Mai mult de 120 de cazuri confirmate sau suspecte de variola maimuței, o boală rară, rareori detectată în afara Africii, au fost raportate în cel puțin 11 țări non-africane în ultima săptămână. Apariția virusului în populații diferite din întreaga lume, unde de obicei nu apare, i-a alarmat pe oamenii de știință.
Denumit virusul variolei maimuței pentru că cercetătorii l-au detectat pentru prima dată la maimuțele dintr-un laborator, în anul 1958, se crede că acest virus se transmite la oameni de la animalele sălbatice, cum sunt rozătoarele – sau de la alți oameni infectați. Într-un an tipic, în Africa sunt semnalate câteva mii de cazuri, mai ales în părțile vestice și centrale ale continentului. Însă cazurile înregistrate în afara Africii au fost doar câteva, asociate cu importul de animale sălbatice sau călătoriile în Africa.
Numărul de cazuri înregistrate în afara Africii doar în ultima săptămână – care este aproape sigur că va crește – a depășit deja numărul detectat în afara continentului începând din 1970, când virusul a fost identificat pentru prima dată la om. Această răspândire rapidă a pus oamenii de știință în alertă maximă.
Însă virusul variolei maimuței nu este SARS-CoV-2, coronavirusul responsabil de pandemia de COVID-19, spune Jay Hooper, virusolog la US Army Medical Research Institute of Infectious Diseases din Fort Detrick, S.U.A. El nu se transmite atât de repede de la o persoană la alta și, deoarece este înrudit cu virusul variolei, există tratamente și vaccinuri pentru a-i limita răspândirea.
Spre deosebire de SARS-CoV-2, care se răspândește prin aerosoli, variola maimuței se transmite prin contactul direct cu fluidele corpului, așa cum este saliva răspândită prin tuse. Această înseamnă că o persoană cu variola maimuței va infecta mult mai puțin persoane din apropiere decât una infectată cu SARS-CoV-2. Ambele virusuri pot crea simptome asemănătoare gripei, însă virusul variolei maimuței produce și umflarea ganglionilor limfatici și leziuni la nivelul feței, mâinilor și picioarelor. Majoritatea oamenilor se recuperează după variola maimuței în câteva săptămâni, fără tratament.
Pe 19 mai, cercetătorii din Portugalia au publicat prima schiță a genomului virusului variolei maimuței detectat în aceasă țară, însă Gustavo Palacios, virusolog la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York City, subliniează că este vorba doar despre o versiune preliminară, fiind necesare mai multe studii pentru a trage concluzii definitive.
Pe baza acestor informații genetice preliminare, cercetătorii pot spune că virusul variolei maimuței este înrudit cu tulpina întâlnită predominant în vestul Africii. Această tulpină provoacă forme mai ușoare are bolii și are o rată de deces mai mică – aproximativ 15% la populațiile rurale sărace – în comparație cu cea care circulă în Africa Centrală.
Deocamdată nu se cunoaște cât de mult diferă tulpina care produce focarele actuale la nivel global de cea care circul în vestul Africii și dacă virusurile care circulă în diferite țări au vreo legătură între ele. Răspunsurile la aceste întrebări ar putea ajuta la a stabili dacă creșterea bruscă a numărului de cazuri se datorează unei mutații care permite virusului variolei maimuței să se transmită mai repede decât cele din trecut și dacă toate focarele au avut aceeași sursă de origine.
Profund îngrijorător
Totuși, detectarea variolei maimuței la oameni aparent fără nicio legătură între ei sugerează că virusul s-ar fi putut răspândi în mod silențios – fapt care este considerat ”profund îngrijorător” de către oamenii de știință.
Spre deosebire de SARS-CoV-2, care se poate răspândi asimptomatic, de obicei variola maimuței nu trece neobservată atunci când infectează o persoană, mai ales datorită leziunilor cutanate pe care le produce. Dacă variola maimuței s-ar putea transmite asimptometic, atunci ea ar deveni mult mai greu de urmărit.
Un alt mister este acelă că majoritatea cazurilor au fost depistate la bărbați cu vârsta între 20 și 50 de ani, mulți dintre ei homosexuali sau bisexuali (GBMSM). Deși nu este cunoscută transmiterea variolei maimuței pe cale sexuală, activitatea sexuală constituie cu siguranță un contact apropiat. Cea mai probabilă explicație a acestui tipar neașteptat de transmitere este aceea că virusul a fost introdus întâmplător într-o comunitate GBMSM, unde a continuat să circule.
Strategii de izolare
Oamenii de știință au urmărit variola maimuței încă de la campania de eradicare a variolei, finalizată în anii 1970. Odată ce variola nu a mai reprezentat o amenințare datorită vaccinării la nivel mondial, autoritățile din domeniul sănătății publice au încetat să mai recomande vaccinul împotriva variolei – ceea ce a ținut și variola maimuței la distanță. Cu fiecare an care a trecut de la eradicarea variolei, populația cu imunitate slăbită sau fără imunitate la aceste virusuri a crescut.
De atunci ai mai existat câteva focare. De exemplu, republica Democratică Congo se luptă cu variola maimuței de decenii, iar Nigeria înregistrează o epidemie extinsă, cu 500 de cazuri suspecte și peste 200 de cazuri confirmate începând cu anul 2017, când țara a raportat primul său caz după mai mult de 39 de ani. Și Statele Unite ale Americii au raportat un focar în 2003, când un transport de rozătoare din Ghana a răspândit virusul la câinii de prerie din Illinois și a infectat peste 70 de oameni.
Cu toate acestea, autoritățile de sănătate publică nu sunt neputiincioase în fața variolei maimuței. Ca măsură de protecție împotriva bioterorismului, țări precum Statele Unite mențin o rezervă de vaccin împotriva variolei, precum și un tratament antiviral considerat a fi foarte eficient împotriva virusului. Totuși, probabil că terapiile nu vor fi implementate la o scară largă, ci va fi folosită metoda numită ”vaccinare inelară” pentru limitarea răspândirii variolei maimuței, prin care sunt vaccinate doar contactele apropiate ale persoanelor infectate pentru a întrerupe orice cale de transmitere.
Sursa: Nature