Alte lumi – locul nostru în univers

publicat de Florin Mitrea
514 vizualizări
Galaxia Andromeda

Cu un secol în urmă, galaxia Calea Lactee reprezenta întregul univers cunoscut. Nu știam ce anume face ca stelele să strălucească și doar o singură stea – soarele nostru – era cunoscută să aibă planete în jurul ei. Dintre aceste planete, oamenii exploraseră doar una singură: Pământul.

”Universul stelar, așa cum îl știm noi … este o grupare de stele și nebuloase plată și de forma unui ceas”, scria astronomul Harlow Shapley în Science News Bulletin, prima versiune a Science News, în august 1921. Acest ceas de buzunar era Calea Lactee, iar la acea vreme, astronomii abia începeau să conceapă că ar putea exista altceva dincolo.

Hartă ptolemeică a universului cunoscut în 1568

Primii astronomi plasau Pământul în centrul universului, cum este această hartă ptolemeică din 1568, care arată distanțele (în stânga) și perioadele de revoluție în jurul Pământului (în dreapta) ale Soarelui și altor planete. | Sursa: BARTOLOMEU VELHO/WIKIMEDIA COMMONS

Astăzi, navele spațiale au zburat în jurul fiecărei planete din sistemul solar, fotografiindu-le pe toate părțile. S-a dovedit că sistemul solar conține o sumedenie de corpuri stâncoase și din gheață, fapt care a contestat însăși definiția de planetă. Mii de planete au fost observate orbitând în jurul altor stele, iar unele dintre acestea ar putea avea condițiile care să susțină viața. Acum știm că galaxia noastră, Calea Lactee, este doar una dintre miliardele de galaxii din univers.

Ultimii o sută de ani au adus o serie de revoluții în astronomie, fiecare dintre ele îndepărtând tot mai mult Pământul din centrul universului. Pe parcurs, oamenii nu au fost tocmai receptivi la aceste lovituri aduse centralității planetei noastre natale.

În anul 1920, întrebarea dacă există sau nu alte galaxii a constituit subiectul Marii Dezbateri dintre astronomi. În anii 1970, când s-a arătat că Marte are un cer roz, nu albastru, reporterii au huiduit. Reacția lor ”reflectă dorința noastră ca Marte să fie exact ca Pământul”, spunea astronomul Carl Sagan. Iar în anii 1990, astronomii aproape că au ratat planete extrasolare ascunse în datele lor, deoarece își adaptaseră tehnicile de căutare pentru a descoperi planete asemănătoare celor din sistemul solar.

Îndreptarea atenției noastre de la Pământ ne-a deschis mintea către noi posibilități, noi universuri și noi locuri în care viața ar putea exista. Următorul secol de astronomie ar putea deschide orizonturi mai bune despre originile noastre cosmice și noi strategii pentru a descoperi lumi pe care alte creaturi le numesc acasă.

Percepțiile greșite din deceniile trecute îndeamnă oamenii de știință să fie atenți atunci când prezic exact ce vom descoperi în viitor.

Nenumărate galaxii

The Hubble Deep Field

În 1995, directorul Telescopului Spațial Hubble a îndreptat telescopul spre o porțiune de cer timp de 10 zile. The Hubble Deep Field, după cum imaginea a devenit cunoscută, a dezvăluit mii de galaxii îndepărtate care nu mai fuseseră văzute înainte. | Foto: R. WILLIAMS/STSCI, HUBBLE DEEP FIELD TEAM, NASA

La începutul secolului al XX-lea, accepțiunea generală era că galaxia Calea Lactee era singura din univers și conținea stele, unele dintre ele organizate în clustere, și pete neclare de lumină denumite nebuloase. Unele nebuloase aveau un aspect spiralat.

Însă, spre sfârșitul anilor 1920, această viziune a început să fie contestată. Chiar din anul 1914, astronomul Herber Curtis, de la Observatorul Lick din California, susținea că nebuloasele spirale nu fac parte din Calea Lactee, ci sunt galaxii extrem de îndepărtate sau universuri stelare atât de îndepărtate încât întreaga galaxie este observată doar ca o pată de lumină.

Cam în acceași perioadă, astronomul Harlow Shapley, de la Observatorul Mount Wilson din California, a început să dovedească faptul că galaxia Calea Lactee în sine este inimaginabil de vastă.

Shapley a continuat munca astronomului Henrietta Leavitt, de la Universitatea Harvard. Studiind fotografii ale Norilor lui Magellan, despre care acum știm că sunt două galaxii mici care orbitează în jurul Căii Lactee, Leavitt a observat că unele stele variau în intensitate de-a lungul timpului: stelele mai strălucitoare licăreau mai încet.

Aceasta însemna că aceste stele variabile, numite cefeide, puteau fi utilizate pentru a măsura distanțele cosmice. Este dificil de spus cât de departe se află un obiect cosmic – stelele care strălucesc puternic ar putea fi apropiate și cu o intensitate slabă, în timp ce stelele cu o strălucire redusă ar putea fi îndepărtate și cu o intensitate ridicată. Însă toate cefeidele din același nor ar trebui să se afle la aproximativ aceeași distanță față de Pământ. Asta însemna că ”perioadele lor sunt aparent asociate cu emisia lor reală de lumină”, scria Leavitt în 1912. Pentru a determina adevărata strălucire a oricărei cefeide, tot ce trebuia să facă un astronom era să-i măsoară viteza de licărire. De aici a mai fost un pas mic până la a-i calcula distanța.

Shapley a folosit aceste informații câțiva ani mai târziu pentru a măsura distanța până la cefeide și a determina poziția Soarelui în Calea Lactee. Spre surprinderea sa, Soarele nu se afla în centrul galaxiei, ci undeva într-o parte ei. De asemenea, discul galaxiei Calea Lactee era de zece ori mai mare decât estimaseră astronomii inițial: de aproximativ 300.000 de ani-lumină diametru, conform calculelor sale. (A greșit puțin – astronomii de astăzi cred că diametrul este de 120.000 – 200.000 de ani-lumină.)

Shapley și Curtis și-au susținut punctele de vedere în public la o întâlnire a Academiei Naționale de Științe din Washington D.C., în aprilie 1920, eveniment care a rămas cunoscut sub denumirea de Marea Dezbatere. Fiecare a avut la dispoziție 40 de minute pentru a-și susține teoria în privința existenței unuia sau mai multor universuri – ceea ce astăzi numim galaxii.

Shapley, care era considerat o tânără stea în ascensiune, a vorbit primul. Fost jurnalist care nu se simțea prea confortabil atunci când se adresa unei mulțimi de oameni, el și-a citit argumentele de pe o hârtie scrisă. Abia a atins problema altor universuri, concentrându-se în schimb pe noile sale măsurători ale mărimii Căii Lactee. Implicația a fost că galaxia noastră era mult prea mare pentru ca existența altor galaxii să aibă sens.

Curtis era mai în vârstă și o autoritate respectată în domeniul nebuloaselor spirale, dar și un bun orator. El a susținut ideea general acceptată la acea vreme că galaxia Calea Lactee este mult mai mică decât arătau măsurătorile lui Shapley. Dar chiar și o Cale Lactee de dimensiuni mari nu ar fi anulat posibilitatea existenței altor galaxii la fel de mari, spunea astronomul. Spectrul luminii provenite de la nebuloasele spirale era suficient de asemănător cu cel al Căii Lactee pentru că aceste obiecte să poată fi considerate similare, susținea Curtis.

Ambii astronomi aveau parțial dreptate, dar și greșeau în unele privințe.

Marea Dezbatere a fost rezolvată de un alt tânăr astronom numit Edwin Hubble. Acesta a folosit aceeași tehnică utilizată de Leavitt în cazul cefeidelor, dar de această dată aplicând-o stelelor variabile din nebuloasele spirale.

Hubble a început să observe nebuloasa Andromeda, una dintre cele mai strălucitoare nebuloase de pe cer, în toamna anului 1923. El a utilizat telescoapele de 60 inch și de 100 inch de la Mount Wilson – cele mai mari telescoape din lume la acea vreme. În decursul a peste un an, astronomul a studiat 35 de cefeide din Andromeda și o altă nebuloase numită Triangulum. Perioadele acestora erau suficient de lungi pentru ca nebuloasele să se afle la milioane de ani-lumină depărtare. (Acum știm că Andromeda se află la o depărtare de 2,5 milioane de ani-lumină, iar Triangulum la 2,7 milioane de ani-lumină.)

Existaseră în trecut câteva indicii că galaxia noastră nu este singura din univers, iar descoperirea lui Hubble a confirmat acest lucru.

Până la sfârșitul deceniului, Hubble nu numai că a arătat că nebuloasele spirale sunt galaxii, ci a și început să clasifice diferitele tipuri de galaxii și să se gândească la cum au evoluat acestea în timp. Mai mult, a arătat că galaxiile se îndepărtează una de cealaltă cu viteze proporționale cu distanța dintre ele. Cu alte cuvinte, universul este în expansiune.

Tipuri de galaxii

Tipuri de galaxii, stabilite de Edwin Hubble în anul 1926. | Sursa: NASA, ESA; ADAPTARE DE E. OTWELL

Până la sfârșitul secolului, astronomii știau că universul cuprinde miliarde de galaxii de toate formele și dimensiunile. În aprilie 1990, NASA a lansat primul telescop optic spațial pe orbita Pământului: Telescopul Spațial Hubble.

Imaginile pe care telescopul le-a surprins în cei peste 30 de ani de funcționare – clustere de stele, galaxii și nebuloase – au devenit adevărate simboluri. Una dintre aceste imagini iese în evidență. În decembrie 1995, directorul telescopului, Robert Williams, a decis să îndrepte observatorul spre o porțiune întunecată de cer din Carul-Mare, timp de zece zile consecutive. Rezultatul obținut a fost imaginea a mii de galaxii necunoscute anterior, strălucind de la o departare nemaiîntâlnită până atunci. Universul pe care și-l imaginase Edwin Hubble, plin de galaxii, fusese surprins printr-o singură privire.

Studierea sistemului solar

Primele rachete alimentate cu combustibil lichid, precursorii celor care mai târziu au transportat roboții și oamenii în spațiu, au fost lansate în anii 1920. Un secol mai târziu, roboții au orbitat, au aterizat sau a zburat dincolo de fiecare corp planetar cunoscut în 1920. Oamenii au pășit pe lună și au trăit în spațiu. Sunt discuții serioase despre trimiterea oamenilor pe Marte.

NASA obișnuia să exploreze alte lumi într-o ordine clară, mai întâi observându-le cu telescoapele, apoi derulând misiuni din ce în ce mai complexe: zboruri, orbitere, landere, rovere, apoi oameni și prelevarea de mostre.

Landerul Viking

Proiectul Viking al NASA a trimis spre Marte două nave spațiale identice, fiecare dotată cu un orbiter și un lander (în imagine) – prima misiune de aterizare și trimitere a datelor de pe altă planetă înapoi acasă. | Foto: JPL-CALTECH, UNIVERSITATEA DIN ARIZONA

După ce Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial, Sputnik 1, în anul 1957, lansările spațiale s-au intensificat. Multe dintre acestea erau demonstrații ale puterii politice și militare, însă unele au avut și merite științifice.

Nava spațială sovietică Luna 3 a fotografiat partea îndepărtată a Lunii, în anul 1959 – la scurt timp după finanțarea primită de la NASA. Navele spațiale au trecut pe lângă Venus și Marte în anii 1960, trimițând înapoi acasă informații despre suprafața și atmosfera acestor planete. În același deceniu, oamenii au aterizat pe Lună și au prelevat roci, deschizând o nouă pagină din istoria sistemului solar.

Mostrele selenare prelevate de misiunea Apollo au dat indicii oamenilor de știință despre cum să determine vârsta suprafețelor planetelor din sistemul solar, ne-au arătat că partea interioară a sistemului solar a fost bombardată cu meteoriți la începuturile sale și ne-au spus povestea originilor Lunii.

Iar geologia extraterestră a fost surprinzătoare. Imaginile transmise de Viking 1 au arătat că cerul lui Marte nu este albastru, ci roz, probabil datorită difuziei luminii pe particulele de praf din atmosferă.

Imagine de pe Marte

Prima imagine realizată pe suprafața planetei Marte, în iulie 1976, arată trenul de aterizare a lui Viking 1 și rocile din craterul Chryse Planitia. | Foto: NASA

Într-un anumit fel, fotografiile de pe Marte transmise de landerul Viking au fost dezamăgitoare. Scopul principal al misiunii a fost acela de a descoperi viața microbiană, însă rezultatele experimentelor au fost neconcludente.

Ulterior, NASA nu a mai încercat o căutare directă a vieții. Următorii 45 de ani de misiuni pe Marte au căutat semne ale existenței în trecut a apei, ale unor medii potențial locuibile și ale moleculelor organice, în loc de organisme vii. Toate aceste caracteristici au apărut în datele transmise de roverele Spirit, Oportunity și Curiosity în anii 2000 și 2010.

În prezent, roverul Perseverance al NASA, care a aterizat pe Marte în februarie 2021, caută semne ale vieții microbiene străvechi. Roverul va coleca și va stoca mostre de rocă pe care o misiune ulterioară le va aduce înapoi pe Pământ.

În același timp, roverul ExoMars al Agenției Spațiale Europene, în colaborare cu Rusia – numit Rosalind Franklin, după chimista a cărei activitate a fost esențială pentru descoperirea structurii ADN-ului – își propune să caute semnăturile moleculare ale vieții pe Marte, după lansarea sa programată pentru anul 2022.

În 1973, Carl Sagan spunea că dacă s-ar fi născut cu 50 de ani în viitor, căutarea vieții pe Marte ar fi fost finalizată. Astăzi, după 48 de ani, încă mai căutăm.

În următorul an după atelizarea lui Viking pe Marte, s-a lansat o nouă pereche de nave spațiale, care să verifice aproape în întregime restul sistemului solar. Astronomii și-au dat seamna că, în 1977, planetele se vor alinia în așa fel încât o navă spațială lansată în acel an va putea ajunge la Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun una după cealaltă. Misiunea a fost denumită Voyager.

Înainte de 1979, Pământul era singura lume geologic activă cunoscută de oamenii de știință. Însă Voyager a schimbat acest lucru. Membră a echipei Voyager responsabile cu navigația optică, Linda Morabito a observat o formațiune în formă de ciupercă extinzându-se la suprafața satelitului Io al lui Jupiter. După consultarea cu echipa de cercetători, s-a tras concluzia că este vorba despre un nor vulcanic uriaș: Io erupea în timp real.

Trei planetologi au prezis erupțiille de pe Io înainte de descoperirea acestora. Aceștia au sugerat că satelitul era încălzit de atracțiile gravitaționale exercitate de Jupiter și de celelalte două luni ale planetei, Europa și Ganymede. Însă cea mai mare parte a comunității științifice a fost uimită să descopere că gravitația poate modela multe lucruri în moduri neașteptate.

Sateliții lui Jupiter

Satelitul Io al lui Jupiter (în stânga) aruncă jeturi de magmă până la 390 de kilometri altitudine. Satelitul Europa al lui Jupiter (în centru) și satelitul Enceladus al lui Saturn (în dreapta) au mări subterane și pot arunca jeturi de apă la suprafață. | Foto: JPL-CALTECH/NASA, UNIVERSITATEA DIN ARIZONA, SETI INSTITUTE, SPACE SCIENCE INSTITUTE

Voyager și misiunile ulterioare către planetele periferice, cum ar fi Galileo spre Jupiter (în anii 1990) și Cassini spre Saturn (în anii 2000), au transformat viziunea noastră asupra sistemului solar într-o alt mod profund. Ele au dezvăluit câteva părți surprinzătoare ale sistemului solar unde astăzi ar putea exista viață.

Voyager a sugerat că Europa ar putea avea apă în stare lichidă sub crusta sa de gheață. Galileo a întărit această idee și a sugerat că oceanul ar putea fi sărat și că ar putea avea contact cu nucleul solid al lunii, fapt care ar putea oferi nutrimente chimice pentru viața microbiană. NASA pregătește o misiune care să zboare peste Europa.

La puțin timp după ce sonda Cassini a ajuns la Saturn, în 2004, oamenii de știință au observat că Enceladus, micul satelit al planetei, aruncă în spațiu nori de vapori de apă, praf și cristale de gheață dintr-o mare subternă ascunsă. Și acest satelit pare un loc propice pentru viață.

Dacă secolul trecut a fost unui al explorării geologiei extraterestre, secolul nostru va fi unul dedicat oceanografiei – înțelegerea mărilor stranii din sistemul nostru solar.

Explorarea exoplanetelor

Prima planetă observată în afara sistemului nostru solar – o exoplanetă – a fost atât de diferită față de Pământ încât astronomii nu căutau nimic asemănător.

Așadar, atunci când astronomul Michel Mayor, de la Observatorul din Geneva, și-a îndreptat spectrograful către cer, în aprilie 1994, și-a păstrat pentru sine speranțele de a descoperi o exoplanetă adevărată. Era mai probabil să descopere o pitică maro – o stea care nu a crescut suficient de mare pentru a arde hidrogenul.

Instrumentul său utiliza o metode nouă și ingenioasă pentru descoperirea noilor lumi. Anterior, vânătorii de exoplanete se uitau direct la deplasarea stelei ca răspuns la gravitația exercitată de o planetă de pe orbita sa, urmărind dacă steaua să mișcă înainte și înapoi pe cer. Această tehnică a dus la câteva revendicări de exoplanete, unele datând chiar din 1855, însă niciuna nu s-a confirmat. Aceste mișcări sunt aproape insesizabile; influența lui Jupiter deplasează Soarele cu doar 12 metri pe secundă.

În schimb, Mayor și alți astronomi au studiat a modificare din lungimea de undă a luminii stelei pe măsură ce steaua se mișca încoace și încolo. Când steau se apropie de noi, lumina se modifică spre lungimi de undă mai mici (spre albastru); când steau se îndepărtează, lumina devine mai roșiatică. Calculând viteza mișcării de dute-vino a stelei, astronomii au putut determina masa minimă și lungimea a ceea ce influența steaua.

Mișcare pe orbită

O stea care are planete pe orbită pare să se miște înainte și înapoi sub influența planetei (în stânga). De obicei, această mișcare este prea mică pentru a fi observată direct. Însă, pe măsură ce steaua se mișcă înainte și înapoi din perspectiva Pământului, lungimea de undă a luminii sale se mărește (devine mai roșie atunci când steaua se îndepărtează de noi) și se micșorează (devine mai albastră atunci când steaua se apropie de noi). Astronomii pot detecta această modificare a lungimii de undă și pot deduce că planeta se află acolo, inobservabilă. | Ilustrație: ALYSA OBERTAS/WIKIMEDIA COMMONS (CC BY-SA 4.0)

Modificările căutate de Mayor încă erau minuscule. Studiile sale au fost considerate lipsite de sens – ca și cum ai căuta omuleți verzi. Drept urmare, astronomii care căutau exoplanete întâmpinau greutăți în privind accesului la telescoape. Stele pitice maro, pe de altă parte, erau considerate știință adevărată și erau mai ușor de detectat.

Așadar, lumea a fost uimită când, în octombrie 1995, Mayor și studentul său Didier Queloz au raportat dovezi solide nu pentru o stea maro, ci pentru a exoplanetă adevărată orbitând steaua asemănătoare Soarelui 51 Pegasi, aflată la circa 50 de ani-lumină față de sistemul solar.

Noua planetă era stranie. Părea să aibă aproximativ jumătate din masa planetei Jupiter, fiind astfel prea mică pentru a fi o pitică maro. Însă orbita steaua la fiecare 4,23 zile terestre, ceea ce sugera că se afla foarte aproape de stea. Nu există nimic asemănător în sistemul nostru solar, iar astronomii nu înțelegeau cum putea exista așa ceva.

Planeta 51 Peg b, după cum a fost denumită ulterior, a lansat o nouă eră. ”Înseamnă că planetele există în jurul altor stele asemănătoare Soarelui și că le putem descoperi”, spune antropologul de la Universitatea Yale Lisa Messeri.

Căutările au început. Un grup din San Francisco a descoperit rapid alte două planete ascunse în datele pe care cercetătorii nu le finalizaseră de analizat. Aceste două noi planete, denumite 70 Vir b și 47 UMa b, erau ceva mai mari și mai apropiate de stelele lor decât astronomii s-ar fi așteptat.

Existența acestor trei lumi a schimbat paradigma despre cum ar trebui să fie o planetă. Este clar că sistemul nostru solar nu a fost șablonul universului.

Totuși, timp de câțiva ani după descoperirea lui 51 Peg b, astronomii au dezbătut dacă planeta se afla acolo cu adevărat. Poate că mișcarea de dute-vino a stelei era doar atmosfera stelei, care se contracta și se extindea. Aceste dezbateri s-au mai stins pe măsură ce alte exoplanete au fost descoperite, însă a fost necesară a nouă tehnică pentru a convinge pe toată lumea.

Astronomii au prezis încă din anii 1850 că unele planete ar putea trece prin fața stelelor lor atunci când sunt privite din perspectiva Pământului. Pe măsură ce tranzita fața stelei sale, o planetă își putea dezvălui prezența prin blocarea unei mici părți a luminii stelei respective.

Însă dacă alte alte sisteme solare sunt asemănătoare cu al nostru, tranzitările ar fi incredibil de dificil de detectat. Plantele noastre sunt prea mici și prea depărtate de Soare pentru a proiecta o umbră mare. Însă exoplanetele descoperite, pe de altă parte, ar trebui să blocheze o parte mult mai mare a luminii stelei comparativ cu oricare dintre planetele sistemului nostru solar. Odată cu descoperirea lui 51 Peg b, tranzitările părea nu numai posibil de detectat, ci și relativ facile.

Prima planetă extrasolară în tranzit a apărut în 1999, când pe atunci absolventul de Harvard David Charbonneau se îndrepta spre Colorado pentru a realiza partea practică a lucrării sale împreună cu astronomul Tim Brown. Brown își construise un mic telescop pe terenul fermei unui prieten situat la nord de Boulder, instalându-și computerele într-un fost coteț pentru curcani, pentru a căuta planete aflate în tranzit. Totuși, până să ajungă Charbonneau, ferma fusese vândută, iar telescopul, relocat într-un laborator.

Pentru a exersa tehnica, Charbonneau a îndreptat telescopul lui Brown spre o stea denumită HD 209458, despre care se bănuia că ar avea o planetă. Lumina stelei s-a redus cu circa un procent, apoi strălucirea a revenit la normal. Acesta era un semn clar al prezenței unei planete cu masa cât două treimi din Jupiter și cu diametrul mai mare cu 32%.

Descoperirea a pus capăt tuturor îndoielilor privind existența exoplanetelor. Masa și dimensiunile exoplanetei au exclus fără echivoc posibilitatea de a fi o stea pitică maro sau alte explicații exotice.

Metoda tranzitării mai avea un avantaj important: putea arăta compoziția atmosferei planetei.

Noua metodă a devenit cea mai de succes strategie de descoperire a planatelor, în special datorită Telescopului Spațial Kepler al NASA, lansat în anul 2009.

Misiunea lui Kepler a fost de a descoperi alte planete ca Pământul. Timp de aproape patru ani, telescopul a studiat 170.000 de stele dintr-o singură porțiune a cerului pentru a descoperi cât de multe planete aflate în tranzit putea. În particular, operatorii telescopului sperau să descopere planete asemănătoare Pământului, aflate pe orbite asemănătoare cu cea a Pământului, în jurul unor stele asemănătoare soarelui nostru – locuri în care viața ar putea exista.

Anii care au urmat au fost o perioadă de boom pentru vânătorii de planete. În aproape zece ani de funcționare, Kepler confirmase aproape 2.700 de planete și mii de alte potențiale planete. Descoperirile au ajuns până la lumi de dimensiunile Pământului și la planete situate în ”zona locuibilă”, unde temperaturile ar putea fi potrivite pentru existența apei în stare lichidă.

Mai mult, Kepler a arătat că în galaxie există mai multe planete decât stele. Fiecare dintre miliardele de stele din Calea Lactee ar trebui să aibă cel puțin o planetă pe orbita sa.

Însă telescopul nu și-a atins cu adevărat scopul propus, acela de a descoperi un alt Pământ. Kepler necesita trei tranzitări pentru a confirma existența unei lumi. Aceasta înseamnă că telescopul trebuia să privească cel puțin trei ani pentru a descoperi o planetă care orbitează la distanța la care orbitează Pământul.

Până în 2013, după patru ani de observații, jumătate din dispozitivele de stabilizare ale lui Kepler se defectaseră. Telescopul nu-și mai putea menține privirea fixată spre a anumită parte a cerului. Oamenii de știință a reprogramat telescopul să se îndrepte spre alte stele pentru perioade mai scurte de timp. Însă majoritatea acestor planete orbitau mai aproape de soarele lor decât o face Pământul, ceea ce însemna că nu putea fi surorile planetei noastre.

În final, Kepler a rămas fără combustibil în anul 2018, fără să fi descoperit un analog al Pământului.

În același timp, astronomii și-au dat seama că nu au neapărat nevoie de un analog al Pământului pentru a descoperi o planetă care ar putea găzdui viața. Lumile stâncoase din jurul stelelor mai mici decât Soarele pot fi descoperite mai ușor și pot fi propice pentru apariția vieții.

Charbonneau a fost din nou cu un pas înainte, demarând programul MEarth în anul 2008, pentru a descoperi planete locuibile din jurul stelelor pitice de clasă M, folosind opt telescoape mici din Arizona (la care s-au adăugat altele opt din Chile în anul 2014). După șase luni, Charbonneau și colegii săi descoperiseră un super-Pământ, denumit GJ 1214b, care, probabil, este o lume a apelor – poate prea umedă pentru viață.

The European Southern Observatory a pornit programul TRAPPIST (Transiting Planets and Planetesimals Small Telescope) din La Silla, Chile, în anul 2010. Un alt telescop, de la Oukaimeden Observatory din Maroc, a fost pus în funcțiune în 2016 pentru a studia stelele din emisfera nordică. Printre noile descoperiri se numără sistemul TRAPPIST-1, format din șapte planete de dimensiunile Pământului, care orbitează o singură stea pitică de clasă M; dintre acestea, trei ar putea fi localizate în zona locuibilă.

Sistemul TRAPPIST-1

Sistemul planetar TRAPPIST-1 include șapte lumi, probabil stâncoase, dintre care cel puțin trei au temperaturi potrivite pentru a conține apă în stare lichidă. Telescoapele viitoare vor examina mai în detaliu aceste lumi pentru a vedea dacă au atmosfere. | Foto: NASA, JPL-CALTECH

Succesorul lui Kepler, TESS (Transiting Exoplanet Survey Satellite), a început să scaneze întregul cer din aprilie 2018 în căutarea de planete care orbitează stelele strălucitoare apropiate, inclusiv piticele de clasă M. Până în martie 2021 deja descoperise peste 2.200 de potențiale planete.

În această perioadă, astronomii se alătură oamenilor de știință din diverse domenii, de la planetologi, care studiază ipotetica geologie a exoplanetelor, până la microbiologi și chimiști, care se gândesc la ce fel de viață extraterestră ar putea exista pe acele planete și cum ar putea fi ea detectată.

Astronomia exoplanetelor se află acum pe un teren solid. Pionierii descoperirii exoplantelor au câștigat Premiul Nobel pentru fizică în 2019, iar experți-cheie în studierea exoplanetelor au câștigat granturi semnificative.

Promisiunea că planele aflate în tranzit pot dezvălui conținutul atmosferelor extraterestre ar putea fi îndeplinită în curând, odată cu lansarea Telescopului Spațial James Webb al NASA. Una dintre primele sale sarcini va fi aceea de a studia atmosferele planetelor aflate în tranzit, inclusiv a celor din sistemul TRAPPIST-1.

Dacă există ceva viu pe acele lumi extraterestre, nepământene, poate că acest secol îl va scoate la lumină.

Sursa: Science News – Century of Science.

Din aceeași categorie

© 2022-2024  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii