Deșeuri radioactive în Atlantic și ce se întâmplă cu butoaiele de la mare adâncime

Imaginează-ți că ai putea coborî aproape cinci kilometri sub suprafața oceanului. Pe măsură ce lumina dispare în urma ta, presiunea apei crește până la valori de sute de ori mai mari decât cea de la suprafața mării, iar lumea familiară a oceanelor se transformă într-un peisaj rece și întunecat, în care sedimentul fin se întinde cât vezi cu ochii.

Într-un asemenea loc, atât de îndepărtat de lumea oamenilor, ai putea întâlni însă ceva cu totul neașteptat: un butoi metalic acoperit de organisme marine. Nu este vorba despre un container pierdut accidental și nici despre o relicvă a unei nave scufundate. Este unul dintre miile de recipiente în care, în urmă cu câteva decenii, au fost depozitate deșeuri radioactive și apoi aruncate intenționat în Oceanul Atlantic.

Astăzi, cercetătorii se întorc în acest loc pentru a afla ce s-a întâmplat cu acele recipiente după mai bine de jumătate de secol și, mai ales, dacă ceea ce a fost considerat cândva o soluție pentru îndepărtarea deșeurilor a devenit între timp o sursă persistentă de poluare radioactivă.

Cum a devenit fundul oceanului un depozit pentru deșeuri radioactive

În primele decenii ale erei nucleare, societatea abia începea să înțeleagă amploarea problemelor pe care le putea genera utilizarea materialelor radioactive. Reactoarele nucleare, laboratoarele de cercetare, industria și medicina produceau cantități tot mai mari de materiale contaminate, iar metodele moderne de depozitare și gestionare a deșeurilor radioactive erau încă în dezvoltare.

În acest context, adâncurile oceanelor păreau, pentru unii, o soluție aproape ideală. Fundul oceanului se afla la kilometri sub suprafață, departe de așezările umane și departe de orice activitate cotidiană. Dacă deșeurile erau închise în recipiente și coborâte în zonele abisale, exista speranța că vor rămâne izolate pentru perioade suficient de lungi.

Între aproximativ 1949 și 1982, această idee a fost pusă în practică. Peste 200.000 de butoaie cu deșeuri radioactive au fost aruncate în Atlanticul de Nord-Est, în regiuni aflate la adâncimi de câteva mii de metri. Cantitatea totală de material depozitat în acest mod a fost estimată la peste 150.000 de tone.

Privită prin prisma prezentului, decizia pare greu de justificat. La vremea respectivă însă, cunoștințele despre ecosistemele oceanului abisal erau mult mai limitate, iar capacitatea tehnologică de a explora direct asemenea regiuni era aproape inexistentă. Fundul oceanului era perceput mai degrabă ca un spațiu vast și izolat decât ca un ecosistem complex.

În plus, se presupunea că butoaiele vor rămâne suficient de mult timp închise pentru ca radionuclizii cu perioade de înjumătățire mai scurte să se dezintegreze înainte ca materialul să poată ajunge în mediul înconjurător. Numai că un container metalic nu este o structură eternă, iar timpul petrecut în apă sărată, sub presiune și în contact permanent cu sedimentul își lasă inevitabil amprenta.

O lume ascunsă la aproape 5.000 de metri adâncime

Pentru mult timp, oamenii de știință au avut foarte puține informații despre starea reală a acestor butoaie. Localizarea lor exactă nu era cunoscută în toate cazurile, iar investigarea directă a fundului oceanului la asemenea adâncimi este o operațiune extrem de dificilă și costisitoare.

Situația a început să se schimbe odată cu dezvoltarea unor vehicule subacvatice capabile să cartografieze suprafețe mari ale fundului marin. În cadrul proiectului francez NODSSUM, cercetătorii au început să localizeze și să studieze depozitele de deșeuri radioactive abandonate în Atlantic.

În timpul unei expediții desfășurate în 2025, vehiculul autonom subacvatic UlyX a identificat și cartografiat 3.355 de butoaie. Descoperirea a oferit cercetătorilor o imagine mult mai clară asupra distribuției acestor obiecte și a permis selectarea unor zone care urmau să fie investigate mai detaliat.

Un an mai târziu, cercetătorii s-au întors în regiune la bordul navei Pourquoi Pas?, de această dată având la dispoziție submersibilul cu echipaj Nautile. Capabil să ajungă până la aproximativ 6.000 de metri adâncime, acesta le-a permis cercetătorilor să privească direct ceea ce se întâmplă cu recipientele abandonate cu zeci de ani în urmă.

În timpul expediției, Nautile a coborât de aproximativ 20 de ori în zona investigată, ajungând la adâncimi de peste 4.700 de metri. Pentru cercetători, aceste scufundări au reprezentat mai mult decât o simplă operațiune de căutare. Ele au oferit ocazia de a observa direct interacțiunea dintre materialele radioactive, recipientele degradate și ecosistemul care s-a dezvoltat în jurul lor.

Când oceanul începe să pătrundă în interiorul butoaielor

Imaginile obținute în timpul expedițiilor arată o realitate diferită de cea pe care ar fi sugerat-o ideea unui „depozit” subacvatic. Unele dintre butoaie sunt încă recognoscibile, însă multe prezintă semne evidente de coroziune și degradare după decenii petrecute în mediul marin.

În anumite cazuri, cercetătorii au observat chiar ceea ce pare a fi o scurgere a materialului din interior către sedimentul din jur. Este unul dintre motivele pentru care oamenii de știință sunt interesați nu doar de localizarea butoaielor, ci și de ceea ce se întâmplă în imediata lor vecinătate.

Odată ce un recipient începe să se degradeze, problema nu mai poate fi privită doar ca una de integritate a containerului. Devine o problemă ecologică: cum circulă materialele eliberate în apă și sediment și ce se întâmplă atunci când acestea intră în contact cu organismele care trăiesc acolo?

Iar aici apare una dintre cele mai neașteptate observații ale expediției. Butoaiele nu se află într-un peisaj lipsit de viață. După zeci de ani, ele au fost colonizate de organisme marine. Anemonele și bureții s-au fixat pe suprafețele metalice, în timp ce în jurul lor au fost observate crustacee, pești și castraveți de mare. Practic, ceea ce a fost introdus în ocean ca deșeu a devenit între timp parte din peisajul biologic al fundului marin.

Această transformare face studiul cu atât mai important, pentru că organismele care folosesc aceste structuri pot intra în contact direct cu sedimentele și apa din apropierea butoaielor.

Ce se întâmplă cu radioactivitatea eliberată în ocean

Faptul că unele butoaie sunt corodate nu înseamnă automat că întregul Atlantic este contaminat sau că există un pericol radiologic pentru populația umană. Dimpotrivă, una dintre întrebările esențiale ale proiectului NODSSUM este tocmai aceea de a determina cât de localizată este radioactivitatea și în ce măsură radionuclizii se deplasează prin mediul marin.

Cercetătorii au identificat în zona studiată radionuclizi precum cobalt-60 și niobiu-94, iar investigațiile includ și alte elemente radioactive asociate deșeurilor istorice. Important este însă că nivelul de radioactivitate nu trebuie interpretat doar prin simpla prezență a unui radionuclid. Contează concentrația, forma chimică, modul în care este legat de sediment, mobilitatea sa în apă și, nu în ultimul rând, posibilitatea de a fi preluat de organisme.

În imediata apropiere a unei surse radioactive pot exista concentrații semnificativ mai mari decât în apa aflată la distanță, iar diluția și procesele chimice pot reduce rapid concentrațiile pe măsură ce ne îndepărtăm de sursă. De aceea, cercetătorii nu caută doar „radioactivitate”, ci încearcă să construiască o hartă a distribuției radionuclizilor în apă, sedimente și organisme.

În timpul expediției au fost prelevate probe din toate aceste componente ale ecosistemului. Cercetătorii pot astfel să compare ceea ce se găsește chiar lângă butoaie cu ceea ce există la distanțe mai mari și să determine dacă există o acumulare biologică a anumitor radionuclizi.

Această diferență este esențială. Dacă radioactivitatea rămâne concentrată în imediata apropiere a butoaielor, problema este în primul rând una locală, legată de acele depozite. Dacă însă anumite substanțe sunt preluate de organisme și transferate mai departe prin lanțurile trofice, situația devine mult mai complexă.

Un experiment involuntar desfășurat timp de zeci de ani

Poate că cea mai interesantă parte a acestei povești este faptul că oamenii de știință au descoperit, fără să fi intenționat vreodată acest lucru, un fel de experiment natural care se desfășoară de mai bine de jumătate de secol.

Butoaiele au fost introduse în mediul marin într-o perioadă în care ecosistemele abisale erau foarte puțin cunoscute. De atunci, acestea au fost supuse permanent coroziunii, iar organismele au avut timp să colonizeze suprafețele lor. În jurul lor s-au acumulat sedimente, microorganisme și forme de viață adaptate condițiilor extreme ale oceanului profund. Pentru cercetători, aceste comunități biologice reprezintă o oportunitate rară de a observa cum interacționează un ecosistem de mare adâncime cu o sursă artificială de contaminare introdusă cu zeci de ani în urmă.

Probele colectate în cadrul expedițiilor vor permite analizarea apei și sedimentelor, dar și a organismelor care trăiesc în apropierea butoaielor. Prin comparația cu organisme din zone neafectate direct de depozite, cercetătorii pot încerca să afle dacă există o acumulare măsurabilă a radionuclizilor în țesuturile acestora.

Rezultatele sunt importante și dincolo de cazul particular al Atlanticului. Ele pot contribui la înțelegerea comportamentului pe termen lung al deșeurilor radioactive în mediul marin și pot oferi informații despre modul în care radionuclizii interacționează cu ecosistemele aflate la mari adâncimi.

Moștenirea unei epoci în care oceanul părea infinit

Există ceva profund simbolic în imaginile acestor butoaie acoperite de bureți și anemone. Ele reprezintă întâlnirea dintre două scări de timp foarte diferite: timpul oamenilor și timpul mediului.

Pentru cei care au aruncat recipientele în ocean în urmă cu mai bine de jumătate de secol, fundul Atlanticului putea părea un loc aproape inaccesibil și, prin urmare, suficient de îndepărtat pentru ca problema să dispară din perspectiva societății. Astăzi știm că oceanele nu sunt spații goale în care lucrurile pot fi pur și simplu abandonate.

Chiar și la aproape cinci kilometri adâncime există viață. Există sedimente care interacționează cu apa, microorganisme care transformă materia, animale care se hrănesc și se deplasează și ecosisteme care răspund lent, dar permanent, la schimbările din mediul lor. De aceea, studierea acestor deșeuri radioactive în Atlantic nu este doar o căutare a unor butoaie ruginite. Este o încercare de a înțelege consecințele pe termen foarte lung ale unei decizii luate într-o perioadă în care oamenii știau mult mai puțin despre adâncurile oceanului decât știm astăzi.

Ceea ce se află acum la aproape 5.000 de metri sub suprafața Atlanticului este, într-un fel, o capsulă a timpului. Butoaiele se degradează, ecosistemul din jurul lor continuă să evolueze, iar cercetătorii abia acum pot observa direct rezultatul unei decizii care, timp de decenii, a rămas ascunsă în întunericul oceanului. Oceanul a putut ascunde aceste deșeuri. Dar nu le-a făcut să dispară.