Timp de mai bine de un secol, una dintre cele mai captivante întrebări din biologie și paleoantropologie a fost cum a apărut omul modern și unde se află punctul în care drumul său evolutiv s-a despărțit de cel al cimpanzeului. În cultura populară, această căutare a fost rezumată prin expresia „veriga lipsă dintre om și cimpanzeu”, însă cercetările moderne au arătat că realitatea este mult mai complexă decât existența unei singure specii intermediare.
Astăzi, oamenii de știință sunt convinși că omul (Homo sapiens) și cimpanzeul (Pan troglodytes) nu descind unul din celălalt, ci împărtășesc un strămoș comun care a trăit în Africa în urmă cu aproximativ 6–8 milioane de ani. Descoperirea acestei legături nu s-a bazat pe o singură fosilă spectaculoasă, ci pe îmbinarea unor dovezi provenite din anatomie, genetică, geologie și paleontologie. Fiecare nouă descoperire a completat un puzzle început încă din secolul al XIX-lea și care continuă și astăzi.
De la Darwin la revoluția ADN-ului
În 1859, Charles Darwin publica Despre originea speciilor, iar câțiva ani mai târziu sugera că oamenii și marile maimuțe africane trebuie să fi avut un strămoș comun. La acea vreme însă nu exista nicio dovadă directă. Afirmația era bazată aproape exclusiv pe asemănările anatomice dintre oameni, gorile și cimpanzei.
Primele comparații au vizat structura scheletului, musculatura, dantura și dezvoltarea embrionară. Cercetătorii au observat că omul și cimpanzeul împărtășesc sute de caracteristici anatomice imposibil de explicat prin simplă coincidență.
Marea revoluție a venit însă în a doua jumătate a secolului XX, odată cu dezvoltarea biologiei moleculare. Compararea proteinelor, apoi a ADN-ului, a arătat că asemănările dintre cele două specii sunt extraordinare.
Astăzi se estimează că aproximativ 98,5–99% din secvențele de ADN comparabile sunt comune oamenilor și cimpanzeilor, ceea ce îi transformă în cele mai apropiate rude vii ale noastre. Diferențele aparent mici ascund însă milioane de mutații acumulate în milioane de ani și modificări importante în modul în care genele sunt activate sau dezactivate în timpul dezvoltării.
Această apropiere genetică a confirmat definitiv că legătura dintre cele două specii este reală și relativ recentă din punct de vedere evolutiv.
De ce „veriga lipsă” nu există, de fapt
Expresia „veriga lipsă” este una dintre cele mai răspândite, dar și cele mai înșelătoare formulări din biologia evoluționistă. Ea sugerează existența unei singure specii care ar reprezenta trecerea directă dintre cimpanzeu și om. În realitate, evoluția seamănă mult mai degrabă cu un arbore bogat în ramificații decât cu un lanț liniar.
Numeroase populații au coexistat, unele au dispărut fără urmași, iar altele au dat naștere unor noi ramuri evolutive. Din acest motiv, paleontologii preferă să vorbească despre o succesiune de forme de tranziție, nu despre o singură verigă lipsă.
În plus, este foarte posibil ca adevăratul ultim strămoș comun al oamenilor și cimpanzeilor să nu fie descoperit niciodată. Acesta ar putea să nu fi lăsat fosile sau să nu fi fost încă identificat. Fosilele pe care le descoperim reprezintă, în cele mai multe cazuri, rude foarte apropiate ale acelui strămoș, nu neapărat individul sau specia din care descindem direct.
Fosilele care au schimbat istoria
Timp de aproape un secol, cei mai vechi reprezentanți cunoscuți ai liniei umane erau australopitecii, precum celebra „Lucy”, veche de aproximativ 3,2 milioane de ani. În ultimele decenii însă, descoperirile au împins începuturile arborelui genealogic uman cu încă aproape patru milioane de ani în trecut.
Sahelanthropus tchadensis – posibilul pionier
În 2001, în Ciad, cercetătorii au descoperit un craniu aproape complet, cunoscut sub numele de Toumaï, aparținând speciei Sahelanthropus tchadensis. Datările au indicat o vechime de aproximativ 7 milioane de ani, foarte apropiată de momentul în care se estimează separarea dintre oameni și cimpanzei.
Poziția orificiului prin care coloana vertebrală intră în craniu (foramen magnum) sugerează că animalul își ținea capul într-o poziție compatibilă cu mersul biped. În ultimii ani, noi analize ale femurului au întărit ipoteza că această specie era adaptată, cel puțin parțial, mersului pe două picioare, deși dezbaterea nu este complet încheiată.
Orrorin tugenensis
La scurt timp după aceea, în Kenya, au fost descoperite fosilele lui Orrorin tugenensis, vechi de aproximativ 6 milioane de ani. Deși scheletul este fragmentar, femurul prezintă caracteristici care indică faptul că animalul putea merge biped, păstrând în același timp adaptări excelente pentru cățărat în copaci.
Ardipithecus – imaginea unui strămoș surprinzător
Poate cea mai spectaculoasă descoperire a fost însă Ardipithecus ramidus, supranumit „Ardi”. Scheletul, vechi de aproximativ 4,4 milioane de ani, este unul dintre cele mai complete din această perioadă.
Ardi avea un creier comparabil ca dimensiune cu al unui cimpanzeu modern, însă pelvisul și membrele inferioare indică faptul că putea merge pe două picioare. În același timp, degetul mare opozabil de la picior arată că petrecea încă mult timp în copaci.
Această combinație de trăsături a schimbat profund imaginea despre ultimul strămoș comun al oamenilor și cimpanzeilor. Cercetătorii au realizat că acesta nu era probabil identic cu un cimpanzeu modern, ci reprezenta o formă distinctă, cu propriile sale adaptări evolutive.
ADN-ul și fosilele au început să spună aceeași poveste
Unul dintre cele mai importante momente din paleoantropologie a fost concordanța dintre două domenii complet diferite. Pe de o parte, geneticienii au calculat momentul separării dintre oameni și cimpanzei folosind viteza acumulării mutațiilor din ADN. Pe de altă parte, paleontologii au descoperit fosile exact din intervalul de timp indicat de geneticieni.
Această suprapunere a reprezentat una dintre cele mai puternice confirmări independente din biologia evoluționistă. Estimările moleculare plasează divergența în urmă cu aproximativ 6–8 milioane de ani, iar cele mai vechi fosile candidate pentru linia umană au exact această vechime.
Ce trăsături au apărut primele?
Descoperirile ultimelor două decenii au răsturnat și ordinea în care se credea că au evoluat caracteristicile umane. Inițial se presupunea că dezvoltarea unui creier mare a fost primul pas major.
Astăzi știm că lucrurile au stat invers. Cele mai vechi hominizi aveau încă un creier aproape identic ca dimensiune cu al cimpanzeilor moderni, însă prezentau deja semne ale mersului biped. Aceasta înseamnă că mersul pe două picioare a precedat cu milioane de ani expansiunea spectaculoasă a creierului.
Ulterior au apărut modificările dentiției, reducerea caninilor, schimbările pelvisului, dezvoltarea mâinii capabile de o prindere fină, utilizarea sistematică a uneltelor și, în cele din urmă, creșterea volumului cerebral și apariția limbajului complex.
Căutarea continuă
În ciuda progreselor impresionante, oamenii de știință recunosc că arborele genealogic al omului este încă incomplet. Numeroase fosile sunt fragmentare, iar clasificarea lor rămâne uneori controversată. Unele specii considerate astăzi hominizi ar putea fi reclasificate în viitor, pe măsură ce sunt descoperite noi exemplare sau sunt dezvoltate metode mai precise de analiză.
Mai mult, fosilele strămoșilor cimpanzeilor sunt extrem de rare, deoarece aceste animale au trăit în păduri tropicale, medii în care conservarea oaselor este mult mai dificilă decât în regiunile deschise din Africa de Est. Din acest motiv, cunoaștem mult mai bine evoluția ramurii umane decât pe cea a ramurii care a dus la cimpanzeii moderni.
Sursa: Nature