oceane – Info Natura

Deepwater Horizon: ecosistemele marine încă nu și-au revenit după 16 ani

Florin Mitrea — Thu, 05 Nov 2026 06:00:00 +0000

La 16 ani după dezastrul Deepwater Horizon din 2010, ecosistemele din adâncurile Golfului Mexic nu prezintă semne convingătoare de refacere. Un studiu publicat în revista Proceedings of the National Academy of Sciences arată că abundența peștilor a scăzut cu 63,5%, cea a crustaceelor cu 62%, iar cea a cefalopodelor, inclusiv a calmarilor, cu aproape 60%. Cercetătorii consideră că deversarea de petrol și substanțele chimice folosite pentru dispersarea acestuia reprezintă explicația cea mai probabilă pentru declinul persistent al vieții marine.

Unele dintre cele mai grave efecte ale poluării marine nu sunt vizibile la suprafața apei și nici nu dispar atunci când petele de petrol se risipesc. În adâncurile oceanului, acolo unde lumina pătrunde tot mai slab, iar ecosistemele depind de echilibre fragile, consecințele unui dezastru pot persista mult după încheierea operațiunilor de intervenție.

Acesta este mesajul îngrijorător al unui studiu recent dedicat dezastrului Deepwater Horizon, una dintre cele mai grave catastrofe petroliere din istoria oceanelor. La 20 aprilie 2010, explozia platformei petroliere din Golful Mexic a provocat moartea a 11 persoane și a declanșat o deversare masivă de petrol. Puțul a fost închis abia după 87 de zile, timp în care aproximativ 134 de milioane de galoane americane de petrol brut, echivalentul a circa 507 milioane de litri, au ajuns în mediul marin.

La prima vedere, o asemenea catastrofă ar putea părea o problemă a trecutului. Însă cercetările publicate în 2026 arată că fauna din apele adânci ale Golfului Mexic a suferit un declin abrupt, iar abundența multor grupuri de animale a rămas la niveluri scăzute. Descoperirea ridică o întrebare esențială: cât de mult poate dura refacerea unui ecosistem oceanic după o poluare de asemenea amploare?

Viața marină a suferit un declin dramatic

Pentru a înțelege amploarea fenomenului, echipa coordonată de oceanografa Tracey Sutton, de la Nova Southeastern University, a analizat probe colectate începând din 2011 și până în 2023. Cercetătorii au folosit peste 2.000 de probe obținute cu plase, măsurători acustice și analize genetice pentru a urmări schimbările produse în comunitățile de animale care trăiesc în masa apei, deasupra fundului oceanic.

Rezultatele sunt îngrijorătoare. Numeroase grupuri de organisme au înregistrat scăderi de aproximativ 60% sau chiar mai mari, iar unele dintre cele mai importante componente ale ecosistemului au fost afectate și mai puternic.

Krillul, un grup de mici crustacee care reprezintă o sursă esențială de hrană pentru numeroase animale marine, a înregistrat un declin de 72,8%. Peștii-lanternă, adaptați vieții în apele întunecate, au scăzut cu 62,9%, în timp ce peștii din genul Cyclothone au înregistrat o reducere de aproximativ 69%.

Aceste cifre nu descriu doar dispariția unor animale dintr-o anumită regiune. Ele indică slăbirea unor verigi esențiale ale rețelei trofice oceanice. Organismele afectate reprezintă hrană pentru pești mai mari, calmari, delfini și balene. Atunci când populațiile lor se reduc drastic, efectele pot ajunge până la prădătorii aflați în vârful lanțului trofic.

De ce sunt atât de importante animalele din zona crepusculară a oceanului?

O mare parte a studiului s-a concentrat asupra așa-numitei zone crepusculare oceanice, situată sub stratul de apă în care pătrunde suficientă lumină pentru fotosinteză. În funcție de definiție, aceasta este plasată aproximativ între 200 și 1.000 de metri adâncime, deși studiul a analizat și alte niveluri ale coloanei de apă.

Aici trăiesc pești, crustacee, calmari și numeroase alte organisme, multe dintre ele adaptate la întuneric, presiune ridicată și resurse alimentare limitate. Deși sunt rareori observate direct de oameni, aceste comunități au un rol major în funcționarea oceanelor.

Unul dintre cele mai interesante fenomene este migrația verticală zilnică. Numeroase animale urcă spre straturile superioare ale apei în timpul nopții pentru a se hrăni, apoi coboară din nou în adâncuri în timpul zilei. Deplasarea lor transportă energie și carbon între diferite niveluri ale ecosistemului.

Prin hrănire și eliminarea materiilor organice la adâncime, aceste organisme contribuie la ceea ce oamenii de știință numesc pompa biologică de carbon. O parte din carbonul preluat din straturile superioare ajunge astfel în adâncurile oceanului, unde poate rămâne stocat pentru perioade îndelungate.

Dacă populațiile acestor animale se prăbușesc, efectele nu se limitează la hrana disponibilă pentru balene sau peștii răpitori. Se poate modifica și circulația carbonului în ocean, cu implicații pentru funcționarea ecosistemelor și pentru rolul oceanelor în reglarea climei.

Petrolul și dispersanții chimici: o combinație cu efecte persistente

În timpul operațiunilor de intervenție de după accidentul Deepwater Horizon, autoritățile și echipele de răspuns au utilizat cantități mari de dispersanți chimici pentru a fragmenta petrolul în picături mai mici și a limita formarea petelor de la suprafață.

Printre substanțele folosite s-a numărat Corexit 9500A. Aproximativ 770.000 de galoane americane de dispersant, echivalentul a circa 2,9 milioane de litri, au fost injectate în apropierea puțului avariat. Strategia urmărea să reducă o parte dintre efectele vizibile ale deversării, însă a ridicat și problema expunerii organismelor din coloana de apă la amestecuri de petrol și substanțe chimice.

Fragmentarea petrolului nu înseamnă eliminarea lui. Picăturile mici pot rămâne dispersate în apă, iar compușii toxici pot intra în contact cu organisme care trăiesc departe de suprafață. Printre aceștia se numără hidrocarburile aromatice policiclice, cunoscute sub abrevierea PAH, o categorie de substanțe prezente în petrol și asociate cu efecte toxice asupra multor forme de viață.

Zooplanctonul, format din organisme mici care stau la baza numeroaselor lanțuri trofice marine, este deosebit de vulnerabil. Dacă aceste organisme sunt afectate, energia disponibilă pentru animalele de dimensiuni mai mari poate scădea, iar structura întregii comunități se poate modifica.

Cercetările ulterioare deversării au identificat compuși asociați petrolului în țesuturile cefalopodelor și în ouăle unor pești de adâncime. Astfel de contaminanți pot afecta dezvoltarea și reproducerea, iar în anumite condiții pot influența inclusiv capacitatea unor specii de a-și găsi partenerii prin intermediul mirosului.

Această situație ilustrează o dificultate majoră a intervențiilor în cazul poluării petroliere: o măsură care limitează un anumit tip de expunere poate modifica distribuția contaminanților și poate crea alte riscuri. Evaluarea eficienței dispersanților trebuie, prin urmare, să ia în calcul întregul ecosistem, nu doar aspectul suprafeței apei.

Cum au stabilit cercetătorii legătura cu dezastrul Deepwater Horizon?

O scădere a numărului de animale marine nu poate fi atribuită automat unui eveniment de poluare. Populațiile naturale fluctuează, iar temperatura apei, cantitatea de oxigen, disponibilitatea hranei și curenții oceanici pot influența puternic distribuția speciilor.

Pentru a identifica explicația cea mai probabilă, echipa de cercetători a analizat mai mulți dintre acești factori și a comparat observațiile obținute prin metode independente. Potrivit autorilor, schimbările de temperatură, oxigen și disponibilitate a hranei nu au urmat același tipar ca declinul faunei observat în date.

În schimb, momentul apariției scăderilor și amploarea lor sunt compatibile cu efectele deversării și ale operațiunilor de intervenție care au urmat. Cercetătorii consideră, astfel, că dezastrul reprezintă explicația cea mai plauzibilă pentru schimbarea observată.

Este importantă, totuși, o distincție științifică: asocierea puternică dintre dezastru și declin nu înseamnă că fiecare efect observat a fost demonstrat experimental ca fiind provocat exclusiv de petrol sau de dispersanți. Într-un ecosistem oceanic complex, mai mulți factori pot interacționa, iar cercetătorii trebuie să distingă între dovezile observaționale și demonstrarea directă a cauzalității.

Un alt rezultat îngrijorător privește diversitatea genetică. Analizele efectuate asupra unor specii de pești-lanternă au indicat modificări compatibile cu pierderea unei părți din variația genetică a populațiilor afectate. Această diversitate reprezintă o resursă esențială pentru adaptarea la schimbările mediului. Populațiile cu mai puțină variație genetică pot avea o capacitate redusă de a răspunde unor noi presiuni ecologice.

Un ecosistem poate rămâne blocat într-o stare degradată

În ecologie, refacerea unui habitat nu înseamnă doar dispariția contaminanților sau revenirea unor specii. Un ecosistem funcționează prin relații complexe între organisme, resurse, procese biologice și condițiile fizice ale mediului. Dacă aceste relații sunt perturbate suficient de puternic, revenirea la starea inițială poate deveni dificilă.

Autorii studiului descriu situația din Golful Mexic drept o schimbare ecologică majoră, caracterizată printr-o scădere abruptă și persistentă a abundenței faunei din apele adânci. În locul revenirii la nivelurile anterioare, comunitatea analizată pare să fi rămas într-o stare cu mult mai puține animale.

Aceasta este una dintre cele mai importante concluzii ale studiului: trecerea timpului nu garantează refacerea biodiversității. Unele ecosisteme pot avea nevoie de perioade foarte lungi pentru a se reface, iar altele pot suferi transformări ale căror consecințe persistă chiar și după ce sursa inițială de poluare a fost îndepărtată.

Cercetătorii nu pot preciza deocamdată dacă fauna din adâncurile Golfului Mexic va reveni la nivelurile de dinaintea accidentului și nici cât ar putea dura un asemenea proces. Declinul populațiilor de pradă ar putea contribui, de asemenea, la modificarea comportamentului prădătorilor mari, inclusiv al cetaceelor, însă amploarea acestor efecte trebuie investigată în continuare.

Lecția Deepwater Horizon: oceanele nu sunt prea mari pentru a fi afectate

Dezastrul Deepwater Horizon demonstrează cât de departe pot ajunge efectele unei activități industriale desfășurate într-un singur loc. O explozie produsă în larg a avut consecințe care au depășit cu mult zona vizibilă a petei de petrol, afectând organisme aflate la adâncimi mari și procese ecologice esențiale.

Mai arată și de ce monitorizarea pe termen lung este indispensabilă. Fără prelevări repetate, măsurători acustice și analize biologice, schimbările populațiilor care trăiesc departe de suprafață ar putea trece neobservate. Unele dintre speciile afectate sunt foarte răspândite și numeroase, ceea ce poate crea impresia falsă că sunt ferite de riscul declinului.

Pentru protejarea oceanelor, prevenirea accidentelor rămâne esențială, dar la fel de importantă este evaluarea consecințelor măsurilor de intervenție. Dispersarea petrolului nu trebuie confundată cu eliminarea poluării, iar refacerea mediului trebuie măsurată prin revenirea comunităților biologice și a funcțiilor ecosistemului, nu doar prin dispariția urmelor vizibile ale accidentului.

La 16 ani după Deepwater Horizon, Golful Mexic oferă un avertisment care depășește granițele sale geografice. Oceanul poate părea vast și capabil să absoarbă aproape orice impact, însă dimensiunea sa nu îl face invulnerabil. Uneori, cele mai grave consecințe ale unei catastrofe nu sunt cele care se văd imediat, ci cele care continuă să se desfășoare în tăcere, mult timp după ce lumea și-a mutat atenția în altă parte.

Sursa: Science Alert

The post Deepwater Horizon: ecosistemele marine încă nu și-au revenit după 16 ani appeared first on Info Natura.

Zăpadă marină: secretul oceanelor în stocarea carbonului

Florin Mitrea — Sat, 31 Oct 2026 06:00:00 +0000

O nouă tehnică de imagistică dezvăluie cum bacteriile interacționează cu structurile microscopice de zăpadă marină. Aceste particule transportă carbonul de la suprafața oceanului către adâncuri, contribuind la reglarea climei. Potrivit cercetătorilor, particulele cu vâscozitate ridicată pot transporta de peste șase ori mai mult carbon către oceanul profund decât cele mai puțin vâscoase.

Imaginează-ți că, undeva în adâncul oceanului, ninge fără încetare. Nu sunt fulgi de gheață, iar apa nu este suficient de rece pentru ca aceștia să se formeze. În schimb, prin întunericul oceanic coboară o ploaie lentă de particule minuscule, alcătuite din resturi de organisme, mucus, bacterii și minerale. Acest fenomen poartă numele de zăpadă marină și reprezintă una dintre componentele esențiale ale sistemului natural prin care planeta își reglează circuitul carbonului.

Deși pare un proces banal, această ninsoare microscopică ascunde o complexitate surprinzătoare. Nu toate particulele se descompun în același ritm, iar diferențele aparent neînsemnate dintre ele pot determina cât carbon rămâne în apropierea suprafeței și cât ajunge în adâncurile oceanului.

Un studiu realizat de specialiști de la Scripps Institution of Oceanography, din cadrul Universității California din San Diego, și de la Universitatea din Lincoln, Marea Britanie, scoate în evidență un factor important: cât de vâscoasă și de lipicioasă este zăpada marină. Rezultatele, publicate în revista Science, sugerează că această proprietate poate influența considerabil eficiența oceanelor în stocarea carbonului pe termen lung.

Zăpada marină, ninsoarea invizibilă care hrănește oceanul

Zăpada marină nu este o substanță unică, ci un amestec de particule organice și minerale care se formează în apa oceanică. În compoziția sa intră resturi de plancton, organisme microscopice moarte, excremente, fragmente de material biologic, mucus secretat de microorganisme și particule minerale.

Unele dintre aceste particule se formează în apropierea suprafeței, acolo unde lumina solară permite dezvoltarea fitoplanctonului. Acesta absoarbe dioxid de carbon prin fotosinteză și transformă carbonul anorganic în materie organică. O parte din această materie este consumată de alte organisme, în timp ce resturile sale se aglomerează și încep să coboare prin coloana de apă.

Pe măsură ce se scufundă, particulele transportă carbonul departe de suprafața oceanului. O parte este consumată de bacterii și alte organisme, iar alta este transformată în substanțe dizolvate. Numai o fracțiune ajunge la adâncimi mari, unde carbonul poate rămâne izolat de atmosferă timp de sute sau mii de ani, uneori chiar mai mult, în funcție de procesele oceanice implicate.

Potrivit estimărilor prezentate de cercetători, zăpada marină transportă anual peste 10 miliarde de tone de carbon departe de suprafața oceanului. Totuși, numai aproximativ două miliarde de tone ajung în zonele adânci în care carbonul poate fi stocat pentru perioade îndelungate.

Diferența este considerabilă. Ea arată că drumul carbonului de la suprafața oceanului către adâncuri este presărat cu obstacole biologice și fizice. Înțelegerea acestor obstacole este esențială pentru a determina cât de eficient funcționează oceanele ca rezervoare naturale de carbon.

Pompa biologică a carbonului și rolul său în reglarea climei

Transportul carbonului prin zăpada marină face parte dintr-un mecanism cunoscut sub numele de pompa biologică a carbonului. Acesta leagă activitatea organismelor marine de circuitul global al carbonului și, implicit, de evoluția climei.

Procesul începe în stratul superior al oceanului, unde fitoplanctonul utilizează lumina solară pentru a transforma dioxidul de carbon în materie organică. O parte din această materie intră în lanțurile trofice marine, iar alta ajunge în particulele care se scufundă.

Atunci când carbonul organic este transportat în adâncuri și rămâne acolo pentru perioade îndelungate, el nu mai participă imediat la schimburile de dioxid de carbon dintre ocean și atmosferă. În acest fel, pompa biologică contribuie la reglarea concentrației atmosferice de CO₂.

Totuși, nu orice particulă care începe să se scufunde contribuie în aceeași măsură la stocarea carbonului. Dacă este descompusă rapid în apropierea suprafeței, carbonul său poate fi reciclat în straturile superioare ale oceanului. În schimb, dacă particula supraviețuiește mai mult timp și ajunge la adâncimi mari, există șanse mai mari ca o parte din carbon să rămână izolată pentru o perioadă îndelungată.

Tocmai această diferență îi interesează pe cercetători. Pentru a estima corect rolul oceanelor în circuitul carbonului, nu este suficient să știm câtă materie organică se formează la suprafață. Trebuie să înțelegem și ce se întâmplă cu ea în timpul scufundării.

De ce vâscozitatea zăpezii marine poate face diferența

Până acum, atenția cercetătorilor s-a concentrat asupra unor caracteristici precum dimensiunea, densitatea și viteza de scufundare a particulelor marine. Noul studiu evidențiază importanța unei alte proprietăți: vâscozitatea, adică rezistența unui material la deformare și curgere.

Pentru a înțelege mai ușor fenomenul, ne putem imagina diferența dintre un gel moale și unul foarte dens. Ambele pot conține aceleași tipuri generale de substanțe, însă consistența lor schimbă modul în care se comportă și cât de ușor pot fi pătrunse sau descompuse.

În cazul zăpezii marine, mucusul și alte substanțe organice formează o structură tridimensională în care bacteriile se deplasează, se fixează și consumă materia organică. Zonele mai puțin vâscoase sunt mai accesibile, în timp ce regiunile mai dense și mai rezistente pot fi mai greu de colonizat și degradat.

Cercetătorii au constatat că bacteriile se pot instala mai ușor în regiunile mai puțin vâscoase ale particulelor. Pentru a ajunge în interiorul zonelor mai dense, ele trebuie să descompună treptat materialul care le separă de acestea. Prin urmare, o particulă cu o structură internă mai rezistentă poate supraviețui mai mult timp atacului microbian. Ea are astfel posibilitatea de a coborî la adâncimi mai mari înainte ca materia organică să fie descompusă.

Experimentele de laborator și simulările computerizate prezentate în studiu sugerează că particulele foarte vâscoase pot transporta de peste șase ori mai mult carbon către oceanul profund decât particulele mai puțin vâscoase.

Această valoare evidențiază potențialul efect al structurii microscopice asupra circuitului global al carbonului. Nu înseamnă însă că fiecare particulă foarte vâscoasă va transporta în mod automat de șase ori mai mult carbon în orice condiții oceanice. Rezultatul trebuie interpretat în contextul tipurilor de particule și al condițiilor analizate de cercetători.

O tehnică de imagistică permite observarea bacteriilor în interiorul particulelor

Pentru a descoperi mecanismul din spatele acestor diferențe, oamenii de știință au avut nevoie de o metodă prin care să observe simultan structura microscopică a mucusului și comportamentul bacteriilor vii.

Bryce Inman, cercetător implicat în proiect, a început să investigheze problema în 2021, în perioada în care lucra la Scripps Institution of Oceanography. După mai mulți ani de încercări, echipa sa a reușit să dezvolte o metodă funcțională în 2025.

Tehnica îmbină microscopia confocală tridimensională cu ajutorul unor molecule fluorescente specializate. Acestea permit evidențierea proprietăților fizice ale mucusului și reconstruirea structurii sale în trei dimensiuni. Cercetătorii pot astfel să urmărească mai bine relația dintre arhitectura particulelor și modul în care bacteriile le colonizează. Metoda este descrisă într-un studiu complementar publicat în revista Nature Communications, pe 22 iulie 2026.

Importanța acestei realizări depășește simpla obținere a unor imagini spectaculoase. Mucusul nu este un mediu uniform, așa cum ar putea părea la scară macroscopică. El conține denivelări, cavități și regiuni cu proprietăți fizice diferite, care pot influența accesul microorganismelor la nutrienți.

Înțelegerea acestor structuri permite explicarea unor diferențe biologice care, până acum, erau dificil de observat direct. În loc să studieze numai rezultatul final al descompunerii, cercetătorii pot investiga mecanismele care o fac mai rapidă sau mai lentă.

Ce înseamnă descoperirea pentru modelele climatice

Oceanele reprezintă o componentă fundamentală a sistemului climatic. Ele absorb căldură, participă la schimburile de gaze cu atmosfera și transportă carbon printr-o rețea complexă de procese fizice, chimice și biologice.

Pentru a estima evoluția climei, oamenii de știință folosesc modele care descriu aceste procese și interacțiunile dintre ele. Dar precizia unui model depinde și de cât de bine sunt cunoscute mecanismele care au loc la scară microscopică.

Dacă modelele nu surprind corect modul în care particulele organice se descompun în timpul scufundării, estimările privind transportul carbonului către oceanul profund pot fi afectate. Vâscozitatea ar putea deveni, astfel, un parametru util pentru descrierea mai realistă a pompei biologice a carbonului.

Studiul nu demonstrează că oceanele vor absorbi automat mai mult dioxid de carbon în viitor și nici că schimbările climatice pot fi compensate de zăpada marină. Ea identifică un mecanism care trebuie luat în considerare atunci când evaluăm eficiența stocării naturale a carbonului.

Rămân întrebări importante: cât de răspândite sunt particulele cu vâscozitate ridicată în diferite regiuni oceanice? Cum le influențează temperatura, disponibilitatea nutrienților și compoziția biologică? Și în ce măsură schimbările de mediu modifică structura lor și activitatea bacteriilor? Răspunsurile ar putea ajuta la îmbunătățirea estimărilor privind cantitatea de carbon care ajunge în adâncuri și durata pentru care acesta rămâne stocat.

De la adâncurile oceanului la alte ecosisteme

Noua metodă de imagistică ar putea fi utilă și în afara studierii oceanelor. Structuri asemănătoare mucusului se întâlnesc în numeroase medii biologice, de la recifele de corali și pădurile de alge până la sistemele radiculare ale plantelor și tractul digestiv al oamenilor și al altor animale.

În toate aceste medii, microorganismele interacționează cu suprafețe și structuri complexe. Proprietățile fizice ale acestora pot influența locurile în care bacteriile se fixează, modul în care se deplasează și accesul lor la resurse.

În cazul recifelor de corali, de exemplu, înțelegerea relației dintre microorganisme și mucus ar putea contribui la studierea proceselor biologice implicate în sănătatea și recuperarea ecosistemelor. În cazul plantelor, cercetarea unor astfel de interacțiuni ar putea oferi informații despre comunitățile microbiene din apropierea rădăcinilor.

Aceste aplicații sunt direcții de cercetare posibile, nu rezultate deja demonstrate pentru toate ecosistemele menționate. Totuși, ele arată cât de importantă poate fi observarea mediilor biologice la scară microscopică.

Uneori, procesele care influențează funcționarea unei întregi planete depind de detalii invizibile cu ochiul liber. În ocean, o diferență de consistență într-o particulă minusculă poate modifica accesul bacteriilor la materia organică și, implicit, cantitatea de carbon care ajunge la mari adâncimi.

Sursa: SciTechDaily

The post Zăpadă marină: secretul oceanelor în stocarea carbonului appeared first on Info Natura.

Bacteriile oceanice minuscule transportă carbonul în adâncuri

Florin Mitrea — Wed, 14 Oct 2026 05:00:00 +0000

Bacteriile oceanice pot transporta cantități importante de carbon spre adâncuri. Cercetătorii au descoperit că anumite tulpini ale genului Synechococcus se grupează mai frecvent și sunt transportate mai des spre adâncuri. Capacitatea de agregare influențează cantitatea de carbon care părăsește stratul superficial al apei. Studiul realizat în Marea Baltică ar putea contribui la îmbunătățirea estimărilor privind rolul microorganismelor marine în ciclul carbonului.

Atunci când ne gândim la organismele care influențează clima planetei, ne vin în minte pădurile, oceanele întinse sau marile curenți oceanici. Totuși, o parte importantă a poveștii se desfășoară la o scară mult mai mică, în lumea microorganismelor care plutesc în apa mării. Unele dintre acestea sunt atât de mici încât celulele lor au un diametru de numai câteva miimi de milimetru, dar contribuie la captarea carbonului prin fotosinteză.

Un studiu realizat în Marea Baltică, prezentat de publicația Earth.com pe 7 octombrie 2026, arată că aceste microorganisme pot participa la transportul carbonului spre adâncuri printr-un mecanism surprinzător: gruparea celulelor în agregate care se scufundă. Cercetătorii au constatat că acest comportament diferă între tulpinile bacteriene, ceea ce poate influența cantitatea de carbon care părăsește apele de suprafață.

Descoperirea este importantă pentru înțelegerea pompei biologice a carbonului, mecanismul prin care o parte din materia organică produsă la suprafața oceanului ajunge în straturile profunde. Ea nu înseamnă că aceste bacterii pot opri încălzirea globală, dar arată că estimările privind circulația carbonului trebuie să țină cont și de comportamentul unor organisme microscopice.

Picocianobacteriile, microorganisme minuscule care captează carbonul

În apele marine trăiește o comunitate diversă de organisme microscopice cunoscute sub numele de fitoplancton. Acestea folosesc lumina solară pentru a transforma carbonul anorganic în substanțe organice, contribuind astfel la productivitatea ecosistemelor acvatice.

Printre cele mai mici componente ale fitoplanctonului se numără picocianobacteriile. Celulele lor au un diametru mai mic de doi micrometri, adică mai puțin de două miimi de milimetru. În ciuda dimensiunilor reduse, aceste organisme sunt răspândite în mediile marine și contribuie la captarea carbonului prin fotosinteză.

O parte din carbonul fixat astfel este utilizată pentru creșterea celulelor. O altă parte intră în circuitul alimentar marin, fiind transferată către alte organisme sau ajungând în resturi biologice și particule organice.

Până aici, procesul pare relativ simplu. Problema apare atunci când cercetătorii încearcă să explice cum ajunge carbonul captat de organisme atât de mici în straturile profunde ale oceanului. Celulele individuale au o capacitate redusă de scufundare, deoarece dimensiunile lor minuscule fac ca rezistența apei să le influențeze puternic deplasarea. Tocmai această dificultate a reprezentat punctul de plecare al cercetării prezentate de Earth.com.

Cum ajunge carbonul de la suprafața oceanului în adâncuri?

Pentru a înțelege importanța descoperirii, trebuie să privim oceanul ca pe un sistem în care carbonul circulă continuu între atmosferă, organismele vii și apa de diferite adâncimi. Prin fotosinteză, fitoplanctonul preia carbonul anorganic dizolvat în apă și îl transformă în materie organică. Atunci când organismele mor, elimină resturi sau sunt consumate de alte viețuitoare, o parte din acest material ajunge în particule care se scufundă.

Agregatele de materie organică pot include celule, resturi biologice și substanțe produse de organismele marine. Împreună, particulele care coboară prin coloana de apă sunt asociate fenomenului cunoscut drept „zăpadă marină”, denumire care descrie aspectul lor atunci când sunt observate în apă.

Transportul carbonului de la suprafață spre interiorul oceanului face parte din pompa biologică a carbonului. Acest mecanism contribuie la reglarea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă, deoarece o parte din carbonul captat prin fotosinteză ajunge în straturile oceanice profunde.

Totuși, transportul spre adâncime nu înseamnă automat stocare permanentă. Materia organică este descompusă de microorganisme, iar carbonul poate reveni în apă sub formă de carbon anorganic dizolvat. Cu cât carbonul ajunge mai adânc înainte de a fi eliberat din nou, cu atât poate rămâne mai mult timp separat de schimburile rapide cu atmosfera.

În acest context, chiar și o contribuție aparent modestă a picocianobacteriilor poate fi importantă pentru înțelegerea fluxului total de carbon prin ecosistemele marine.

Cercetătorii au descoperit că unele tulpini se scufundă mai ușor decât altele

Studiul a fost coordonat de cercetători de la Departamentul de Ecologie, Mediu și Științe ale Plantelor al Universității din Stockholm, în colaborare cu Marine Ecological Lab. Echipa a analizat picocianobacteriile din Marea Baltică, concentrându-se asupra perioadei de primăvară și vară.

Cercetătorii au prelevat probe de apă de la suprafață și de la adâncimi de 25 și 75 de metri. În plus, au instalat capcane pentru sedimente sub stratul iluminat al apei, dispozitive care colectează particulele aflate în proces de scufundare.

Pentru identificarea și compararea microorganismelor, echipa de cercetători a combinat microscopia, citometria în flux și analizele genetice. O etapă importantă a constat în separarea particulelor în funcție de dimensiune, astfel încât cercetătorii să poată compara celulele individuale cu microorganismele prezente în fracțiunile mai mari și în materialul colectat de capcane.

Rezultatele au evidențiat un aspect interesant. Picocianobacteriile reprezentau o componentă importantă a comunității de plancton, iar contribuția lor la biomasa care se scufunda era, în linii mari, proporțională cu abundența lor la suprafață. Analizele au scos însă la iveală diferențe între tulpinile genului Synechococcus. Unele tulpini au fost identificate mai frecvent în fracțiunile cu particule mari și în capcanele pentru sedimente decât altele.

Acest rezultat sugerează că anumite tulpini au o tendință mai pronunțată de a forma agregate, ceea ce favorizează transportul lor spre adâncime. Potrivit autorului principal, Martin Ekman, proprietățile de agregare diferă între tulpinile de picocianobacterii, iar gradul de agregare influențează direct amploarea exportului acestora din apele de suprafață.

Prin urmare, nu este suficient să știm câte microorganisme fotosintetice există într-o anumită zonă marină. Pentru a estima contribuția lor la transportul carbonului, trebuie să înțelegem și cum se comportă celulele respective.

Schimbările sezoniere influențează transportul carbonului

Studiul a identificat și diferențe sezoniere în distribuția picocianobacteriilor. Tulpinile care formau mai frecvent agregate și cele întâlnite predominant sub formă de celule individuale atingeau maxime de abundență în perioade diferite ale anului.

Această observație sugerează că proprietatea de a forma agregate reprezintă o caracteristică ecologică importantă, care poate influența comportamentul microorganismelor în condiții de mediu variabile.

De exemplu, dacă proporția tulpinilor cu tendință ridicată de agregare se modifică de-a lungul anului, se poate schimba și cantitatea de biomasă a picocianobacteriilor transportată spre adâncime. Totuși, amploarea acestei variații trebuie evaluată în contextul celorlalte procese biologice și fizice care controlează fluxul de particule.

Studiul nu arată că toate picocianobacteriile se comportă la fel și nici că agregarea este singurul mecanism prin care carbonul asociat acestor microorganisme ajunge în profunzime. El evidențiază însă o diferență între tulpini care poate ajuta la explicarea contribuției lor la exportul de carbon.

Această distincție este importantă pentru modelele climatice și biogeochimice. Dacă modelele tratează toate microorganismele dintr-un grup ca având proprietăți identice, ele pot omite diferențe biologice relevante pentru estimarea transportului carbonului.

Ce ne spune descoperirea despre viitorul oceanelor?

Pe măsură ce oceanele se încălzesc, structura comunităților de fitoplancton se poate modifica. Unul dintre procesele relevante este intensificarea stratificării în anumite regiuni marine, fenomen prin care straturile de apă tind să se amestece mai puțin. În asemenea condiții, transportul nutrienților din adâncuri către suprafață poate fi limitat.

Cercetătorii se așteaptă ca microorganismele fotosintetice foarte mici să devină mai abundente în unele oceane mai calde și mai sărace în nutrienți. Dacă această tendință se confirmă, devine important să înțelegem nu doar cât carbon captează aceste organisme, ci și ce proporție din biomasa lor ajunge în straturile profunde.

Aici se află una dintre implicațiile climatice ale studiului. Dacă anumite tulpini formează agregate mai ușor decât altele, schimbarea compoziției comunităților microbiene ar putea influența cantitatea de carbon exportată din stratul superficial.

Există însă o diferență esențială între această posibilitate și o concluzie demonstrată. Studiul din Marea Baltică nu stabilește cât de mult se va modifica absorbția globală a carbonului și nici dacă efectul net al încălzirii oceanelor va fi o creștere sau o scădere a exportului acestuia. Pentru asemenea estimări sunt necesare observații suplimentare și studii în alte regiuni marine.

Mai există și o altă consecință ecologică. Descompunerea materiei organice consumă oxigen, iar acumularea și degradarea particulelor organice pot contribui la reducerea concentrației de oxigen în apele profunde. Acest fenomen este relevant pentru Marea Baltică, unde există deja zone cu deficit de oxigen.

Așadar, procesele care transportă carbonul spre adâncuri pot influența simultan ciclul carbonului și condițiile de viață ale organismelor marine.

De ce trebuie continuate cercetările în alte regiuni marine?

Studiul a fost realizat în zona Landsort Deep din Marea Baltică, unde există un program de monitorizare ecologică desfășurat de peste 30 de ani. Aceste date pe termen lung le-au permis cercetătorilor să compare observațiile cu tendințele înregistrate anterior și să evalueze rezultatele într-un context ecologic mai larg.

O asemenea perspectivă este importantă deoarece ecosistemele marine variază atât sezonier, cât și de la un an la altul. Măsurătorile efectuate într-o singură perioadă pot surprinde o situație temporară, în timp ce monitorizarea îndelungată permite identificarea unor tipare mai stabile.

Următorul pas este verificarea fenomenului în alte regiuni ale oceanului, inclusiv în apele deschise unde picofitoplanctonul este abundent. Dacă diferențele de agregare dintre tulpini se dovedesc importante și în aceste medii, cercetătorii ar putea fi nevoiți să revizuiască estimările privind contribuția celor mai mici organisme fotosintetice la transportul carbonului.

Deocamdată, rezultatele oferă o explicație pentru un mecanism observat în Marea Baltică și indică o direcție promițătoare pentru cercetările viitoare. Ele nu demonstrează că toate oceanele funcționează la fel, ci arată de ce diversitatea biologică trebuie luată în considerare atunci când încercăm să înțelegem circulația carbonului la scară planetară.

Sursa: Earth.com

The post Bacteriile oceanice minuscule transportă carbonul în adâncuri appeared first on Info Natura.

Deșeuri radioactive în Atlantic și ce se întâmplă cu butoaiele de la mare adâncime

Florin Mitrea — Fri, 09 Oct 2026 05:00:00 +0000

La mii de metri sub suprafața Atlanticului de Nord-Est se află una dintre cele mai puțin cunoscute moșteniri ale începuturilor erei nucleare: sute de mii de tone de deșeuri radioactive depozitate în butoaie și abandonate pe fundul oceanului în a doua jumătate a secolului XX. Timp de decenii, aceste recipiente au rămas aproape inaccesibile cercetătorilor, însă o serie de expediții științifice recente au început să dezvăluie ceea ce se întâmplă cu ele.

Imaginează-ți că ai putea coborî aproape cinci kilometri sub suprafața oceanului. Pe măsură ce lumina dispare în urma ta, presiunea apei crește până la valori de sute de ori mai mari decât cea de la suprafața mării, iar lumea familiară a oceanelor se transformă într-un peisaj rece și întunecat, în care sedimentul fin se întinde cât vezi cu ochii.

Într-un asemenea loc, atât de îndepărtat de lumea oamenilor, ai putea întâlni însă ceva cu totul neașteptat: un butoi metalic acoperit de organisme marine. Nu este vorba despre un container pierdut accidental și nici despre o relicvă a unei nave scufundate. Este unul dintre miile de recipiente în care, în urmă cu câteva decenii, au fost depozitate deșeuri radioactive și apoi aruncate intenționat în Oceanul Atlantic.

Astăzi, cercetătorii se întorc în acest loc pentru a afla ce s-a întâmplat cu acele recipiente după mai bine de jumătate de secol și, mai ales, dacă ceea ce a fost considerat cândva o soluție pentru îndepărtarea deșeurilor a devenit între timp o sursă persistentă de poluare radioactivă.

Cum a devenit fundul oceanului un depozit pentru deșeuri radioactive

În primele decenii ale erei nucleare, societatea abia începea să înțeleagă amploarea problemelor pe care le putea genera utilizarea materialelor radioactive. Reactoarele nucleare, laboratoarele de cercetare, industria și medicina produceau cantități tot mai mari de materiale contaminate, iar metodele moderne de depozitare și gestionare a deșeurilor radioactive erau încă în dezvoltare.

În acest context, adâncurile oceanelor păreau, pentru unii, o soluție aproape ideală. Fundul oceanului se afla la kilometri sub suprafață, departe de așezările umane și departe de orice activitate cotidiană. Dacă deșeurile erau închise în recipiente și coborâte în zonele abisale, exista speranța că vor rămâne izolate pentru perioade suficient de lungi.

Între aproximativ 1949 și 1982, această idee a fost pusă în practică. Peste 200.000 de butoaie cu deșeuri radioactive au fost aruncate în Atlanticul de Nord-Est, în regiuni aflate la adâncimi de câteva mii de metri. Cantitatea totală de material depozitat în acest mod a fost estimată la peste 150.000 de tone.

Privită prin prisma prezentului, decizia pare greu de justificat. La vremea respectivă însă, cunoștințele despre ecosistemele oceanului abisal erau mult mai limitate, iar capacitatea tehnologică de a explora direct asemenea regiuni era aproape inexistentă. Fundul oceanului era perceput mai degrabă ca un spațiu vast și izolat decât ca un ecosistem complex.

În plus, se presupunea că butoaiele vor rămâne suficient de mult timp închise pentru ca radionuclizii cu perioade de înjumătățire mai scurte să se dezintegreze înainte ca materialul să poată ajunge în mediul înconjurător. Numai că un container metalic nu este o structură eternă, iar timpul petrecut în apă sărată, sub presiune și în contact permanent cu sedimentul își lasă inevitabil amprenta.

O lume ascunsă la aproape 5.000 de metri adâncime

Pentru mult timp, oamenii de știință au avut foarte puține informații despre starea reală a acestor butoaie. Localizarea lor exactă nu era cunoscută în toate cazurile, iar investigarea directă a fundului oceanului la asemenea adâncimi este o operațiune extrem de dificilă și costisitoare.

Situația a început să se schimbe odată cu dezvoltarea unor vehicule subacvatice capabile să cartografieze suprafețe mari ale fundului marin. În cadrul proiectului francez NODSSUM, cercetătorii au început să localizeze și să studieze depozitele de deșeuri radioactive abandonate în Atlantic.

În timpul unei expediții desfășurate în 2025, vehiculul autonom subacvatic UlyX a identificat și cartografiat 3.355 de butoaie. Descoperirea a oferit cercetătorilor o imagine mult mai clară asupra distribuției acestor obiecte și a permis selectarea unor zone care urmau să fie investigate mai detaliat.

Un an mai târziu, cercetătorii s-au întors în regiune la bordul navei Pourquoi Pas?, de această dată având la dispoziție submersibilul cu echipaj Nautile. Capabil să ajungă până la aproximativ 6.000 de metri adâncime, acesta le-a permis cercetătorilor să privească direct ceea ce se întâmplă cu recipientele abandonate cu zeci de ani în urmă.

În timpul expediției, Nautile a coborât de aproximativ 20 de ori în zona investigată, ajungând la adâncimi de peste 4.700 de metri. Pentru cercetători, aceste scufundări au reprezentat mai mult decât o simplă operațiune de căutare. Ele au oferit ocazia de a observa direct interacțiunea dintre materialele radioactive, recipientele degradate și ecosistemul care s-a dezvoltat în jurul lor.

Când oceanul începe să pătrundă în interiorul butoaielor

Imaginile obținute în timpul expedițiilor arată o realitate diferită de cea pe care ar fi sugerat-o ideea unui „depozit” subacvatic. Unele dintre butoaie sunt încă recognoscibile, însă multe prezintă semne evidente de coroziune și degradare după decenii petrecute în mediul marin.

În anumite cazuri, cercetătorii au observat chiar ceea ce pare a fi o scurgere a materialului din interior către sedimentul din jur. Este unul dintre motivele pentru care oamenii de știință sunt interesați nu doar de localizarea butoaielor, ci și de ceea ce se întâmplă în imediata lor vecinătate.

Odată ce un recipient începe să se degradeze, problema nu mai poate fi privită doar ca una de integritate a containerului. Devine o problemă ecologică: cum circulă materialele eliberate în apă și sediment și ce se întâmplă atunci când acestea intră în contact cu organismele care trăiesc acolo?

Iar aici apare una dintre cele mai neașteptate observații ale expediției. Butoaiele nu se află într-un peisaj lipsit de viață. După zeci de ani, ele au fost colonizate de organisme marine. Anemonele și bureții s-au fixat pe suprafețele metalice, în timp ce în jurul lor au fost observate crustacee, pești și castraveți de mare. Practic, ceea ce a fost introdus în ocean ca deșeu a devenit între timp parte din peisajul biologic al fundului marin.

Această transformare face studiul cu atât mai important, pentru că organismele care folosesc aceste structuri pot intra în contact direct cu sedimentele și apa din apropierea butoaielor.

Ce se întâmplă cu radioactivitatea eliberată în ocean

Faptul că unele butoaie sunt corodate nu înseamnă automat că întregul Atlantic este contaminat sau că există un pericol radiologic pentru populația umană. Dimpotrivă, una dintre întrebările esențiale ale proiectului NODSSUM este tocmai aceea de a determina cât de localizată este radioactivitatea și în ce măsură radionuclizii se deplasează prin mediul marin.

Cercetătorii au identificat în zona studiată radionuclizi precum cobalt-60 și niobiu-94, iar investigațiile includ și alte elemente radioactive asociate deșeurilor istorice. Important este însă că nivelul de radioactivitate nu trebuie interpretat doar prin simpla prezență a unui radionuclid. Contează concentrația, forma chimică, modul în care este legat de sediment, mobilitatea sa în apă și, nu în ultimul rând, posibilitatea de a fi preluat de organisme.

În imediata apropiere a unei surse radioactive pot exista concentrații semnificativ mai mari decât în apa aflată la distanță, iar diluția și procesele chimice pot reduce rapid concentrațiile pe măsură ce ne îndepărtăm de sursă. De aceea, cercetătorii nu caută doar „radioactivitate”, ci încearcă să construiască o hartă a distribuției radionuclizilor în apă, sedimente și organisme.

În timpul expediției au fost prelevate probe din toate aceste componente ale ecosistemului. Cercetătorii pot astfel să compare ceea ce se găsește chiar lângă butoaie cu ceea ce există la distanțe mai mari și să determine dacă există o acumulare biologică a anumitor radionuclizi.

Această diferență este esențială. Dacă radioactivitatea rămâne concentrată în imediata apropiere a butoaielor, problema este în primul rând una locală, legată de acele depozite. Dacă însă anumite substanțe sunt preluate de organisme și transferate mai departe prin lanțurile trofice, situația devine mult mai complexă.

Un experiment involuntar desfășurat timp de zeci de ani

Poate că cea mai interesantă parte a acestei povești este faptul că oamenii de știință au descoperit, fără să fi intenționat vreodată acest lucru, un fel de experiment natural care se desfășoară de mai bine de jumătate de secol.

Butoaiele au fost introduse în mediul marin într-o perioadă în care ecosistemele abisale erau foarte puțin cunoscute. De atunci, acestea au fost supuse permanent coroziunii, iar organismele au avut timp să colonizeze suprafețele lor. În jurul lor s-au acumulat sedimente, microorganisme și forme de viață adaptate condițiilor extreme ale oceanului profund. Pentru cercetători, aceste comunități biologice reprezintă o oportunitate rară de a observa cum interacționează un ecosistem de mare adâncime cu o sursă artificială de contaminare introdusă cu zeci de ani în urmă.

Probele colectate în cadrul expedițiilor vor permite analizarea apei și sedimentelor, dar și a organismelor care trăiesc în apropierea butoaielor. Prin comparația cu organisme din zone neafectate direct de depozite, cercetătorii pot încerca să afle dacă există o acumulare măsurabilă a radionuclizilor în țesuturile acestora.

Rezultatele sunt importante și dincolo de cazul particular al Atlanticului. Ele pot contribui la înțelegerea comportamentului pe termen lung al deșeurilor radioactive în mediul marin și pot oferi informații despre modul în care radionuclizii interacționează cu ecosistemele aflate la mari adâncimi.

Moștenirea unei epoci în care oceanul părea infinit

Există ceva profund simbolic în imaginile acestor butoaie acoperite de bureți și anemone. Ele reprezintă întâlnirea dintre două scări de timp foarte diferite: timpul oamenilor și timpul mediului.

Pentru cei care au aruncat recipientele în ocean în urmă cu mai bine de jumătate de secol, fundul Atlanticului putea părea un loc aproape inaccesibil și, prin urmare, suficient de îndepărtat pentru ca problema să dispară din perspectiva societății. Astăzi știm că oceanele nu sunt spații goale în care lucrurile pot fi pur și simplu abandonate.

Chiar și la aproape cinci kilometri adâncime există viață. Există sedimente care interacționează cu apa, microorganisme care transformă materia, animale care se hrănesc și se deplasează și ecosisteme care răspund lent, dar permanent, la schimbările din mediul lor. De aceea, studierea acestor deșeuri radioactive în Atlantic nu este doar o căutare a unor butoaie ruginite. Este o încercare de a înțelege consecințele pe termen foarte lung ale unei decizii luate într-o perioadă în care oamenii știau mult mai puțin despre adâncurile oceanului decât știm astăzi.

Ceea ce se află acum la aproape 5.000 de metri sub suprafața Atlanticului este, într-un fel, o capsulă a timpului. Butoaiele se degradează, ecosistemul din jurul lor continuă să evolueze, iar cercetătorii abia acum pot observa direct rezultatul unei decizii care, timp de decenii, a rămas ascunsă în întunericul oceanului. Oceanul a putut ascunde aceste deșeuri. Dar nu le-a făcut să dispară.

Sursa: Science Alert

The post Deșeuri radioactive în Atlantic și ce se întâmplă cu butoaiele de la mare adâncime appeared first on Info Natura.

Curentul circumpolar antarctic: râul uriaș care leagă oceanele lumii

Florin Mitrea — Tue, 25 Aug 2026 05:00:00 +0000

Există pe Pământ un „râu” atât de vast, încât nu poate fi oprit de niciun continent. În jurul Antarcticii, curentul circumpolar antarctic transportă neîncetat cantități uriașe de apă de la vest spre est, formând singurul sistem de curenți oceanici care înconjoară complet globul. El traversează Oceanul de Sud și creează o legătură permanentă între Atlantic, Indian și Pacific, influențând distribuția căldurii, a sărurilor, a nutrienților și a carbonului la scară planetară. Deși se află la mii de kilometri de România, efectele sale fac parte din mecanismul complex care contribuie la reglarea climei întregii planete.

Numit în engleză Antarctic Circumpolar Current sau ACC, acest gigant al Oceanului de Sud nu seamănă cu imaginea simplă a unui râu care curge într-un singur canal. Este, mai degrabă, un vast sistem de fronturi, jeturi și mase de apă care se întind de la suprafață până la mari adâncimi. Tocmai dimensiunea sa, dar și faptul că nu întâlnește nicio barieră continentală care să-i închidă drumul, îl transformă într-una dintre cele mai importante componente ale sistemului climatic global.

Un curent născut într-un ocean fără bariere

Pentru a înțelege de ce curentul circumpolar antarctic este atât de special, trebuie să privim harta lumii dintr-o perspectivă diferită. În majoritatea oceanelor, continentele blochează circulația apei și obligă curenții să se întoarcă, să se despartă sau să formeze mari bucle oceanice. În jurul Antarcticii însă există o bandă aproape continuă de ocean.

Această deschidere permite apei să circule în jurul continentului antarctic fără să fie oprită de uscat. Curentul se deplasează predominant de la vest spre est, fiind alimentat în mare măsură de puternicele vânturi vestice ale emisferei sudice. NASA subliniază că regiunea din jurul latitudinii de aproximativ 60° sud este singura zonă a Pământului în care oceanul poate circula complet în jurul globului fără o întrerupere continentală.

Rezultatul este un sistem oceanic cu adevărat planetar. Curentul circumpolar conectează cele trei mari bazine oceanice – Atlanticul, Indianul și Pacificul – și permite schimbul de apă între ele. Din acest motiv, Oceanul de Sud nu este doar apa care înconjoară Antarctica, ci poate fi privit ca unul dintre marile noduri ale circulației globale.

Lungimea traseului său depășește 23.000 de kilometri, iar unele estimări ale transportului său mediu sunt de ordinul a peste 130 de milioane de metri cubi de apă pe secundă. Acest volum uriaș îl face cel mai mare sistem de curenți oceanici de pe planetă.

Vânturile, rotația Pământului și relieful ascuns al fundului oceanic

La prima vedere, explicația pare simplă: vânturile vestice împing apa spre est. În realitate, mecanismul este mult mai complex. Vântul reprezintă o sursă esențială de energie, dar mișcarea apei este modelată și de rotația Pământului, de diferențele de temperatură și salinitate și chiar de munții și platourile ascunse sub mii de metri de apă.

Rotația Pământului produce efectul Coriolis, care modifică direcția de deplasare a maselor de apă. În același timp, relieful fundului oceanic poate devia curentul, îi poate concentra energia în anumite regiuni și poate favoriza formarea unor vârtejuri uriașe. Lanțuri submarine și platouri precum Scotia Ridge, Platoul Kerguelen sau Macquarie Ridge influențează traseul și structura acestui sistem de circulație.

De aceea, curentul circumpolar nu formează o panglică perfect circulară și uniformă în jurul Antarcticii. El se unduiește, se îngustează sau se lărgește și se desparte în fronturi oceanice, zone în care proprietățile apei se schimbă relativ rapid. În anumite regiuni, apa poate curge sub forma unor jeturi mai intense, în timp ce în altele predomină vârtejurile și schimburile dintre diferite mase de apă.

Una dintre cele mai importante porțiuni ale sistemului este Pasajul Drake, îngusta zonă oceanică dintre extremitatea sudică a Americii de Sud și Peninsula Antarctică. Aici, o parte uriașă a transportului de apă al curentului este concentrată într-un spațiu relativ restrâns, transformând regiunea într-un laborator natural pentru studierea circulației globale a oceanelor.

O bandă oceanică ce leagă oceanele Atlantic, Pacific și Indian

Importanța curentului nu se reduce la apa care se deplasează în jurul Antarcticii. Adevăratul său rol devine evident atunci când privim oceanele ca pe un singur sistem.

În Oceanul de Sud, mase de apă provenite din diferite regiuni ale planetei se întâlnesc, se amestecă și își modifică proprietățile. Curentul circumpolar contribuie la distribuirea globală a căldurii, sărurilor, gazelor dizolvate și nutrienților. În același timp, interacționează cu circulația meridională a Oceanului de Sud – mișcarea apei pe direcția nord-sud – care leagă suprafața oceanului de adâncurile sale.

O parte dintre apele dense și reci formate în apropierea Antarcticii coboară spre adâncimi mari și se deplasează ulterior spre nord. Aceste mase de apă contribuie la circulația profundă a oceanelor și pot ajunge, în timp, în bazine foarte îndepărtate. În schimb, alte ape urcă spre suprafață în Oceanul de Sud, unde intră din nou în contact cu atmosfera.

Astfel, curentul circumpolar antarctic și circulația verticală asociată lui participă la un vast schimb între suprafață și adâncuri. Nu este vorba despre o conductă simplă, ci despre o rețea tridimensională de mișcări oceanice, în care apa poate călători pe distanțe enorme și pe perioade de timp foarte lungi.

Prin această funcție de legătură, Oceanul de Sud ajută la transformarea celor trei mari oceane într-un sistem global interconectat. Apa care se află astăzi în apropierea Antarcticii poate deveni, după un lung traseu, parte a circulației din Atlantic, Pacific sau Indian.

Cum influențează curentul circumpolar clima planetei

Clima Pământului depinde nu doar de atmosferă, ci și de capacitatea oceanelor de a transporta și stoca energie. Oceanul poate absorbi cantități enorme de căldură și le poate redistribui lent între diferite regiuni ale planetei. În acest mecanism, curentul circumpolar antarctic ocupă o poziție strategică.

El reprezintă o barieră și, în același timp, o zonă de schimb. Înconjurând Antarctica, contribuie la izolarea relativă a apelor din apropierea continentului față de masele de apă mai calde de la latitudini mai joase. Totodată, prin procesele de amestec și circulație verticală, permite transferul de căldură către regiunile polare.

Acest echilibru este deosebit de important pentru calota antarctică. Studiile asupra Oceanului de Sud arată că ape relativ mai calde pot exista sub straturile reci de la suprafață și că transportul acestor ape către marginea Antarcticii poate influența topirea ghețarilor și a platformelor de gheață. Curentul circumpolar și structura sa complexă contribuie la controlul modului în care aceste mase de apă se deplasează în jurul continentului.

De aceea, schimbările în intensitatea sau poziția curentului nu sunt importante doar pentru oceanografi. Ele pot avea consecințe asupra schimburilor de căldură dintre oceane și atmosferă, asupra stabilității gheții antarctice și asupra modului în care Oceanul de Sud participă la reglarea climei globale.

Curentul care hrănește viața din Oceanul de Sud

Mișcarea apei are și o consecință biologică remarcabilă. Oceanul profund conține nutrienți care pot fi aduși spre straturile superioare prin procese de ridicare și amestec al apei. Ajunși aproape de suprafață, acolo unde există lumină solară, acești nutrienți pot alimenta dezvoltarea fitoplanctonului – producătorii microscopici care stau la baza multor lanțuri trofice marine.

În anumite regiuni ale Oceanului de Sud, fronturile și zonele de convergență asociate circulației circumpolare creează condiții favorabile pentru o productivitate biologică ridicată. De aici pornesc lanțuri trofice care susțin organisme precum krilul antarctic, peștii, păsările marine, focile și balenele.

Acest lucru arată cât de profund legate sunt fizica și biologia oceanelor. Un curent marin nu transportă doar apă. El transportă căldură, săruri, carbon, oxigen și nutrienți. Prin modul în care le distribuie, poate influența ecosisteme aflate la mii de kilometri de locul în care acea apă și-a început călătoria.

În Oceanul de Sud, circulația apei contribuie astfel la existența uneia dintre cele mai spectaculoase rețele ecologice ale planetei. Energia vânturilor și diferențele de densitate ale apei ajung, indirect, să influențeze inclusiv hrana disponibilă pentru unele dintre cele mai mari animale de pe Pământ.

Un gigant oceanic într-o lume în schimbare

Curentul circumpolar antarctic nu este o mașinărie care funcționează identic de-a lungul timpului. Vânturile se pot modifica, extinderea gheții marine variază, iar schimbările de temperatură și salinitate afectează densitatea maselor de apă. Toate acestea pot influența poziția, structura și comportamentul sistemului de curenți.

Cercetările asupra trecutului climatic arată că intensitatea curentului a variat de-a lungul timpului și că răspunsul său nu este neapărat același în toate sectoarele Oceanului de Sud. Un studiu publicat recent, bazat pe sedimente marine și modelare, sugerează că în anumite perioade din ultimul milion de ani curentul s-a intensificat într-o parte a Oceanului de Sud și s-a slăbit în alta, ca răspuns la interacțiuni complexe dintre vânturi, relieful submarin, gheața marină și procesele de flotabilitate.

Această complexitate este esențială pentru înțelegerea viitorului. Nu este suficient să ne întrebăm dacă uriașul curent va deveni pur și simplu „mai puternic” sau „mai slab”. Schimbările pot fi regionale, iar efectele pot depinde de interacțiunea dintre atmosferă, relief, gheață și circulația profundă.

Pentru oamenii de știință, curentul circumpolar antarctic este, prin urmare, una dintre piesele-cheie ale puzzle-ului climatic. Înțelegerea lui înseamnă să înțelegem mai bine felul în care Antarctica comunică cu restul planetei prin intermediul oceanelor.

The post Curentul circumpolar antarctic: râul uriaș care leagă oceanele lumii appeared first on Info Natura.

Substanțele PFAS ar putea accelera îmbătrânirea delfinilor

Florin Mitrea — Thu, 13 Aug 2026 07:00:00 +0000

Substanțele PFAS, cunoscute drept „substanțe chimice eterne” sau „chimicale eterne” datorită persistenței lor extrem de mari în mediu, ar putea contribui la accelerarea îmbătrânirii biologice a delfinilor. Un nou studiu realizat pe delfini comuni (Delphinus delphis) sugerează că expunerea la anumite PFAS și la unele metale poate face ca organismul acestor mamifere marine să fie biologic mai „bătrân” decât ar indica vârsta lor cronologică.

Descoperirea este importantă nu doar pentru conservarea delfinilor, ci și pentru sănătatea umană, deoarece aceste animale sunt considerate indicatori sensibili ai contaminării oceanelor.

Când vârsta biologică nu mai coincide cu vârsta reală

Îmbătrânirea nu este doar o chestiune de numărat anii. În interiorul celulelor, organismul acumulează treptat modificări care reflectă procesul biologic de îmbătrânire. Din acest motiv, cercetătorii fac diferența între vârsta cronologică, determinată de numărul de ani de viață, și vârsta biologică, care descrie starea efectivă a organismului.

Un animal poate avea, de exemplu, o vârstă cronologică relativ mică, dar să prezinte caracteristici biologice asociate unui organism mai îmbătrânit.

Una dintre metodele moderne prin care cercetătorii pot estima această diferență este analiza modificărilor epigenetice ale ADN-ului. Epigenomul controlează modul în care sunt activate sau dezactivate genele fără a modifica secvența ADN-ului, iar anumite modificări se acumulează într-un ritm previzibil odată cu înaintarea în vârstă.

Stresul fiziologic, inflamația și expunerea la poluanți pot însă influența aceste procese. Astfel, un organism expus permanent unor factori de stres poate ajunge să prezinte o vârstă biologică mai mare decât vârsta sa cronologică. Accelerarea acestui proces este asociată cu un risc mai mare de apariție a unor boli cronice și a altor probleme de sănătate asociate îmbătrânirii.

Tocmai această perspectivă i-a determinat pe cercetători să analizeze dacă poluarea poate modifica ritmul îmbătrânirii la delfini.

Ce au descoperit cercetătorii la delfini

Echipa coordonată de Karen Stockin, de la UniversitateaMassey din Noua Zeelandă, a analizat probe de ficat și rinichi provenite de la 75 de delfini comuni care au murit din cauze independente de studiu, între 2000 și 2023.

Cercetătorii au măsurat concentrațiile mai multor metale și ale unor substanțe PFAS și le-au comparat cu vârsta cronologică și cu indicatorii vârstei biologice ai animalelor. Rezultatul a fost mai interesant decât simpla observație că delfinii cu mai mulți poluanți ar îmbătrâni mai repede.

Nu cantitatea totală de contaminanți a fost cea care a explicat cel mai bine accelerarea îmbătrânirii, ci anumite substanțe specifice.

În cazul PFAS, una dintre principalele substanțe asociate cu accelerarea îmbătrânirii a fost PFBA (acid perfluorobutanoic). O altă substanță, PFNA, fusese deja asociată în cercetări asupra oamenilor cu procese de îmbătrânire epigenetică accelerată.

Rezultatele indică, prin urmare, că termenul generic „PFAS” ascunde o problemă mult mai complexă. Această familie de substanțe cuprinde zeci de mii de compuși diferiți, iar aceștia nu au neapărat aceleași efecte biologice.

Cu alte cuvinte, nu este suficient să știm că un organism este expus la PFAS. Contează foarte mult la ce tip de PFAS este expus și în ce combinație cu alți contaminanți.

Chimicalele eterne au ajuns în întregul ecosistem marin

PFAS reprezintă o familie numeroasă de substanțe chimice utilizate pentru proprietățile lor deosebite: rezistență la apă, ulei, temperaturi ridicate și degradare chimică. Au fost folosite într-o gamă foarte largă de produse și procese industriale.

Problema majoră este tocmai stabilitatea lor. Multe dintre aceste substanțe se degradează foarte greu în natură și pot persista perioade îndelungate. De aici provine denumirea populară de „substanțe chimice eterne”.

În mediul marin, PFAS pot ajunge din surse industriale, ape uzate și alte activități umane. Odată ajunse în ecosisteme, ele pot circula prin lanțurile trofice și se pot acumula în organisme.

Delfinii sunt deosebit de vulnerabili deoarece ocupă poziții relativ înalte în lanțul trofic marin și consumă cantități importante de pește și alte organisme marine. În plus, sunt animale longevive, ceea ce le oferă timp pentru acumularea contaminanților. Această caracteristică îi transformă într-un fel de „arhive biologice” ale poluării marine.

Dar există și o altă asemănare importantă cu oamenii: delfinii respiră aer atmosferic, sunt mamifere, au un metabolism complex și pot acumula contaminanți de-a lungul vieții. Din acest motiv, cercetătorii îi folosesc uneori ca modele pentru studierea anumitor riscuri de mediu asupra sănătății umane.

Metalele pot contribui și ele la îmbătrânirea accelerată

PFAS nu au fost singurii contaminanți asociați cu modificarea vârstei biologice. Studiul a identificat și mai multe metale implicate în această relație. Seleniul a fost asociat cel mai puternic cu accelerarea îmbătrânirii, fiind urmat de zinc, cupru, aluminiu și mangan.

Seleniul este un exemplu deosebit de interesant deoarece este un element esențial pentru organism. În cantități adecvate, participă la procese fiziologice importante, însă concentrațiile excesive pot deveni toxice. Acest lucru ilustrează una dintre lecțiile fundamentale ale toxicologiei: faptul că o substanță este necesară organismului nu înseamnă că orice cantitate este benefică.

În ecosistemele marine, metalele pot proveni din activități miniere, industrie și alte surse antropice. Odată ajunse în apă, ele pot intra în organisme și pot circula ulterior prin lanțul trofic.

Cercetătorii au constatat că grupul format din anumite metale și PFAS a explicat mai mult de jumătate din accelerarea îmbătrânirii biologice observate la delfinii analizați.

Acest rezultat este important, dar nu trebuie interpretat ca dovadă că acești contaminanți sunt singura cauză a îmbătrânirii accelerate. Studiul identifică o asociere, iar mecanismele biologice exacte prin care poluanții pot produce aceste modificări trebuie încă investigate.

Delfinii ne pot avertiza asupra riscurilor pentru oameni

Poate cea mai interesantă implicație a studiului este legătura dintre sănătatea delfinilor și sănătatea umană. Oceanele nu reprezintă doar habitatul delfinilor. Ele fac parte dintr-un sistem ecologic conectat cu activitățile umane, iar contaminanții care ajung în apă pot circula prin ecosisteme și lanțuri trofice.

Cercetările anterioare au arătat deja că expunerea ridicată la PFAS poate afecta ficatul, rinichii și sistemul imunitar al delfinilor. Mai mult, un studiu publicat în 2026 a arătat că PFAS pot fi transferate de la femelele de delfin la pui prin lapte. Cercetătorii au identificat 30 de PFAS în probele analizate, dintre care 20 au fost detectate pe parcursul întregii perioade de lactație studiate.

Această descoperire adaugă o dimensiune importantă problemei: expunerea nu începe neapărat la maturitate. Ea poate începe chiar în primele etape ale vieții.

În același timp, trebuie evitată o concluzie prea simplă. Faptul că un contaminant este asociat cu îmbătrânirea accelerată la delfini nu demonstrează automat că produce exact același efect la oameni.

Totuși, există motive serioase pentru continuarea cercetărilor. Un studiu din 2026 a asociat deja anumite PFAS, inclusiv PFNA, cu accelerarea îmbătrânirii epigenetice la oameni.

Mai important, oamenii și delfinii nu sunt expuși unui singur poluant. În mediul real există un cocktail complex de substanțe chimice: PFAS, metale, microplastice, ftalați și numeroși alți contaminanți. Iar efectele combinațiilor dintre aceștia sunt încă insuficient înțelese.

Poluarea poate îmbătrâni ecosistemele înaintea timpului

Imaginea unui delfin care înoată printr-un ocean aparent curat ascunde o realitate mult mai complexă. Apa poate părea limpede, însă moleculele persistente de origine industrială pot circula prin ecosistem și se pot acumula în organisme de-a lungul anilor.

Noul studiu sugerează că această acumulare ar putea avea efecte care depășesc simpla prezență a toxinelor în țesuturi. Poluarea pare să fie asociată cu modificări ale proceselor biologice fundamentale care controlează îmbătrânirea.

Dacă aceste rezultate vor fi confirmate prin cercetări ulterioare, ele ar putea schimba modul în care privim efectele poluării. Nu ar mai fi vorba doar despre identificarea unor organe afectate sau a unor simptome toxice, ci despre posibilitatea ca poluanții să accelereze procese biologice care se desfășoară pe parcursul întregii vieți.

Pentru moment, însă, este nevoie de prudență. Studiul asupra delfinilor este încă un preprint și nu a trecut prin procesul de evaluare inter pares. Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a confirma rezultatele, pentru a identifica mecanismele biologice implicate și pentru a înțelege cât de generalizabilă este această relație.

Delfinii ne oferă însă un avertisment greu de ignorat. Într-un ocean în care substanțele chimice persistente se acumulează și circulă prin lanțurile trofice, efectele poluării ar putea fi mai profunde decât am crezut.

Poate că una dintre cele mai importante lecții este tocmai aceasta: poluarea nu înseamnă doar ceea ce vedem în natură, ci și ceea ce se întâmplă, în tăcere, în interiorul celulelor organismelor care trăiesc acolo.

Sursa: Science News

The post Substanțele PFAS ar putea accelera îmbătrânirea delfinilor appeared first on Info Natura.

Criza oxigenului se răspândește tăcută în apele de pe Pământ

Florin Mitrea — Thu, 06 Aug 2026 05:00:00 +0000

Când vorbim despre schimbările climatice, ne gândim aproape instinctiv la temperaturi record, ghețari care se topesc sau incendii de vegetație. Există însă o transformare mult mai discretă, dar la fel de profundă: oxigenul dizolvat din apele Pământului dispare treptat. Oceanele, mările, lacurile și râurile conțin tot mai puțin oxigen, iar oamenii de știință avertizează că acest fenomen, numit deoxigenare acvatică sau criza oxigenului, ar putea reprezenta una dintre cele mai importante amenințări la adresa stabilității sistemului terestru.

Un amplu studiu coordonat de cercetători ai Scripps Institution of Oceanography, din cadrul Universității California San Diego, susține că această problemă este atât de extinsă încât ar trebui inclusă oficial în cadrul limitelor planetare („Planetary Boundaries”), alături de schimbările climatice, pierderea biodiversității și acidificarea oceanelor.

Deși fenomenul nu produce imagini spectaculoase precum un uragan sau un incendiu, efectele sale se propagă lent prin toate ecosistemele acvatice și pot persista timp de secole.

De ce dispare oxigenul din apă?

Apa și oxigenul sunt inseparabile pentru viața acvatică. Peștii, moluștele, crustaceele și majoritatea microorganismelor respiră folosind oxigenul dizolvat, nu oxigenul din atmosferă. Există însă mai multe procese care reduc această rezervă vitală.

Cel mai important este încălzirea globală. Apa caldă poate dizolva mai puțin oxigen decât apa rece, la fel cum o băutură carbogazoasă își pierde mai repede gazele atunci când se încălzește. Pe măsură ce oceanele absorb cea mai mare parte a excesului de căldură produs de efectul de seră, capacitatea lor de a reține oxigen scade constant.

În același timp, temperaturile ridicate reduc amestecarea naturală dintre apele de suprafață și cele de adâncime. Oxigenul din atmosferă pătrunde mai greu în straturile inferioare, iar acestea devin progresiv sărace în oxigen.

La toate acestea se adaugă poluarea cu nutrienți proveniți din agricultură și din apele uzate. Excesul de azot și fosfor stimulează înfloririle masive de alge. După moartea lor, bacteriile consumă cantități enorme de oxigen pentru descompunerea materiei organice, lăsând în urmă adevărate „zone moarte”, unde puține organisme mai pot supraviețui.

Un efect de domino asupra întregului sistem climatic

Ceea ce face această problemă atât de îngrijorătoare este faptul că ea nu afectează doar organismele acvatice.

Autorii studiului au analizat modul în care deoxigenarea interacționează cu toate cele nouă limite planetare deja recunoscute și au descoperit că legăturile sunt numeroase și complexe. Reducerea oxigenului accelerează degradarea biodiversității, modifică ciclurile carbonului și azotului, favorizează poluarea cu nutrienți și poate amplifica efectele încălzirii globale.

În condiții de deficit sever de oxigen, microorganismele încep să utilizeze alte procese biochimice pentru a obține energie. Aceste reacții produc cantități suplimentare de metan (CH₄) și protoxid de azot (N₂O), două gaze cu efect de seră mult mai puternice decât dioxidul de carbon.

Se creează astfel un cerc vicios: temperaturile cresc → apa pierde oxigen → ecosistemele se degradează → sunt emise mai multe gaze cu efect de seră → clima se încălzește și mai mult (schema de mai jos).

Aceste mecanisme de feedback pot accelera schimbările climatice chiar dacă emisiile directe de CO₂ sunt reduse.

Biodiversitatea acvatică, prima victimă

Majoritatea organismelor acvatice depind de existența unei concentrații minime de oxigen dizolvat pentru a putea respira, crește și se reproduce. Atunci când această resursă vitală începe să scadă, ecosistemele reacționează rapid, iar echilibrul dintre specii se modifică profund.

Primele afectate sunt speciile cele mai sensibile, care fie migrează către ape mai bine oxigenate, fie își reduc activitatea pentru a economisi energie. În schimb, organismele mai rezistente la lipsa oxigenului – precum anumite bacterii, viermi sau meduze – ajung să domine habitatul. În timp, comunitățile acvatice își schimbă complet structura, iar biodiversitatea scade.

Deficitul de oxigen influențează aproape toate etapele ciclului de viață. Peștii și nevertebratele cresc mai lent, depun mai puține ouă, iar larvele și juvenilii, mult mai vulnerabili decât adulții, înregistrează rate ridicate de mortalitate. În același timp, stresul fiziologic slăbește sistemul imunitar, ceea ce favorizează răspândirea bolilor și a paraziților. În situații extreme, când concentrația de oxigen coboară sub pragul critic, pot avea loc mortalități în masă, cu mii sau chiar milioane de organisme moarte într-un interval foarte scurt.

Pe termen lung, efectele nu se limitează la dispariția unor specii. Se modifică întreaga rețea trofică: prădătorii își pierd sursele de hrană, lanțurile alimentare se fragmentează, iar ecosistemele devin mai puțin stabile și mai vulnerabile la alte perturbări, precum încălzirea climatică sau poluarea.

Fenomenul nu afectează doar oceanele. Lacurile, râurile și zonele umede traversează procese similare, astfel încât reducerea oxigenului dizolvat amenință resursele de apă dulce, pescuitul continental și numeroase servicii ecosistemice de care depind comunitățile umane. În acest fel, o schimbare aparent invizibilă în compoziția apei ajunge să producă efecte în lanț asupra întregului ecosistem și, în cele din urmă, asupra societății.

O problemă globală, nu doar marină

Mult timp s-a crezut că lipsa oxigenului reprezintă în principal o problemă a oceanelor. Cercetările recente schimbă radical această perspectivă.

Date obținute din satelit arată că aproximativ 80% dintre râurile lumii înregistrează scăderi ale concentrației de oxigen dizolvat, tendință asociată în principal încălzirii climatice.

În oceane, declinul este documentat de câteva decenii. Estimările arată că, din anii 1960, conținutul global de oxigen al oceanului a scăzut cu aproximativ 2%, iar în anumite regiuni pierderile sunt mult mai mari.

Deși procentele pot părea mici, ele reprezintă volume uriașe de oxigen distribuite în miliarde de kilometri cubi de apă și pot modifica profund funcționarea ecosistemelor marine.

Ar trebui deoxigenarea să devină a zecea limită planetară?

Conceptul Planetary Boundaries, introdus în 2009, definește procesele esențiale care mențin Pământul într-o stare stabilă și favorabilă vieții umane. Depășirea acestor limite crește riscul unor schimbări majore și greu reversibile.

Autorii noului studiu susțin că deoxigenarea acvatică îndeplinește criteriile necesare pentru a deveni o a zecea limită planetară, deoarece este globală, interconectată cu toate celelalte procese majore și produce efecte persistente asupra funcționării sistemului terestru.

Recunoașterea oficială nu ar avea doar valoare simbolică. Ea ar orienta politicile internaționale către monitorizarea sistematică a oxigenului dizolvat și către reducerea factorilor care contribuie la pierderea acestuia.

Ce putem face pentru a încetini criza oxigenului?

Vestea bună este că multe dintre soluții coincid cu cele necesare pentru combaterea schimbărilor climatice.

Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră limitează încălzirea apelor și încetinește pierderea oxigenului. În paralel, diminuarea poluării cu îngrășăminte, modernizarea sistemelor de epurare și protejarea zonelor umede reduc apariția zonelor hipoxice.

La fel de importantă este extinderea monitorizării oxigenului dizolvat în toate tipurile de ecosisteme acvatice. Astăzi, temperatura, pH-ul sau salinitatea sunt măsurate frecvent, însă concentrația de oxigen nu beneficiază încă de aceeași atenție, deși reprezintă unul dintre cei mai sensibili indicatori ai sănătății apelor.

Sursa: SciTechDaily

The post Criza oxigenului se răspândește tăcută în apele de pe Pământ appeared first on Info Natura.

Termostatul natural al Pământului stabilizează clima de 60 de milioane de ani

Florin Mitrea — Mon, 03 Aug 2026 07:00:00 +0000

Privind istoria geologică a Terrei, un lucru pare aproape paradoxal. Deși planeta a traversat perioade intense de încălzire și răcire, impacturi cosmice, erupții vulcanice gigantice și modificări ale configurației continentelor, termostatul natural al Pământului a reușit să mențină clima într-un interval compatibil cu existența vieții complexe.

Un nou articol științific publicată în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS) propune una dintre cele mai convingătoare explicații pentru acest fenomen: un mecanism de autoreglare bazat pe interacțiunea dintre nivelul mărilor, oxigenul din oceane, fosfați și înglobarea carbonului în sedimentele marine. Studiul oferă o perspectivă nouă asupra modului în care planeta și-a controlat concentrația de dioxid de carbon atmosferic în ultimele aproximativ 60 de milioane de ani.

Un mister care i-a preocupat pe climatologi timp de decenii

De mai bine de o jumătate de secol, oamenii de știință au acceptat existența unor mecanisme naturale capabile să stabilizeze clima pe intervale geologice foarte lungi. Cel mai cunoscut este ciclul alterării rocilor silicatice, prin care dioxidul de carbon este extras lent din atmosferă și stocat sub formă de carbonați în scoarța terestră.

Totuși, acest proces este extrem de lent și nu explica pe deplin oscilațiile climatice observate în perioada Cenozoică, începută după dispariția dinozaurilor. Noul studiu sugerează că exista o verigă lipsă: modul în care oceanele controlează cantitatea de carbon care este încorporată în sedimentele marine.

Această descoperire completează imaginea ciclului global al carbonului și explică de ce atmosfera Terrei nu a acumulat cantități excesive de dioxid de carbon, în ciuda numeroaselor surse naturale de emisii existente de-a lungul istoriei geologice.

Rolul surprinzător al fosfaților și al nivelului mărilor

La prima vedere, fosfații par doar nutrienți esențiali pentru organismele marine. În realitate, ei controlează unul dintre cele mai importante procese biologice ale planetei.

Atunci când concentrația de fosfați din oceane crește, fitoplanctonul se dezvoltă mai intens. Aceste microorganisme absorb cantități mari de dioxid de carbon prin fotosinteză. După moarte, o parte din materia organică se scufundă și este îngropată în sedimentele marine, unde carbonul poate rămâne blocat milioane de ani.

Cercetătorii au descoperit că disponibilitatea fosfaților era influențată direct de nivelul mărilor și de cantitatea de oxigen dizolvată în apă. În condiții cu oxigen redus, sedimentele eliberau fosfați suplimentari (compușii de fier care fixează fosfații își pierd stabilitatea, iar fosfații sunt eliberați în apă), stimulând productivitatea biologică și accelerând captarea carbonului.

Practic, oceanele funcționau asemenea unui regulator automat: cu cât era încorporat mai mult carbon în sedimente, cu atât concentrația atmosferică de CO₂ scădea, iar clima începea să se răcească.

Mecanismul de feedback dintre oxigen, fosfați și reglarea climei Pământului într-o succesiune logică de pași.

„Zona optimă” care a ținut clima sub control

Una dintre cele mai interesante concluzii ale studiului este existența unei adevărate „ferestre ideale” pentru funcționarea acestui mecanism.

Analiza arată că înglobarea carbonului era maximă atunci când nivelul mărilor se afla cu aproximativ 10–40 de metri peste nivelul actual. În acest interval, zonele marine sărace în oxigen se suprapuneau peste platformele continentale bogate în sedimente organice. Această configurație favoriza reciclarea continuă a fosfaților și permitea funcționarea mecanismului timp de milioane de ani fără întreruperi.

În schimb, dacă nivelul mărilor devenea mult prea ridicat, platformele continentale erau complet inundate, iar fosfații rămâneau blocați în sedimentele de mică adâncime. Drept urmare, productivitatea biologică a oceanelor scădea, iar cantități mai mici de carbon erau îngropate.

Acest lucru explică de ce, în anumite epoci geologice foarte calde, concentrațiile de dioxid de carbon au rămas ridicate pentru perioade îndelungate.

Eocenul: când termostatul natural a funcționat mai puțin eficient

Un exemplu convingător este Eocenul, perioada cuprinsă între aproximativ 56 și 34 de milioane de ani în urmă. Atunci, nivelul mărilor era considerabil mai ridicat decât în prezent, iar clima globală era mult mai caldă. Cercetătorii sugerează că tocmai inundarea extinsă a platformelor continentale a redus eficiența mecanismului de captare a carbonului.

Cu mai puțin carbon extras din atmosferă și depozitat în sedimente, concentrațiile de CO₂ au rămas mari, menținând temperaturile ridicate pentru milioane de ani.

Pe măsură ce nivelul mărilor a început să scadă și configurația oceanelor s-a modificat, mecanismul s-a reactivat, contribuind treptat la răcirea planetei și la instalarea climatului mai rece care caracterizează ultimele zeci de milioane de ani.

Cum au reconstituit cercetătorii clima oceanelor antice

Pentru a verifica această ipoteză, echipa internațională a analizat mai multe tipuri de dovezi geologice. Printre acestea s-au numărat izotopii carbonului, cantitatea de fosfor acumulată în sedimente marine și o metodă inovatoare bazată pe raportul iod/calciu din cochiliile unor microorganisme marine numite foraminifere.

Acest indicator chimic permite estimarea concentrației de oxigen existente în oceane în urmă cu zeci de milioane de ani. Măsurătorile au fost realizate cu spectrometre de masă de înaltă precizie și au oferit una dintre cele mai detaliate reconstrucții ale condițiilor oceanice din Cenozoic.

Concordanța dintre toate aceste dovezi oferă un sprijin puternic pentru existența mecanismului propus.

Ce înseamnă această descoperire pentru schimbările climatice actuale?

Este important de subliniat că acest mecanism natural nu reprezintă o soluție la încălzirea globală provocată de activitatea umană. Procesele descrise în studiu operează pe intervale de sute de mii sau milioane de ani, în timp ce creșterea actuală a concentrației de CO₂ are loc într-un ritm fără precedent la scară geologică.

Cu toate acestea, descoperirea este extrem de valoroasă deoarece îmbunătățește modelele climatice utilizate pentru reconstruirea trecutului și pentru înțelegerea modului în care funcționează ciclul global al carbonului.

Ea demonstrează că stabilitatea climatică a Terrei nu a fost rezultatul întâmplării, ci al cooperării dintre procese biologice, geologice și oceanografice care au acționat ca un sistem complex de autoreglare. Totodată, studiul completează alte cercetări recente care arată că temperatura medie a Pământului a rămas surprinzător de bine reglată pe intervale geologice foarte lungi datorită unor mecanisme de feedback negativ.

Sursa: SciTechDaily

The post Termostatul natural al Pământului stabilizează clima de 60 de milioane de ani appeared first on Info Natura.

Bacteriile chemosintetizante – forme de viață care prosperă fără lumina Soarelui

Florin Mitrea — Fri, 24 Jul 2026 05:00:00 +0000

În adâncurile oceanelor, la sute sau chiar mii de metri sub suprafață, există ecosisteme care nu primesc niciodată lumina Soarelui. Aici, în apropierea izvoarelor hidrotermale submarine, viața se dezvoltă într-un întuneric permanent, alimentată nu de fotosinteză, ci de energia eliberată prin reacții chimice. La baza acestor ecosisteme extraordinare se află bacteriile chemosintetizante, microorganisme capabile să transforme substanțe anorganice în surse de energie și să fixeze carbonul anorganic pentru a produce materie organică. Descoperirea și studierea lor au schimbat profund perspectiva asupra limitelor vieții, asupra ecosistemelor Pământului timpuriu și, mai recent, asupra posibilității existenței organismelor vii pe alte lumi.

Pentru biologia modernă, bacteriile chemosintetizante sunt importante nu doar prin rolul lor ecologic. Ele reprezintă o demonstrație concretă că viața nu depinde în mod obligatoriu de lumina unei stele. În anumite condiții, energia necesară metabolismului poate proveni direct din chimia unei planete. Din acest motiv, microorganismele chemotrofe și, în sens mai larg, organismele chemoautotrofe au devenit modele importante pentru astrobiologie și pentru explorarea unor lumi precum Marte, Europa sau Enceladus.

Ce sunt bacteriile chemosintetizante și cum obțin energie

Termenul de „bacterii chemosintetizante” este utilizat în mod tradițional pentru microorganismele care își obțin energia din oxidarea unor compuși chimici, în loc să folosească energia luminoasă. Din punct de vedere microbiologic, termenul mai precis pentru multe dintre aceste organisme este chemolitotrofe, iar atunci când energia obținută din compuși anorganici este asociată cu fixarea dioxidului de carbon pentru construirea biomasei, vorbim despre chemolitoautotrofie.

Diferența fundamentală față de plante, alge și cianobacterii constă în sursa de energie. Organismele fotosintetizante captează fotoni și folosesc energia luminii pentru a susține reacțiile metabolice necesare producerii materiei organice. Bacteriile chemosintetizante exploatează, în schimb, diferențele de energie chimică existente între diverse substanțe din mediul lor.

Printre compușii care pot servi drept surse de electroni se numără hidrogenul molecular, hidrogenul sulfurat, sulful elementar, amoniacul, nitriții și fierul feros. Prin oxidarea acestor substanțe, microorganismele eliberează energie pe care o conservă sub formă de molecule energetice și putere reducătoare, utilizate ulterior pentru procesele celulare și, în cazul autotrofelor, pentru fixarea carbonului.

Un exemplu clasic îl reprezintă microorganismele care oxidează compușii reduși ai sulfului. În apropierea izvoarelor hidrotermale, fluidele provenite din interiorul scoarței oceanice pot fi bogate în hidrogen sulfurat. Atunci când aceste substanțe intră în contact cu apa oceanică, microorganismele pot exploata dezechilibrul chimic rezultat. Energia reacțiilor de oxidare devine astfel echivalentul funcțional al energiei solare într-un ecosistem fotosintetic.

Chemosinteza nu reprezintă însă un singur metabolism universal. Există o diversitate remarcabilă de strategii biochimice. Unele microorganisme oxidează sulful, altele hidrogenul sau fierul, iar bacteriile nitrificatoare obțin energie prin oxidarea amoniacului și a nitriților. Mai mult, procese similare sunt întâlnite și la microorganisme din domeniul Archaea, motiv pentru care expresia populară „bacterii chemosintetizante” descrie doar o parte din diversitatea organismelor capabile să trăiască pe baza energiei chimice.

Când au apărut bacteriile chemosintetizante pe Pământ

Stabilirea momentului exact în care au apărut primele bacterii chemosintetizante este extrem de dificilă. Microorganismele lasă puține fosile ușor de interpretat, iar rocile din primele sute de milioane de ani ale istoriei Pământului au fost în mare parte distruse sau profund transformate de procesele geologice.

Pământul s-a format în urmă cu aproximativ 4,54 miliarde de ani, iar cele mai vechi indicii discutate privind existența vieții sunt vechi de peste 3,5 miliarde de ani, unele interpretări împingând posibilele semnale biologice și mai departe în trecut. Nu putem afirma însă că aceste urme aparțin în mod cert unor bacterii chemosintetizante.

Ceea ce putem spune este că metabolismul bazat pe reacții chimice anorganice este considerat un candidat plauzibil pentru unele dintre cele mai timpurii forme de metabolism de pe Terra. Pământul timpuriu era foarte diferit de planeta actuală. Atmosfera și oceanele aveau o compoziție chimică diferită, oxigenul molecular liber era extrem de rar, iar activitatea vulcanică și hidrotermală oferea numeroase surse de hidrogen, sulf și alte substanțe reduse.

Într-un asemenea mediu, microorganismele capabile să exploateze gradienții geochimici ar fi putut găsi condiții favorabile. Una dintre ipotezele importante privind originea vieții plasează etapele timpurii ale evoluției biologice în apropierea sistemelor hidrotermale submarine, unde contactul dintre fluidele provenite din scoarță și apa oceanică generează permanent dezechilibre chimice și energetice.

Această ipoteză rămâne însă un domeniu activ de cercetare. Nu există un consens conform căruia viața a apărut obligatoriu la izvoarele hidrotermale și nici nu putem identifica bacteriile chemosintetizante moderne cu primele organisme ale planetei. Metabolismele actuale sunt rezultatul a miliarde de ani de evoluție. Totuși, principiul fundamental pe care îl ilustrează aceste microorganisme – capacitatea vieții de a exploata energia geochimică – ar putea avea rădăcini foarte vechi în istoria biosferei.

O biosferă ascunsă în adâncurile planetei

Imaginea populară a bacteriilor chemosintetizante este asociată aproape inevitabil cu „fumarolele negre”, spectaculoasele structuri minerale întâlnite pe fundul oceanelor. Descoperirea ecosistemelor din jurul izvoarelor hidrotermale, în a doua jumătate a secolului XX, a demonstrat că în absența completă a luminii solare pot exista comunități biologice dense și complexe.

La baza lanțului trofic se află microorganismele chemosintetizante. Acestea transformă carbonul anorganic în materie organică, furnizând astfel hrană pentru alte organisme. Uneori trăiesc liber, formând biofilme microbiene, iar alteori stabilesc relații simbiotice spectaculoase cu animale marine.

Viermii tubulari gigantici din apropierea izvoarelor hidrotermale reprezintă unul dintre cele mai cunoscute exemple. Unele dintre aceste animale adulte nu dispun de un sistem digestiv funcțional comparabil cu cel al animalelor obișnuite. Supraviețuirea lor depinde de microorganismele simbionte care folosesc compușii chimici disponibili în mediul hidrotermal pentru a produce materie organică.

Dar bacteriile chemosintetizante nu sunt limitate la izvoarele hidrotermale de mare adâncime. Organisme cu metabolisme chemolitotrofe pot fi întâlnite în sedimentele marine, în izvoare sulfuroase, în peșteri, în soluri, în apele subterane și în roci aflate la mari adâncimi sub suprafața continentelor sau sub fundul oceanului.

Unele participă la ciclul azotului, oxidând amoniacul și nitriții. Altele contribuie la ciclurile globale ale sulfului, fierului și carbonului. În acest sens, lumea microorganismelor chemosintetizante este mult mai extinsă decât ecosistemele spectaculoase ale abisurilor oceanice.

Existența unei biosfere subterane profunde a schimbat și estimările privind spațiul pe care viața îl poate ocupa pe planeta noastră. Atâta timp cât există apă lichidă, surse chimice de energie și condiții fizico-chimice compatibile cu metabolismul, microorganismele pot coloniza medii complet izolate de lumina Soarelui. În asemenea ecosisteme, energia geologică a planetei poate susține viața pentru perioade foarte lungi.

Metabolismul care transformă geologia în energie biologică

În esență, bacteriile chemosintetizante trăiesc la interfața dintre geologie și biologie. Rocile, apa și gazele furnizează substanțele chimice, iar metabolismul microbian exploatează diferențele energetice dintre acestea.

Un exemplu important este utilizarea hidrogenului molecular. În anumite medii geologice, reacțiile dintre apă și mineralele bogate în fier din rocile ultramafice pot produce hidrogen prin procese precum serpentinizarea. Pentru unele microorganisme, acest hidrogen devine o sursă de electroni și energie.

În alte ecosisteme, hidrogenul sulfurat joacă rolul principal. Microorganismele îl oxidează și pot produce sulf elementar sau sulfați. În cazul nitrificării, microorganisme specializate transformă amoniacul în nitriți și apoi nitriții în nitrați, reacții esențiale pentru ciclul global al azotului.

Există și microorganisme capabile să oxideze fierul feros, obținând energie din transformarea acestuia în forme mai oxidate. Diversitatea acestor strategii arată că viața poate exploata o gamă largă de reacții chimice, atât timp cât acestea oferă suficientă energie liberă pentru susținerea metabolismului.

Pentru organismele chemolitoautotrofe, energia astfel obținută este utilizată și pentru fixarea carbonului anorganic. Dioxidul de carbon este transformat în molecule organice prin diferite căi biochimice. Rezultatul este fundamental pentru ecosistem: materia anorganică este convertită în biomasă, iar microorganismele devin producători primari, într-un rol ecologic comparabil cu cel al plantelor într-o pădure.

În jurul izvoarelor hidrotermale de mare adâncime, aceste microorganisme pot furniza o parte importantă din carbonul organic care susține organismele heterotrofe ale ecosistemului. Astfel, într-o lume fără fotosinteză locală, chimia scoarței terestre poate alimenta indirect întregi comunități biologice.

De la abisurile Pământului la oceanele ascunse ale altor lumi

Poate cea mai fascinantă implicație a studiului acestor microorganisme se află dincolo de planeta noastră. Pentru astrobiologie, bacteriile chemosintetizante și alte microorganisme chemolitotrofe reprezintă modele naturale pentru tipurile de viață care ar putea exista în medii extraterestre lipsite de lumină.

Mult timp, căutarea vieții în Univers a fost asociată în primul rând cu existența planetelor aflate la distanța potrivită față de steaua lor pentru a permite apei lichide la suprafață. Descoperirile din microbiologie și oceanografie au extins însă considerabil conceptul de a fi locuibil.

O lume poate fi acoperită de gheață și poate primi foarte puțină energie solară la suprafață, dar ar putea avea totuși un ocean lichid în interior. Dacă fundul acelui ocean este activ geologic, reacțiile dintre apă și rocă ar putea genera compuși precum hidrogenul molecular, oferind surse potențiale de energie pentru metabolism.

Europa, unul dintre sateliții lui Jupiter, este considerată un candidat important deoarece dovezile disponibile indică existența unui ocean global sub crusta sa înghețată. Contactul posibil dintre apă și un fund oceanic stâncos ridică întrebarea dacă acolo pot exista procese hidrotermale și gradienți chimici exploatabili biologic.

Enceladus, satelitul lui Saturn, este poate și mai intrigant. Gheizerele sale ejectează în spațiu material provenit din oceanul subteran, iar analiza particulelor și gazelor detectate în aceste jeturi a oferit indicii despre procese chimice complexe și despre interacțiuni între apă și rocă. Dacă într-un asemenea ocean există surse de hidrogen și carbon anorganic, unele dintre ingredientele energetice necesare unor metabolisme chemotrofe ar putea fi prezente.

Și Marte este relevant, deși într-un context diferit. Suprafața actuală este rece, uscată și puternic expusă radiațiilor. În subsol însă, condițiile ar putea fi mai stabile. Studierea microorganismelor terestre care trăiesc în roci, în ape subterane profunde sau în medii izolate de suprafață îi ajută pe cercetători să identifice locurile în care eventuale forme de viață marțiană ar putea supraviețui sau unde urmele unei biosfere dispărute ar putea fi conservate.

Bacteriile chemosintetizante și redefinirea limitelor vieții

Importanța bacteriilor chemosintetizante depășește cu mult dimensiunile lor microscopice. Ele au contribuit la schimbarea uneia dintre cele mai vechi perspective asupra biosferei: ideea că aproape întreaga viață complexă depinde, direct sau indirect, de energia Soarelui.

Pentru biosfera de suprafață, această afirmație rămâne în mare parte adevărată. Fotosinteza furnizează cea mai mare parte a energiei care susține ecosistemele globale. Dar în adâncurile oceanelor și ale scoarței terestre există o altă strategie. Acolo, viața poate exploata energia stocată în legăturile chimice și în dezechilibrele create de procesele geologice.

Este posibil ca asemenea strategii metabolice să fie extrem de vechi. Deși nu putem spune cu certitudine când au apărut primele organisme chemosintetizante și nici dacă ele au reprezentat primele forme de viață ale Pământului, chemolitotrofia oferă un model plauzibil pentru existența ecosistemelor într-o lume timpurie lipsită de oxigen și dominată de procese geochimice intense.

În același timp, aceste microorganisme ne obligă să privim altfel căutarea vieții extraterestre. Dacă viața poate exista independent de lumina solară, atunci zona locuibilă a unei stele nu mai reprezintă singurul cadru în care trebuie căutată biologia. Oceanele ascunse sub kilometri de gheață, sistemele hidrotermale extraterestre și subsolurile planetare pot deveni, cel puțin teoretic, ecosisteme potențiale.

Din acest motiv, bacteriile chemosintetizante reprezintă o punte fascinantă între microbiologie, geologie și astrobiologie. Ele ne arată că o planetă nu trebuie neapărat să fie scăldată în lumină pentru a putea susține viața. Uneori, sunt suficiente apa, rocile și un dezechilibru chimic potrivit. Iar dacă această combinație există și în alte locuri din Sistemul Solar, atunci cele mai apropiate analogii pentru o eventuală viață extraterestră s-ar putea afla deja pe Pământ, ascunse în întunericul profund al oceanelor și al scoarței terestre.

The post Bacteriile chemosintetizante – forme de viață care prosperă fără lumina Soarelui appeared first on Info Natura.

Recifele artificiale – ingineria care încearcă să redea viață oceanelor

Florin Mitrea — Mon, 22 Jun 2026 05:00:00 +0000

În multe regiuni ale lumii, fundul marin poartă urmele unei presiuni umane crescânde. Poluarea, pescuitul excesiv, încălzirea oceanelor și acidificarea apei au afectat ecosisteme care s-au format de-a lungul a mii de ani. Printre cele mai vulnerabile se numără recifele de corali, considerate adesea „pădurile tropicale ale mărilor” datorită biodiversității extraordinare pe care o susțin. În fața acestui declin, cercetătorii și inginerii marini au dezvoltat o soluție neobișnuită: recifele artificiale, structuri create de om pentru a imita funcțiile ecologice ale recifurilor naturale și pentru a oferi un nou refugiu vieții marine.

Conceptul nu este nou. Civilizațiile antice au observat încă din trecut că obiectele scufundate pe fundul mării atrag pești și alte organisme marine. Astăzi însă, recifele artificiale sunt proiectate pe baze științifice, folosind materiale și forme special concepute pentru a favoriza colonizarea biologică și pentru a susține procesele naturale ale ecosistemelor marine.

Cum funcționează un recif artificial?

La prima vedere, un recif artificial poate părea doar o structură de beton, o epavă scufundată sau un ansamblu modular amplasat pe fundul oceanului. În realitate, el reprezintă punctul de pornire al unui proces ecologic complex.

Imediat după instalare, suprafețele sale sunt colonizate de bacterii și alge microscopice. Aceste organisme creează un substrat biologic care permite ulterior fixarea altor forme de viață, precum bureții, scoicile, tunicatele și coralii. În timp, apar crăpături și adăposturi ocupate de pești mici, care atrag apoi prădători mai mari. După luni sau ani, structura artificială poate deveni un ecosistem funcțional, capabil să susțină o comunitate diversă de organisme marine.

Acest proces de succesiune ecologică transformă o suprafață inertă într-un habitat complex, asemănător într-o anumită măsură cu recifele naturale. Totuși, cercetările arată că recifele artificiale nu reproduc întotdeauna în mod perfect diversitatea și funcțiile ecosistemelor naturale, iar rezultatele depind puternic de design, locație și condițiile de mediu.

O soluție pentru restaurarea biodiversității

Importanța recifelor artificiale devine evidentă atunci când analizăm rolul recifelor naturale. Deși ocupă doar aproximativ 1% din suprafața fundului oceanic, acestea susțin o proporție impresionantă a biodiversității marine și funcționează ca zone de reproducere și creștere pentru numeroase specii de pești și nevertebrate. Degradarea lor amenință securitatea alimentară, economia comunităților costiere și echilibrul ecosistemelor marine.

Prin crearea unor noi habitate, recifele artificiale oferă refugii pentru organismele marine în zone unde fundul oceanic este sărac în structuri naturale. Ele pot contribui la creșterea diversității biologice locale și la refacerea unor ecosisteme afectate de activitățile umane. În multe regiuni, aceste structuri au devenit instrumente importante în programele de restaurare a habitatelor marine.

Barieră împotriva eroziunii costiere

Beneficiile recifelor artificiale nu se limitează la biodiversitate. Recifele naturale reprezintă o protecție eficientă împotriva valurilor și furtunilor, iar degradarea lor expune litoralul la eroziune și inundații.

Structurile artificiale pot prelua parțial această funcție. Prin disiparea energiei valurilor, ele reduc impactul furtunilor asupra coastelor și contribuie la stabilizarea plajelor și a sedimentelor. Unele studii arată că recifele coraligene pot absorbi până la 97% din energia valurilor, motiv pentru care restaurarea și completarea lor prin structuri artificiale este considerată o strategie promițătoare de adaptare la schimbările climatice.

În plus, cercetările recente sugerează că anumite configurații de recife artificiale pot influența favorabil circulația apei și pot reduce procesele de eroziune în zone vulnerabile.

Materialele din care se construiește viitorul oceanului

Primele recife artificiale au fost realizate adesea din materiale disponibile la îndemână: anvelope uzate, vehicule scoase din uz sau diverse resturi industriale. Experiența acumulată a arătat însă că multe dintre aceste soluții erau ineficiente sau chiar dăunătoare mediului.

În prezent, proiectele moderne utilizează în principal beton marin specializat, oțel tratat și materiale considerate inerte din punct de vedere chimic. Unele inițiative experimentează chiar utilizarea materialelor sustenabile și a structurilor inspirate din geometria coralilor naturali. Scopul este crearea unor habitate durabile, capabile să reziste decenii întregi fără a elibera substanțe toxice în apă.

Un domeniu aflat în plină dezvoltare îl reprezintă recifurile artificiale proiectate cu ajutorul modelării computerizate și al inteligenței artificiale, care permit identificarea celor mai potrivite amplasamente și optimizarea designului pentru colonizarea coralilor.

Limite și controverse

Deși promițătoare, recifele artificiale nu sunt o soluție universală. O dezbatere importantă din ecologia marină privește așa-numita dilemă „atracție versus producție”. Cu alte cuvinte, cercetătorii încearcă să determine dacă aceste structuri generează efectiv noi populații de pești sau doar concentrează indivizii existenți într-un spațiu mai mic.

Există și riscul ca recifele artificiale să faciliteze pescuitul excesiv prin atragerea peștilor în zone ușor accesibile pescarilor. În plus, materialele necorespunzătoare pot introduce poluanți în ecosistem, iar amplasarea greșită poate modifica structura comunităților biologice locale sau poate favoriza apariția speciilor invazive.

Din acest motiv, specialiștii subliniază că succesul unui recif artificial depinde de monitorizarea pe termen lung, de alegerea atentă a materialelor și de integrarea proiectului într-o strategie mai amplă de conservare a ecosistemelor marine.

Sursa: Environment.co

The post Recifele artificiale – ingineria care încearcă să redea viață oceanelor appeared first on Info Natura.