O parte importantă a abordării crizei climatice constă în înțelegerea a ceea ce se întâmplă în atmosfera Pământului în ceea ce privește încălzirea, răcirea și factorii care joacă un rol în acest sens. Recent, oamenii de știință au descoperit o nouă sursă masivă de protoxid de azot (N2O), unul dintre gazele cu efect de seră care provoacă încălzirea planetei noastre.
Această sursă de protoxid de azot este reprezentată un tip abundent de permafrost numit Yedoma, bogat în materiale organice, care se întinde pe mai mult de un milion de kilometri pătrați în emisfera nordică.
Cercetătorii au studiat râurile Lena și Kolyma din nord-estul Siberiei, constatând că, pe măsură ce permafrostul se topește de-a lungul marginilor apei, eliberează între 10 și 100 de ori cantitatea de protoxid de azot care ar fi de obicei așteptată de la dezghețarea permafrostului.
”Conținutul ridicat de gheață din Yedoma îl face vulnerabil la dezghețul brusc și la colapsul solului, permițând mobilizarea rapidă a stocurilor de carbon și azot din sol”, scriu cercetătorii în articolul publicat în Nature Communications. ”De-a lungul râurilor arctice și a zonei de coastă a platformei arctice, dezghețarea permafrostului Yedoma creează expuneri abrupte, înalte de zeci de metri, unde sunt îndeplinite multe dintre condițiile cunoscute pentru a promova emisiile de N2O din solurile afectate de permafrost.”
Protoxidul de azot este produs de microbii din sol. Deși gazul nu este la fel de abundent în atmosferă ca dioxidul de carbon și metanul, el are un efect mult mai semnificativ în ceea ce privește temperaturile: este de aproape 300 de ori mai puternic decât dioxidul de carbon ca agent de încălzire pe o perioadă de 100 de ani.
Analiza permafrostului efectuată de cercetători a dezvăluit procese specifice în Yedoma care au contribuit la o producție atât de mare de N2O: fenomenul are parțial de-a face cu viteza cu care sedimentele se usucă și se stabilizează după dezghețare. În timp ce emisiile de protoxid de azot din permafrostul care se topește încep încet, ele cresc rapid în intensitate în mai puțin de un deceniu.
Ceea ce se întâmplă în sol pe măsură ce acesta se dezgheță este faptul că populația de microbi producători de N2O crește, în timp ce populația de microbi care consumă N2O se micșorează. Acest lucru modifică ciclul azotului și înseamnă că este eliminat semnificativ mai mult protoxid de azot.
”Deși este important să ne amintim că emisii atât de mari de N2O vor avea loc în anumite situații particulare […] aceste condiții nu se limitează la dezghețurile regresive de-a lungul râurilor studiate aici”
, scriu cercetătorii. ”Zone similare de Yedoma, bogate în azot și acoperite cu covor vegetal, sunt răspândite de-a lungul țărmurilor, coastelor, versanților și văilor lacurilor termocarstice din regiune.”
Cu alte cuvinte, condițiile de aici – conținutul ridicat de gheață din Yedoma expus la suprafață (ceea ce înseamnă dezghețare rapidă), nivelurile potrivite de umiditate, suficient timp pentru ca populațiile microbiene să se schimbe – probabil că se regăsesc în multe alte locuri.
Anterior, cercetătorii au crezut că azotul înmagazinat în permafrost nu constituie o îngrijorare deosebită în ceea ce privește schimbările climatice, deoarece ciclul azotului din solul rece arctic este, de obicei, foarte lent (emisiile mari de N2O provin din agricultură).
Acest studiu arată că trebuie făcute mult mai multe cercetări asupra cantității de azot ce ar putea fi stocată în aceste peisaje reci, cât de repede ar putea fi aceasta eliberată și care ar putea fi efectele asupra încălzirii globale și asupra acestor ecosisteme în ansamblu.
”Eliberarea de azot din permafrostul dezghețat poate îmbunătăți substanțial disponibilitatea azotului în ecosistemele arctice, care, pe lângă feedback-ul climatic direct sub formă de protoxid de azot, poate avea consecințe importante asupra fixării carbonului de către plante și asupra eutrofizării sistemelor acvatice”, spune expertul de mediu Maija Marushchak, de la Universitatea Eastern Finland.
Sursa: Science Alert