În urmă cu aproape 12 ani, un tsunami a provocat dezastrul de la Centrala Nucleară Fukushima Daichii de pe coasta de est a Japoniei. După accident, cantități însemnate de radioactivitate au contaminat oceanul, ducând la impunerea unei zone marine de excluziune și la o lovitură grea dată industrie locale de pescuit.
De atunci, pe amplasament s-au acumulat cantități uriașe de apă contaminată radioactiv. Apa a fost necesară pentru răcirea reactoarelor avariate, iar apa freatică devenită contaminată după infiltrarea în subteran a trebuit extrasă și stocată. Peste 1.000 de rezervoare au fost construite pe amplasament pentru a stoca peste un milion de tone de apă radioactivă.
Însă centrala nucleară rămâne fără spațiu de stocare, iar unele rezervoare s-ar putea fisura, mai ales în caz de cutremur sau tsunami. Așadar, autoritățile japoneze au permis operatorului centralei să deverseze apa radioactivă stocată în rezervoare direct în Oceanul Pacific, prin intermediul unei conducte.
Apa contaminată
Înainte de stocare, apa contaminată de la Fukushima este tratată pentru îndepărtarea aproape tuturor elementelor radioactive. Acestea includ cobatul-60, stronțiul-90 și cesiul-137. Însă tritiul – o formă radioactivă a hidrogenului – nu este îndepărtat.
Atunci când unul dintre atomii de hidrogen din molecula de apă este înlocuit cu tritiu, se formează o formă de apă radioactivă denumită apă tritiată sau apă supergrea. Apa tritiată este identică din punct de vedere chimic cu apa obișnuită, ceea ce face separarea celor două forme ale apei extrem de costisitoare, energofagă și consumatoare de timp. Tehnologiile de astăzi nu permit procesarea unor volume mari de apă supergrea.
Însă din punct de vedere al proprietăților radioactive, tritiul este relativ inofensiv, iar existența sa sub formă de apă tritiată îi reduce impactul asupra mediului. Apa tritiată trece prin organisme la fel ca apa obișnuită și nu se acumulează semnificativ în corpul viețuitoarelor.
Apa tritiată prezintă un factor de bioacumulare de aproximativ 1. Aceasta înseamnă că animalele expuse ar trebui să aibă în corp o concentrație de tritiu similară cu cea din mediul înconjurător.
Pentru comparație, izotopul radioactiv cesiu-137, eliberat în cantități însemnate după accidentul de la Fukushima, prezintă un factor de bioacumulare în mediul marin de 100 – animalele tind să aibă în corp o concentrație de cesiu radioactiv de 100 de ori mai mare decât cea din mediul înconjurător, deoarece acest izotop se concentrează în lanțul trofic.
Doză scăzută de radiații
Atunci când tritiul se descompune, el emite o particulă beta (un electron cu viteză ridicată, care poate afecta ADN-ul dacă este ingerat). Însă particula beta emisă de tritiu nu are o energie ridicată, iar o persoană ar trebui să înghită o cantitate foarte mare de tritiu pentru a primi o doză semnificativă de radiații.
Standardul Organizației Mondiale a Sănătății privind calitatea apei potabile prevede pentru tritiu o valoare de 10.000 de becquerel (Bq) pe litru. Această valoare este de câteva ori mai mare decât concentrația planificată în cazul apei contaminate deversate de la Fukushima.
Dificultatea separării tritiului din apa contaminată și impactul său limitat asupra mediului sunt motivele pentru care centralele nucleare din întreaga lume deversează acest element în apele mării de zeci de ani. Operatorul de la Fukushima Daichii își propune să deverseze circa 1 petabecquerel (PBq) (cifra 1 urmată de 15 zerouri) de tritiu, cu o rată de 0,022 PBq pe an.
Aceasta ar putea părea o cantitate uriașă, însă, la nivel global, sunt produși în mod natural 50-70 PBq de tritiu în fiecare an, în urmă interacțiunii dintre razele cosmice și atmosfera planetei noastre. De exemplu, instalația de reprocesare a combustibilului nuclear de la Cap de la Hague, din nordul Franței, deversează anual circa 10 PBq de tritiu în apele Canalului Mânecii.
Deversare în condiții de siguranță
Cu toate acestea, deversarea apei contaminate radioactiv trebuie realizată în condiții de siguranță.
Studiile japoneze estimează că apa contaminată va fi diluată de la o concentrație a tritiului de sute de mii de Bq pe litru, cât este în rezervoarele de stocare, până la 1.500 Bq pe litru în apa care va ajunge în ocean. Diluarea apei contaminate înainte de deversare va reduce doza de radiații primită de oameni.
Doza de radiații se măsoară în siervert sau microsiervert, unde o doză de 1.000 de microsievert reprezintă o șansă din 25.000 de a muri precoce de cancer. Doza maximă estimată pentru apa evacuată de la Fukushima este de 3,9 microsievert pe an. Această valoare este mult mai mică decât cei 2.400 de microsievert pe care oamenii îi primesc anual din fondul natural de radiații.
Autoritățile japoneze trebuie să se asigure, de asemenea, că nu există cantități semnificative de „tritiu legat organic” în apa deversată – situații în care un atom de tritiu înlocuiește în atom de hidrogen obișnuit dintr-o moleculă organică. Moleculele organice cu conținut de tritiu se pot acumula în sedimente, pentru a fi apoi ingerate de organismele marine.
La mijlocul anilor 1990, de la compania farmaceutică Nycomed-Amersham din Golful Cardiff, Marea Britanie, au fost deversate molecule organice cu conținut de tritiu. Acestea au dus la factori de bioacumulare de până la 10.000.
Tratarea apei contaminate în vederea înlăturării altor elemente radioactive periculoase tinde să lasă în urmă mici cantități din aceste elemente. Apa contaminată stocată la Fukushima va fi retratată pentru ca nivelurile acestor elemente să fie suficient de sigure în apa deversată în ocean.
Sursa: The Conversation