O conferință majoră privind biodiversitatea, încheiată recent la Montreal, Canada, a fost considerată evenimentul care va decide „soarta întregii lumi vii”. Întâlnirea s-a încheiat cu o realizare „istorică”: un acord pentru a proteja 30% din suprafața planetei noastre până în anul 2030.
Însă cât de istorică este această realizare? Judecând după efectele ariilor naturale protejate și ale întâlnirilor importante privind mediul din ultimele decenii, nu ar trebui să avem prea multe speranțe. De fapt, acest acord ne poate face să ne gândim de două ori la utilitatea unor astfel de întâlniri.
Dacă există ceva care să definească istoria conservării naturii, acel ceva este creșterea constantă a suprafeței ariilor naturale protejate, de la aproximativ 2% din suprafața globului în 1960 până la circa 17% în prezent. Acest progres a fost incredibil de dificil și a creat multe arii protejate doar pe hârtie, unde speciile sunt protejate de vânătoare și alte amenințări doar cu numele. Mai mult, unele au generat abuzuri în privința drepturilor omului și violență, deoarece oamenii au fost îndepărtați de pe terenurile care au fost declarate protejate.
Dacă au fost necesari 60 de ani pentru a ajunge la 17% suprafață protejată, cât de realistă este aproape dublarea suprafeței ariilor naturale protejate doar în următorii opt ani? Și cum se va asigura evitarea greșelilor din trecut, în ciuda retoricii de plasare a populațiilor indigene în centrul acțiunilor de conservare?
Abordarea tuturor acestor aspecte a fost lăsată la latitudinea celor peste 190 de națiuni semnatare ale acordului. Având în vedere presiunile exercitate de criza extincției multor specii și militarizarea din ce în ce mai consistentă a conservării, există puține premise ca acum lucrurile să se desfășoare total diferit.
Statele semnatare ale Convenției privind Diversitatea Biologică. Cu verde – state care au semnat și ratificat Convenția; cu mov – state care doar au semnat, nu și ratificat Convenția; cu portocaliu – state care nu au semnat Convenția. | Foto: L.TAK/WIKIMEDIA COMMONS (CC BY-SA 3.0)
Adevărata problemă nu este negociabilă
Chiar dacă 30% din suprafața Pământului ar fi protejată, cât de eficient va fi oprită pierderea biodiversității? Înmulțirea zonelor protejate a avut loc în paralel cu intensificarea crizei privind extincția. Este posibil ca, în lipsa măsurilor de conservare deja aplicate, lucrurile să fi stat mult mai rău pentru natură.
Însă un argument la fel de solid este acela că abordarea conservării prin declararea ariilor naturale protejate a ascuns multe cauze ale diminuării biodiversității: extinderea continuă a unui sistem economic care sugrumă ecosistemele prin transformarea a tot mai multe habitate în terenuri urbane sau agricole, poluarea aerului și a apei cu tot mai multe toxine și pomparea în atmosferă a tot mai multor gaze cu efect de seră. Aceste probleme structurale sunt menționate, dar niciodată nu sunt abordate cu adevărat la întâlnirile mondiale privind mediul.
În ultima vreme, astfel de întâlniri au devenit afaceri organizate de statele-gazdă pentru a-și spori veniturile din turism și pentru a obține beneficii diplomatice. Întâlnirile permit țărilor să negocieze cadrele globale pentru abordarea crizelor multiple care se suprapun. În mod cert, scara planetară la care au loc schimbările de mediu necesită o cooperare la toate nivelurile.
După Al Doilea Război Mondial, multilateralismul bazat pe cooperarea dintre state s-a dezvoltat dintr-un sentiment de speranță și a dus la convenții globale pentru abordarea provocărilor comune în multe domenii, inclusiv în domeniul mediului. Protocolul de la Montreal din 1987 a dus la refacerea stratului de ozon. Interzicerea comerțului cu fildeș a contribuit la atenuarea presiunii asupra elefanților africani.
Însă această era s-a încheiat acum. Summit-urile ONU au devenit doar puțin mai mult decât circuri mediatice, pline de speranțe deșarte, dar lipsite de vreo influență reală. Aceste întâlniri, anunțuri și acorduri sunt scrise într-un limbaj de lemn și sunt pline de promisiuni goale; lipsa luării deciziilor este crasă, chiar și atunci când este vorba despre funcționarea convenției în sine. După fiecare summit, micile realizări sunt sărbătorite ca și cum ar fi victoriile așteptate de toată lumea. Dar ce soluții au identificat aceste întâlniri pentru problemele pe care ar trebui să le abordeze?
Summit-urile climatice recente au făcut puține lucruri pentru a opri creșterea emisiilor de dioxid de carbon. Iar Convenția privind Diversitatea Biologică s-a poticnit chiar de la începuturile sale la Rio de Janeiro, Brazilia, în anul 1992. Aici s-a decis împărțirea problematicii schimbărilor climatice și a biodiversității în două convenții diferite, plasându-le pe două căi fundamental diferite, chiar atunci când oamenii de știință susțineau că ele trebuie abordate împreună.
S-a decis, de asemenea, să se transforme biodiversitatea, în special genele care ar putea fi valoroase pentru industria farmaceutică, în „capital natural” ce poate fi comercializat la nivel internațional. Această abordare capitalistă a mediului chiar de la începuturi a înrădăcinat o logică a transformării naturii în marfă. Pe scurt, logica problemei – promovarea unei economii în continuă expansiune – a devenit logica soluției.
Așadar, se poate considera că, de fapt, tratatele internaționale adâncesc distrugerea mediului, făcând ca problema să pară solvabilă fără a schimba un sistem economic global profund nesustenabil. Aceste tratate promovează compensarea carbonului, creditele pentru biodiversitate, nicio pierdere netă (ideea că efectele negative și pozitive asupra biodiversității pot fi puse în echilibru ca pe o fișă contabilă) și alte non-soluții. Ceea ce lipsește în mod fundamental este un plan pentru o economie care să accepte că trebuie să aibă niște limite ecologice ale creșterii.
Sursa: The Conversation