Zona locuibilă a unei stele (mai precis, zona locuibilă circumstelară) este distanța față de stea la care poate exista apă în stare lichidă la suprafața unei planete ce orbitează steaua respectivă. Ea mai este denumită și zona Goldilocks. În această zonă, condițiile sunt potrivite pentru viață, adică nu este nici prea cald, nici prea rece.
De aceea, atunci când căutăm exoplanete locuibile, este bine să începem cu lumile asemănătoare cu a noastră. Au fost descoperite numeroase planete stâncoase cu mărimi similare cu cea a Pământului, însă cele mai multe dintre acestea au fost detectate în jurul stelelor pitice roșii; exoplanetele asemănătoare Pământului, situate în jurul unor stele similare Soarelui, sunt mult mai greu de detectat.
Pe de altă parte, pe baza a ceea ce am observat în sistemul nostru solar, lumile uriașe și gazoase, de tipul lui Jupiter, prezintă șanse extrem de reduse de a oferi condiții prielnice vieții.
Evident, atunci când vorbim de exoplanete locuibile, nu trebuie să uităm de stelele lor, care reprezintă forța dominantă în orice sistem planetar. Zonele locuibile capabile să susțină viața pe o planetă sunt mai late în cazul stelelor mai fierbinți. În schimb, stelele pitice roșii, mai mici și mai puțin strălucitoare, cele mai numeroase stele din Calea Lactee, au zone locuibile mult mai înguste, așa cum este cazul sistemului TRAPPIST-1.
Planetele din zona locuibilă a unei stele pitice roșii sunt localizate foarte aproape de stea și sunt expuse la niveluri ridicate de raze X și radiații ultraviolete (UV), care pot fi de până la sute de mii de ori mai intense decât cele primite de Pământ de la Soare.
Unde căutăm zona locuibilă și de ce?
Viața de pe alte planete ar putea fi total diferită față de viața de pe Pământ. Însă are logică să căutăm, mai întâi, ceva ce ne este familiar. Viața așa cum o cunoaștem noi ar trebui să fie mai ușor de găsit, iar probabilitatea de a o descoperi este mai ridicată în zona locuibilă a unei stele.
Din păcate, în galaxia noastră, planetele asemănătoare Pământului orbitează stele pitice roșii. Iar aceste stele au un obicei mortal, mai ales atunci când sunt tinere: ele produc erupții stelare puternice, care pot steriliza planetele apropiate, distrugând orice potențiale forme de viață.
Deoarece Soarele a contribuit la apariția vieții pe Pământ timp de aproape patru miliarde de ani, este înțelept să ne gândim că stele ca soarele nostru ar putea fi candidate principale pentru căutarea altor lumi potențial locuibile. Totuși, stelele galbene de tip G, așa cum este Soarele, au o viață scurtă și sunt mai puțin frecvente în galaxia noastră.
Stelele ceva mai reci și mai puțin strălucitoare decât Soarele – denumite pitice portocalii – sunt considerate de unii oameni de știință ca fiind mai potrivite pentru formele de viață avansate. Aceste stele ard încet timp de zeci de miliarde de ani. Acest fapt deschide un interval de timp imens pentru ca evoluția biologică să desfășoare experimentele ce vor duce la eventuale forme de viață. În Calea Lactee, stelele pitice portocalii sunt de trei ori mai numeroase decât stelele similare cu soarele nostru.
Zona locuibilă a unei stele. | Ilustrație: NASA
„Stelele pitice de tip K sunt adevăratele stele Golilocks”, spune Edward Guinan, de la Universitatea din Villanova, Pennsylvania, Statele Unite. „Aceste stele se află exact la locul potrivit, având proprietăți intermediare între stele de tip G (mai rare și mai strălucitoare) și stelele pitice roșii (mai numeroase). Stelele de tip K, în special cele mai calde, oferă tot ce este mai bun.”
Sursa: NASA