obiect care se mișcă sau către o sursă de lumină apărută brusc în câmpul vizual.
Legătura dintre această structură și măduva spinării este deosebit de interesantă pentru ipoteza cercetătorilor. Prin intermediul unor căi nervoase care traversează linia mediană, informațiile procesate de tectul optic pot influența mișcările corpului de partea opusă. Cu alte cuvinte, organizarea încrucișată nu este prezentă doar în transmiterea informațiilor vizuale, ci și în circuitele care permit organismului să reacționeze la ceea ce vede.
Cum au ajuns și celelalte simțuri să urmeze același model
Dacă organizarea încrucișată ar fi fost doar o particularitate a sistemului vizual, explicația ar fi fost relativ simplă. Lucrurile devin însă mult mai interesante atunci când observăm că și alte sisteme senzoriale transmit informații către emisfera cerebrală opusă părții corpului de unde provin stimulii.
Să luăm exemplul simțului tactil. Atunci când atingem cu mâna dreaptă suprafața unui obiect, receptorii din piele generează impulsuri nervoase care urcă prin măduva spinării către creier. O parte importantă a informațiilor despre atingerea fină, vibrații și poziția membrelor ajunge mai întâi în trunchiul cerebral, unde fibrele nervoase traversează linia mediană, continuându-și drumul către emisfera stângă. Această cale este cunoscută sub numele de sistemul coloanelor dorsale și al lemniscului medial.
O altă cale importantă este tractul spinotalamic, responsabil pentru transmiterea unor informații legate de durere, temperatură și anumite forme de atingere. Spre deosebire de sistemul precedent, fibrele acestui tract traversează linia mediană chiar în măduva spinării, la scurt timp după ce au intrat în sistemul nervos central. Astfel, semnalele provenite din partea dreaptă a corpului sunt conduse în principal către structurile cerebrale din stânga și invers.
Deși traseele diferă, rezultatul general este asemănător: fiecare emisferă primește o mare parte dintre informațiile senzoriale provenite din partea opusă a corpului. Există însă și excepții importante. Sistemul auditiv, de exemplu, transmite informații către ambele emisfere, chiar dacă există și o reprezentare contralaterală pronunțată. Prin urmare, nu toate simțurile respectă aceeași regulă și nici toate căile nervoase nu traversează linia mediană în același loc.
Cercetătorii consideră că această diversitate ar putea reflecta o istorie evolutivă în care noi circuite nervoase au fost integrate treptat într-o arhitectură deja existentă. Sistemul vizual ar fi reprezentat unul dintre primele exemple de organizare contralaterală, iar alte circuite senzoriale ar fi preluat ulterior acest model, adaptându-l propriilor funcții.
De la percepție la mișcare: cum controlează creierul partea opusă a corpului
Aceeași organizare se regăsește și în sistemele responsabile de controlul mișcărilor. Unul dintre exemple este tractul tectospinal, care pornește din tectul optic și transmite semnale către circuitele motorii din partea opusă a măduvei spinării. Prin intermediul său, informațiile vizuale pot contribui la orientarea capului și a corpului către un stimul, permițând reacții rapide fără să fie necesară o analiză conștientă și îndelungată a situației.
Un alt exemplu este tractul rubrospinal, care își are originea în nucleul roșu din mezencefal și participă la controlul mișcărilor membrelor. La mamifere, importanța acestei căi diferă considerabil între specii, dar ea ilustrează faptul că organizarea contralaterală a circuitelor motorii este mult mai veche decât dezvoltarea creierului uman.
În cazul nostru, cea mai cunoscută cale motorie este tractul corticospinal, responsabil pentru o mare parte dintre mișcările voluntare, în special cele care necesită precizie. Fibrele sale pornesc din cortexul cerebral și coboară prin trunchiul cerebral către măduva spinării, unde majoritatea traversează linia mediană într-o regiune numită decusația piramidelor, situată în partea inferioară a bulbului rahidian.
Această încrucișare explică de ce emisfera stângă controlează în principal mișcările voluntare ale părții drepte a corpului, în timp ce emisfera dreaptă controlează partea stângă. La oameni și la alte primate, tractul corticospinal are un rol esențial în executarea mișcărilor fine, precum manipularea obiectelor, coordonarea degetelor sau utilizarea unor instrumente.
Evoluția acestei căi este, la rândul ei, un exemplu de adaptare a unor structuri nervoase mai vechi. Tractul corticospinal a dobândit o importanță deosebită în controlul mișcărilor voluntare pe măsură ce creierul mamiferelor s-a diversificat, iar la primate a devenit deosebit de important pentru dexteritatea mâinilor. Cu toate acestea, el a păstrat organizarea contralaterală întâlnită și în alte circuite nervoase.
O moștenire evolutivă de sute de milioane de ani
Pentru a înțelege când a apărut această arhitectură, cercetătorii au analizat comparativ organizarea sistemelor nervoase la diferite grupe de vertebrate. Un indiciu important vine de la peștii fără fălci, precum chișcarii și mixinele, care păstrează unele dintre cele mai vechi caracteristici ale organizării vertebratelor actuale. Și la aceste animale există o chiasmă optică, ceea ce sugerează că încrucișarea fibrelor vizuale nu este o invenție relativ recentă a evoluției mamiferelor.
Dacă această caracteristică era deja prezentă la strămoșii comuni ai vertebratelor, atunci originea ei trebuie căutată într-o perioadă foarte îndepărtată. Autorii plasează apariția probabilă a acestei organizări în Cambrian, interval geologic desfășurat aproximativ între 538 și 486 de milioane de ani în urmă, când au avut loc transformări majore în evoluția animalelor și s-au diversificat numeroase planuri de organizare corporală.
Pe măsură ce vertebratele au evoluat și au dezvoltat sisteme nervoase mai complexe, organizarea contralaterală pare să se fi extins și către alte circuite. Căile responsabile pentru transmiterea informațiilor tactile și a durerii, precum și unele dintre circuitele motorii, au ajuns să prezinte aceeași caracteristică generală. Astfel, în momentul apariției mamiferelor, o mare parte dintre mecanismele fundamentale ale comunicării dintre creier și corp erau deja organizate încrucișat.
Această perspectivă oferă o explicație interesantă pentru modul în care s-a dezvoltat ulterior creierul mamiferelor. Neocortexul, structura cerebrală implicată în funcții complexe precum percepția conștientă, planificarea și raționamentul, nu a apărut într-un sistem nervos complet nou, ci s-a dezvoltat pe baza unor circuite și conexiuni existente. Organizarea contralaterală ar fi fost, așadar, o caracteristică moștenită, integrată în noile structuri cerebrale pe măsură ce acestea au evoluat.
Evoluția nu reconstruiește creierul de la zero
Una dintre ideile centrale ale ipotezei formulate de Wang și Wessendorf este că evoluția nu construiește organisme pornind de la o foaie albă. Noile structuri biologice apar, de cele mai multe ori, prin modificarea și reutilizarea unor mecanisme deja existente, iar sistemul nervos oferă numeroase exemple în acest sens.
Dacă primele vertebrate aveau deja un sistem vizual organizat contralateral, iar tectul optic era conectat cu circuitele motorii prin căi nervoase care traversau linia mediană, atunci dezvoltarea unor noi circuite după același model ar fi putut reprezenta o soluție evolutivă avantajoasă. În loc să construiască trasee complet diferite, sistemul nervos ar fi păstrat o arhitectură funcțională și ar fi integrat treptat noi mecanisme în cadrul ei.
Această explicație ar putea lămuri de ce organizarea contralaterală a fost păstrată în cursul evoluției, chiar dacă nu reprezintă singura variantă posibilă de conectare a creierului cu organismul. De altfel, există structuri nervoase care funcționează după un principiu diferit. Cerebelul, de exemplu, coordonează în principal mișcările părții corpului aflate de aceeași parte, iar sistemele olfactiv și gustativ transmit o mare parte dintre informații către structurile cerebrale de aceeași parte.
Este important să nu confundăm această organizare cu lateralizarea funcțiilor cerebrale. Faptul că emisfera stângă controlează în principal partea dreaptă a corpului și invers nu înseamnă că cele două emisfere au aceleași responsabilități. La majoritatea oamenilor, emisfera stângă are un rol dominant în procesarea limbajului, în timp ce emisfera dreaptă contribuie în mod important la orientarea spațială și la anumite aspecte ale percepției. Aceste specializări reprezintă un fenomen diferit, cunoscut sub numele de lateralizare cerebrală.
Ipoteza celor doi cercetători este, așadar, o posibilă explicație evolutivă pentru o caracteristică fundamentală a sistemului nervos, nu o demonstrație definitivă a mecanismului care a determinat apariția ei. Distribuția comparativă a circuitelor nervoase la vertebrate oferă indicii importante, dar reconstruirea evenimentelor petrecute cu sute de milioane de ani în urmă rămâne o provocare pentru neuroștiințe.
Sursa: Frontiers