oameni – Info Natura

De ce ne înțeapă țânțarii? Chimia pielii ar putea explica preferințele lor

Florin Mitrea — Sat, 19 Sep 2026 07:00:00 +0000

Pe scurt

De ce ne înțeapă țânțarii mai mult pe unii decât pe alții? Un studiu arată că răspunsul ar putea sta în chimia pielii și în microorganismele care trăiesc pe suprafața ei. Descoperirile ar putea contribui, în viitor, la dezvoltarea unor repelente mai eficiente și a unor metode mai precise de control al țânțarilor.

De ce ne înțeapă țânțarii mai mult pe unii decât pe alții? Întrebarea pare să aibă un răspuns simplu – unii oameni ar fi pur și simplu „mai gustoși” pentru aceste insecte. Însă un nou studiu sugerează că explicația este mult mai subtilă. Chimia pielii și microorganismele care trăiesc pe suprafața ei pot influența felul în care diferite specii de țânțari își aleg gazdele. Iar ceea ce atrage o specie nu este neapărat atractiv și pentru alta.

Studiul, publicat în revista iScience, oferă o perspectivă interesantă asupra unei relații pe care oamenii o cunosc mai ales prin disconfortul provocat de înțepături. Țânțarii nu sunt doar insecte care caută sânge la întâmplare. Ei folosesc o combinație de semnale vizuale, termice și olfactive pentru a găsi o gazdă, iar mirosul corpului pare să joace un rol important în această selecție.

Chimia pielii și țânțarii nu formează aceeași poveste pentru toate speciile

Cercetătorii de la Florida International University au analizat reacția a trei specii de țânțari la mirosul a 119 voluntari. Au fost incluse Aedes aegypti, Aedes albopictus și Culex quinquefasciatus, specii care pot transmite boli precum dengue, febra West Nile și febra galbenă.

Pentru primele două specii, care se hrănesc în timpul zilei, voluntarii și-au introdus brațul într-un dispozitiv ce permitea insectelor să le simtă mirosul, fără să poată înțepa. În cazul speciei Culex quinquefasciatus, activă mai ales noaptea, cercetătorii au folosit mâneci din nailon purtate câteva ore de participanți, pentru a colecta mirosul pielii. Apoi au măsurat câți țânțari erau atrași de fiecare probă.

Rezultatul a fost surprinzător: fiecare specie a manifestat preferințe pentru un grup diferit de oameni. Unele persoane erau atractive pentru mai mult de o specie, dar niciun participant nu a atras în mod puternic toate cele trei specii testate. Aedes aegypti a prezentat chiar o preferință ușoară, dar semnificativă, pentru bărbați în comparație cu femeile.

Această diferență sugerează că nu există un singur „miros de om” care să explice toate înțepăturile. Fiecare specie poate interpreta diferit amestecul chimic pe care îl întâlnește.

Ce caută țânțarii în mirosul pielii

Mirosul uman este un amestec extrem de complex, alcătuit din peste o mie de substanțe chimice. O parte dintre acestea sunt produse direct de organism, iar altele apar în urma activității bacteriilor care trăiesc pe piele. Tocmai această complexitate face dificilă identificarea semnalelor care îi ghidează pe țânțari.

În cadrul studiului, cercetătorii au analizat atât compușii volatili din aerul din jurul pielii, cât și bacteriile prezente pe suprafața acesteia. Au căutat apoi asemănări între persoanele care atrăgeau cel mai mult sau cel mai puțin fiecare specie.

Pentru Aedes aegypti și Culex quinquefasciatus, țânțarii au fost, în general, mai atrași de persoanele care aveau un miros cutanat mai puțin intens. În schimb, Aedes albopictus a manifestat o preferință pentru 13 substanțe chimice asociate unor mirosuri asemănătoare celor ale plantelor.

Descoperirea este importantă deoarece arată că atracția țânțarilor nu depinde neapărat de cât de puternic miroase o persoană. Un miros discret poate fi mai atractiv pentru o anumită specie decât un miros intens, iar compoziția chimică pare să conteze mai mult decât simpla cantitate.

Microbiomul pielii ar putea influența alegerea gazdei

Pe suprafața pielii trăiesc numeroase microorganisme, iar activitatea lor contribuie la formarea mirosului corporal. Studiul a identificat câteva bacterii prezente în toate cele trei grupuri de persoane care atrăgeau cel mai mult țânțarii, printre care Corynebacterium kefirresdentii, Cutibacterium granulosum și o tulpină de Staphylococcus epidermis.

Totuși, cercetătorii nu au demonstrat că aceste bacterii sunt singurele responsabile pentru atracție. Ele ar putea contribui la producerea anumitor substanțe volatile, dar relația dintre microorganisme, miros și comportamentul țânțarilor este încă departe de a fi complet înțeleasă.

Aici intervine una dintre cele mai interesante idei ale studiului: microbiomul pielii nu este doar o comunitate de microorganisme care trăiește pe corpul nostru, ci poate influența și felul în care alte organisme ne percep. În cazul țânțarilor, această interacțiune ar putea contribui la alegerea gazdei.

De ce ne înțeapă țânțarii diferit, în funcție de specie

Faptul că speciile au preferințe distincte poate avea legătură cu evoluția lor. Țânțarii s-au adaptat la diferite tipuri de gazde și la momente diferite ale zilei în care caută hrană. Aceste adaptări ar putea explica de ce semnalele chimice care atrag o specie nu au același efect asupra alteia.

De exemplu, Aedes aegypti și Aedes albopictus sunt activi în timpul zilei, în timp ce Culex quinquefasciatus caută hrană mai ales noaptea. Într-un mediu în care mai multe specii coexistă, fiecare poate folosi propriile indicii pentru a găsi o gazdă potrivită.

Această perspectivă schimbă și felul în care putem privi întrebarea de ce ne înțeapă țânțarii. Nu este vorba doar despre o preferință individuală a insectei, ci despre o interacțiune între biologia țânțarului, chimia corpului uman și mediul în care are loc întâlnirea.

Studiul ar putea ajuta la dezvoltarea unor repelente mai eficiente

Înțelegerea mecanismelor prin care țânțarii își aleg gazdele ar putea avea implicații practice importante. Cercetătorii speră să descopere cum produc bacteriile pielii substanțele care fac o persoană mai mult sau mai puțin atractivă pentru anumite specii.

Pe termen lung, aceste informații ar putea contribui la dezvoltarea unor repelente bazate pe microorganisme sau pe molecule care modifică semnalele olfactive percepute de țânțari. O altă posibilitate ar fi crearea unor momeli pentru capcane, concepute special pentru speciile predominante într-o anumită regiune.

Cercetătorii subliniază însă că mai sunt multe întrebări de clarificat. Mirosul uman este atât de complex, încât este posibil ca studiul să nu fi surprins toate substanțele care influențează atracția. De asemenea, prezența unei bacterii pe piele nu înseamnă automat că ea este responsabilă pentru preferința țânțarilor.

Sursa: Science News

The post De ce ne înțeapă țânțarii? Chimia pielii ar putea explica preferințele lor appeared first on Info Natura.

Fitoena din roșii ar putea proteja ficatul de acumularea grăsimilor

Florin Mitrea — Thu, 17 Sep 2026 05:00:00 +0000

Pe scurt

O roșie conține un ingredient ascuns, care nu poate fi văzut cu ochiul liber, dar care ar putea fi la fel de important pentru sănătatea ficatului precum pigmentul roșu care a făcut faimoase aceste legume. Fitoena, acest pigment invizibil, ar putea explica de ce roșiile întregi pot proteja ficatul mai eficient decât licopenul singur.

Roșiile ascund un compus pe care ochiul nu îl poate vedea, dar care ar putea avea un rol important în sănătatea ficatului. Cercetătorii de la Universitatea Tufts au descoperit că fitoena și sănătatea ficatului ar putea fi legate printr-un mecanism surprinzător: acest precursor al licopenului pare să ajute ficatul să ardă excesul de grăsime, în loc să îl depoziteze în celule.

Rezultatele, obținute deocamdată la șoareci, oferă o nouă explicație pentru care roșiile întregi ar putea avea beneficii mai mari decât un singur compus izolat.

Ficatul gras poate evolua mult timp fără simptome

Boala ficatului gras asociată disfuncției metabolice, cunoscută și sub denumirea de MASLD, apare atunci când grăsimea se acumulează în celulele ficatului. În stadiile timpurii, afecțiunea poate trece neobservată, însă acumularea persistentă de grăsime poate favoriza inflamația și deteriorarea țesutului hepatic. În unele cazuri, evoluția poate ajunge până la ciroză.

Alimentația este doar unul dintre factorii implicați, alături de obezitate, diabet și alte tulburări metabolice. Totuși, cercetătorii sunt interesați de alimentele care ar putea influența modul în care ficatul depozitează sau consumă grăsimea. Roșiile se numără printre candidatele interesante, deoarece studiile pe animale au asociat în repetate rânduri consumul lor cu o stare mai bună a ficatului.

De ce nu este suficient să vorbim doar despre licopen

Licopenul este pigmentul roșu care dă roșiilor coapte culoarea lor caracteristică și care a atras de multă vreme atenția datorită proprietăților sale antioxidante. Dar cercetările anterioare au ridicat o întrebare importantă: de ce pulberea de roșii a oferit uneori rezultate mai bune decât licopenul purificat?

Un posibil răspuns este că roșia nu acționează printr-o singură substanță. Ea conține un ansamblu de compuși care ar putea lucra împreună. Printre aceștia se află fitoena, un precursor incolor pe care plantele îl folosesc pentru a produce licopen și alți carotenoizi.

Spre deosebire de licopen, fitoena nu contribuie la culoarea roșie a fructului. Ea se găsește însă în cantități importante în roșii și în produsele din roșii și, potrivit cercetătorilor, este absorbită mai ușor de organism.

Ce au descoperit cercetătorii de la Tufts

Pentru a testa efectele fitoenei, echipa de cercetători a hrănit șoareci timp de șase luni cu o dietă bogată în carbohidrați rafinați, menită să modeleze anumite obiceiuri alimentare asociate cu boala ficatului gras. O parte dintre animale a primit și fitoenă, într-o doză comparabilă cu cea obținută prin consumul zilnic a aproximativ trei-patru roșii medii crude sau a 100 de grame de pastă de tomate.

Rezultatul a fost semnificativ: șoarecii care au primit fitoenă au dezvoltat o formă mult mai puțin severă de ficat gras, deși au consumat aceeași dietă nesănătoasă ca animalele din grupul de control.

Cercetătorii au analizat și bacteriile intestinale, dar modificările observate nu au părut să explice protecția hepatică. În schimb, fitoena a activat mai multe proteine implicate în metabolismul ficatului. Acest lucru pare să fi schimbat modul în care organul gestionează grăsimea, favorizând arderea ei pentru energie și reducând acumularea în celule.

Fitoena trebuie probabil transformată pentru a deveni activă

Una dintre cele mai interesante observații a apărut atunci când cercetătorii au folosit șoareci cărora le lipseau două enzime implicate în transformarea carotenoizilor.

Aceste animale au acumulat cantități mult mai mari de fitoenă în ficat, dar nu au beneficiat de aceeași protecție. Descoperirea sugerează că fitoena ar putea să nu fie forma care produce direct efectul benefic. Este posibil ca organismul să trebuiască mai întâi să o transforme în metaboliți mai mici, iar aceștia să fie cei care influențează metabolismul hepatic.

Această posibilitate deschide o direcție nouă de cercetare. În loc să se întrebe doar câtă fitoenă ajunge în organism, oamenii de știință vor trebui să afle și ce substanțe rezultă din transformarea ei și cum acționează acestea asupra ficatului.

Nu toți oamenii ar putea răspunde la fel

Cercetătorii au observat și diferențe între șoarecii masculi și femele. Femelele au acumulat mai multă fitoenă în ficat decât masculii, ceea ce ar putea indica diferențe în absorbția sau metabolizarea compusului. Deocamdată nu se știe dacă această variație schimbă și intensitatea efectului protector.

O altă întrebare privește diferențele genetice dintre oameni. Enzimele care transformă fitoena pot varia de la o persoană la alta, iar aceste diferențe ar putea influența modul în care organismul folosește compusul. În viitor, astfel de cercetări ar putea ajuta la explicarea motivului pentru care aceeași alimentație nu produce întotdeauna aceleași efecte metabolice.

Roșiile nu sunt singura sursă de fitoenă

Deși roșiile au fost în centrul studiului, fitoena se găsește și în alte alimente vegetale. Cercetătorii menționează morcovii, ardeii roșii, grepfrutul roz, pepenele verde și caisele printre sursele care conțin acest compus.

Această distribuție este importantă deoarece sugerează că efectele fitoenei ar putea fi cercetate în contextul unei alimentații variate, nu doar prin consumul unui singur aliment. Totuși, studiul nu demonstrează că aceste fructe și legume previn boala ficatului gras la oameni.

Ce înseamnă descoperirea pentru alimentația noastră

Rezultatele oferă o explicație plauzibilă pentru observația că alimentele întregi pot avea efecte diferite de cele ale unui singur nutrient izolat. O roșie nu este doar licopen, ci un amestec de carotenoizi și alte substanțe care pot influența organismul prin mecanisme diferite.

Este însă important să păstrăm proporțiile. Studiul a fost realizat pe șoareci, iar cercetătorii nu au demonstrat încă faptul că fitoena protejează ficatul oamenilor. Nici nu înseamnă că un consum de roșii poate compensa o alimentație dezechilibrată sau alți factori de risc pentru ficat.

În schimb, descoperirea arată de ce merită să privim alimentele vegetale ca pe niște sisteme biologice complexe. Uneori, compusul care contează cel mai mult nu este cel mai cunoscut și nici cel care dă culoarea alimentului. În cazul roșiilor, un ingredient invizibil ar putea contribui la modul în care ficatul gestionează grăsimea.

Sursa: SciTechDaily

The post Fitoena din roșii ar putea proteja ficatul de acumularea grăsimilor appeared first on Info Natura.

Celulele canceroase eliberează antioxidanți pentru a dezarma sistemul imunitar

Florin Mitrea — Mon, 14 Sep 2026 07:00:00 +0000

În lupta dintre organism și cancer, sistemul imunitar are propriile arme, dar și propriile vulnerabilități. Un nou studiu arată cum celulele canceroase eliberează antioxidanți pentru a reduce activitatea unor celule imunitare care ar trebui să le distrugă.

Mecanismul, identificat de cercetători de la Universitatea Cambridge și Oregon Health & Science University, ar putea explica de ce unele tumori răspund slab la imunoterapie și ar putea deschide o nouă direcție pentru tratamente.

Când moleculele considerate nocive devin esențiale pentru imunitate

Mult timp, speciile reactive de oxigen au fost privite aproape exclusiv ca produse secundare periculoase ale metabolismului. Aceste molecule, printre care se numără și radicalii liberi, pot deteriora celulele atunci când se acumulează în exces. Totuși, organismul nu le produce întâmplător: în cantități controlate, ele participă și la procese biologice esențiale.

Una dintre funcțiile lor este legată de activarea limfocitelor T, celule ale sistemului imunitar capabile să recunoască și să distrugă celulele tumorale. Pentru a-și porni mecanismele de atac, aceste celule au nevoie de anumite semnale chimice, iar speciile reactive de oxigen fac parte din acest proces.

Aici apare una dintre cele mai interesante descoperiri ale studiului: moleculele care pot deveni dăunătoare în exces sunt, în anumite condiții, indispensabile pentru ca sistemul imunitar să funcționeze eficient.

Cum reușesc tumorile să „stingă” atacul limfocitelor T

Cercetătorii au analizat lichidul din jurul celulelor tumorale, în modele de cancer dezvoltate la șoareci. Au descoperit că tumorile eliberează cantități mari dintr-o proteină antioxidantă numită peroxiredoxină 1, cunoscută sub abrevierea PRDX1.

Această proteină are rolul de a neutraliza speciile reactive de oxigen. În mod obișnuit, o asemenea activitate poate proteja celulele de stresul oxidativ. În micro-mediul tumoral, însă, efectul ei devine mult mai complex: PRDX1 îndepărtează moleculele de care limfocitele T au nevoie pentru a se activa.

Rezultatul este asemănător cu o alarmă care nu mai poate porni. Limfocitele T sunt prezente în apropierea tumorii, dar nu mai primesc semnalele chimice necesare pentru a-și declanșa eficient mecanismele de distrugere. Cercetătorii descriu acest proces ca pe o formă de „sufocare chimică” a răspunsului imunitar.

Astfel, cancerul nu se limitează la a se ascunde de sistemul imunitar. El poate modifica mediul din jurul său pentru a face atacul celulelor de apărare mai puțin eficient.

Ce s-a întâmplat când cercetătorii au eliminat PRDX1

Pentru a verifica dacă această proteină are un rol direct în protejarea tumorilor, echipa a folosit tehnologia de editare genetică CRISPR. Cercetătorii au creat celule canceroase de șoarece care nu mai puteau produce PRDX1.

Când capacitatea tumorilor de a elibera acest antioxidant a fost eliminată, activitatea celulelor imunitare a crescut, iar dezvoltarea tumorilor a fost limitată. Observația sugerează că PRDX1 nu este doar un element asociat cu mediul tumoral, ci poate contribui efectiv la reducerea răspunsului imunitar.

Cercetătorii au mers apoi mai departe pentru a vedea dacă mecanismul există și în cancerul uman. Au analizat date despre proteinele eliberate de linii celulare canceroase umane, activitatea genelor în mii de tumori și lichidul din jurul tumorilor prelevate de la pacienți. Toate cele trei direcții de analiză au indicat aceeași posibilitate: și tumorile umane pot elibera PRDX1 în mediul înconjurător, unde aceasta reduce nivelul speciilor reactive de oxigen necesare limfocitelor T.

O posibilă explicație pentru rezistența la imunoterapie

Imunoterapia a schimbat modul în care cercetătorii încearcă să trateze cancerul. În loc să acționeze doar direct asupra tumorii, unele tratamente urmăresc să reactiveze sistemul imunitar și să-l ajute să recunoască și să distrugă celulele canceroase. Totuși, aceste terapii nu funcționează la toți pacienții.

Noul studiu sugerează că PRDX1 ar putea reprezenta una dintre barierele care împiedică răspunsul la tratament. În modelele experimentale, eliminarea capacității celulelor canceroase de a produce această proteină a îmbunătățit răspunsul tumorilor la imunoterapie.

Profesorul Rahul Roychoudhuri, de la Departamentul de Patologie al Universității Cambridge, a explicat că descoperirea indică o nouă cale prin care tumorile pot opri sistemul imunitar și că blocarea acestui proces ar putea face unele tumori mai receptive la tratamente care nu funcționează suficient de bine în prezent.

Deocamdată, este vorba despre o direcție de cercetare, nu despre un tratament disponibil. Dar identificarea unei asemenea vulnerabilități poate fi importantă pentru dezvoltarea unor terapii care să împiedice tumorile să-și protejeze mediul înconjurător.

De ce această descoperire schimbă perspectiva asupra antioxidanților

Rezultatele aduc în discuție și o idee mai largă despre antioxidanți. În mod obișnuit, aceștia sunt asociați cu protecția celulelor împotriva stresului oxidativ și sunt adesea prezentați ca substanțe benefice pentru sănătate. Studiul arată însă că relația dintre antioxidanți și organism nu este atât de simplă.

În cazul limfocitelor T, anumite molecule reactive de oxigen sunt necesare pentru activare. Dacă sunt eliminate în exces, răspunsul imunitar poate fi diminuat. Acest lucru ar putea contribui la explicarea unor rezultate obținute în studii clinice în care suplimentele antioxidante nu au redus riscul de cancer și, în anumite situații, au fost asociate cu rezultate mai slabe.

Cercetătorii subliniază însă că aceste observații nu înseamnă că antioxidanții alimentari trebuie evitați sau că persoanele cu cancer ar trebui să-și schimbe dieta. Studiul a fost realizat în principal pe modele preclinice, iar rezultatele nu justifică modificarea tratamentului fără recomandarea medicului.

O nouă țintă pentru tratamentele împotriva cancerului

Studiul publicat în revista Science conturează o imagine mai nuanțată a interacțiunii dintre tumori și sistemul imunitar. Celulele canceroase nu doar cresc și se divid, ci pot modifica activ mediul din jurul lor pentru a reduce eficiența atacului imunitar. În acest caz, ele folosesc o proteină antioxidantă pentru a îndepărta moleculele care ajută limfocitele T să se activeze.

Faptul că blocarea PRDX1 a favorizat activitatea imunitară și a îmbunătățit răspunsul la imunoterapie sugerează că această proteină ar putea deveni o țintă terapeutică. Cercetările viitoare vor trebui să stabilească dacă mecanismul poate fi blocat în siguranță la oameni și dacă acest lucru poate îmbunătăți tratamentul anumitor tipuri de cancer.

Descoperirea că celulele canceroase eliberează antioxidanți pentru a dezarma limfocitele T arată cât de sofisticată poate fi lupta dintre tumori și sistemul imunitar. În același timp, ea sugerează că viitoarele tratamente ar putea urmări nu doar distrugerea directă a cancerului, ci și împiedicarea tumorilor de a-și construi propriul mecanism de apărare.

Sursa: University of Cambridge Research News

The post Celulele canceroase eliberează antioxidanți pentru a dezarma sistemul imunitar appeared first on Info Natura.

Adaptarea oamenilor la frig în timpul ultimei ere glaciare

Florin Mitrea — Thu, 10 Sep 2026 05:00:00 +0000

În urmă cu aproximativ 20.000 de ani, când calotele de gheață acopereau suprafețe uriașe ale emisferei nordice, supraviețuirea oamenilor depindea de mai mult decât de foc, adăposturi și haine. Adaptarea oamenilor la frig ar fi putut avea și o componentă genetică, iar un nou studiu sugerează că strămoșii populației Jōmon din Japonia au dezvoltat, treptat, mecanisme care îi ajutau să facă față temperaturilor scăzute.

Un studiu publicat în Science Andvances oferă o perspectivă interesantă asupra felului în care evoluția a lucrat, în timp, asupra organismului uman.

O populație care păstrează urmele unei lumi înghețate

Cultura Jōmon a existat în arhipelagul japonez aproximativ între anii 16.000 și 3.000 î.Hr. Oamenii care au aparținut acestei culturi au lăsat în urmă vase de ceramică, figurine și alte vestigii arheologice, dar și ceva mai greu de observat: informații genetice despre adaptările strămoșilor lor.

O echipă de cercetători condusă de Yusuke Watanabe și Yoshiki Wakiyama, de la Universitatea din Tokyo, a analizat genomurile a 42 de indivizi Jōmon. Dintre aceștia, 25 proveneau din resturi datate între aproximativ 5.400 și 2.300 de ani în urmă, iar alte 17 genomuri fuseseră publicate anterior. Deși aceste persoane au trăit mult după încheierea ultimei perioade glaciare, materialul lor genetic păstra semnale care puteau fi urmărite până la strămoși mult mai vechi.

Cercetătorii consideră că populația Jōmon reprezintă o resursă deosebit de valoroasă pentru studierea adaptărilor umane din Eurasia de Est în timpul Paleoliticului superior. Izolarea relativă a arhipelagului japonez a contribuit la păstrarea unor caracteristici genetice care, în alte populații, sunt mai dificil de identificat.

Cum poate corpul să producă căldură fără să tremure

Una dintre cele mai interesante descoperiri se referă la termogeneza fără frisoane, proces prin care organismul produce căldură fără contracțiile musculare rapide asociate tremuratului. Acest mecanism are loc în special în țesutul adipos brun, cunoscut și sub numele de grăsime brună.

Spre deosebire de grăsimea albă, care este asociată în principal cu depozitarea energiei, grăsimea brună poate utiliza acizii grași pentru a genera căldură. Ea conține mitocondrii bogate în proteine implicate în producerea energiei, iar una dintre cele mai importante este UCP1, care permite disiparea unei părți din energia metabolică sub formă de căldură.

Studiul a identificat mai multe variante genetice asociate cu acest tip de termogeneză. Una dintre ele, legată experimental de producerea de căldură în grăsimea brună, avea o frecvență de aproximativ 73% în genomurile Jōmon analizate, comparativ cu aproximativ 17% în populațiile est-asiatice actuale. Diferența nu dovedește, de una singură, că acești oameni erau mai rezistenți la frig, dar reprezintă un semnal compatibil cu o selecție naturală favorabilă adaptării la temperaturi scăzute.

Grăsimea nu înseamnă doar izolație termică

Când ne gândim la supraviețuirea în climate reci, prima idee este că un strat mai gros de grăsime ar putea ajuta la păstrarea căldurii. Însă metabolismul grăsimilor are un rol mai complex.

Cercetătorii au identificat și variante genetice asociate cu masa corporală și cu modul în care sunt procesate grăsimile din sânge. Împreună, aceste caracteristici ar fi putut ajuta organismul să depoziteze energie și să o pună mai ușor la dispoziția țesutului adipos brun, unde putea fi utilizată pentru producerea de căldură.

Această posibilitate este importantă deoarece adaptarea la frig nu înseamnă doar „a avea mai multă grăsime”. Ea poate implica felul în care organismul stochează energia, o transportă și o consumă atunci când temperatura mediului scade.

O asemănare surprinzătoare cu populațiile Inuit

Când cercetătorii au comparat genomurile Jōmon cu cele ale altor populații, au observat că, într-o regiune asociată cu procesarea acizilor grași, Jōmon erau mai asemănători cu populațiile Inuit din Groenlanda decât cu populațiile est-asiatice actuale.

Această asemănare nu înseamnă că cele două populații au aceeași origine recentă sau că au trecut prin aceleași evenimente istorice. Cercetătorii propun, mai degrabă, un exemplu de evoluție convergentă: două populații diferite ajung să dezvolte adaptări asemănătoare deoarece se confruntă cu presiuni de mediu similare.

În cazul Jōmon, dovezile genetice sunt susținute și de arheologie. Ceramica Jōmon timpurie indică faptul că resursele acvatice aveau un rol important în alimentație, iar dieta bogată în proteine și grăsimi ar fi putut reprezenta o sursă importantă de energie într-un mediu rece.

Adaptarea oamenilor la la frig nu s-a produs dintr-odată

Una dintre cele mai interesante întrebări este cum pot cercetătorii identifica urmele unei adaptări la frig în genomuri care aparțin unor oameni ce au trăit cu mii de ani mai târziu.

Pentru a răspunde, echipa de cercetători a urmărit modul în care frecvența unei variante genetice asociate cu frigul s-a schimbat de-a lungul timpului. Analiza a sugerat că selecția naturală a acționat mai puternic asupra acestei variante în timpul ultimei perioade glaciare decât după încheierea ei.

Rezultatele indică și faptul că adaptarea nu a fost un eveniment unic. Unele variante asociate cu frigul erau deja prezente la populații înrudite cu strămoșii sudici ai Jōmon, în timp ce altele au devenit mai frecvente pe măsură ce populația a evoluat și s-a deplasat către regiuni mai reci.

Cu alte cuvinte, adaptarea oamenilor la frig ar fi putut avea loc pas cu pas, prin acumularea unor modificări genetice care au devenit mai avantajoase pe măsură ce mediul se răcea.

Ce ne spune această descoperire despre evoluția umană

Studiul nu demonstrează că oamenii Jōmon erau „construiți pentru frig” și nici că variantele genetice identificate explică singure supraviețuirea lor. Cercetătorii subliniază că interpretarea fiziologiei unor oameni care au trăit cu mii de ani în urmă este dificilă, mai ales atunci când alimentația și mediul lor diferă considerabil de cele ale populațiilor moderne.

Totuși, rezultatele oferă o imagine fascinantă asupra modului în care evoluția umană poate lăsa urme în genom. Oamenii au supraviețuit schimbărilor climatice nu doar prin invenții și comportamente, ci și prin modificări biologice care le-au permis organismelor să funcționeze în condiții extreme.

Studiul arată, de asemenea, cât de importantă este paleogenomica pentru înțelegerea diversității umane actuale. Unele variante genetice care influențează metabolismul sau alte trăsături legate de sănătate pot avea origini în adaptări care au fost favorizate de mediile în care au trăit strămoșii noștri.

Sursa: Science Alert

The post Adaptarea oamenilor la frig în timpul ultimei ere glaciare appeared first on Info Natura.

Un vaccin personalizat împotriva cancerului ar putea reduce revenirea melanomului

Florin Mitrea — Sat, 05 Sep 2026 05:00:00 +0000

O nouă etapă în dezvoltarea unui vaccin personalizat împotriva cancerului a fost atinsă după ce un tratament experimental bazat pe tehnologia ARN mesager (ARNm) a obținut rezultate promițătoare într-un studiu clinic de fază III. Terapia, numită intismeran autogene, este concepută individual pentru fiecare pacient, pornind de la mutațiile specifice ale propriei tumori, și a fost testată în combinație cu imunoterapia cu pembrolizumab, cunoscută sub numele comercial Keytruda.

Potrivit rezultatelor preliminare anunțate în august 2026, combinația a îndeplinit obiective importante în prevenirea recidivei melanomului și a apariției metastazelor la distanță. Este un rezultat deosebit de important, deoarece reprezintă prima reușită de fază III pentru o terapie individualizată bazată pe neoantigene și pentru un tratament oncologic bazat pe ARN mesager. Totuși, vaccinul nu este încă aprobat pentru utilizare generală, iar datele complete ale studiului urmează să fie prezentate și analizate în detaliu.

Cum funcționează un vaccin ARNm împotriva cancerului?

Spre deosebire de vaccinurile preventive, care sunt administrate persoanelor sănătoase pentru a le proteja de o infecție, acest vaccin ARNm împotriva cancerului are un rol terapeutic. El este creat după ce tumoarea pacientului este analizată genetic.

Celulele canceroase acumulează mutații pe măsură ce se dezvoltă. Unele dintre aceste modificări pot produce proteine anormale, numite neoantigene, care nu se găsesc în celulele normale ale organismului. Acestea reprezintă, în esență, semne distinctive ale tumorii, pe care sistemul imunitar ar putea învăța să le recunoască.

În cazul intismeran autogene, cercetătorii analizează ADN-ul tumorii pentru a identifica mutațiile relevante și selectează neoantigenele care ar putea deveni ținte pentru sistemul imunitar. Vaccinul conține apoi ARN mesager sintetic care poartă instrucțiunile necesare pentru producerea acestor neoantigene. Terapia poate codifica până la 34 de neoantigene, fiind adaptată semnăturii genetice specifice a tumorii fiecărui pacient.

După administrare, celulele folosesc ARN-ul mesager pentru a produce temporar fragmentele proteice corespunzătoare. Acestea sunt prezentate sistemului imunitar, cu scopul de a activa limfocitele T capabile să recunoască și să atace celulele canceroase care poartă aceleași semne moleculare.

Ideea este, așadar, diferită de cea a unui tratament universal. Nu există o singură formulă destinată tuturor bolnavilor de melanom. Fiecare doză pornește de la caracteristicile genetice ale tumorii pacientului.

De ce vaccinul este combinat cu imunoterapia?

În studiul de fază III, vaccinul pentru melanom nu a fost utilizat singur, ci împreună cu medicamentul pembrolizumab, o imunoterapie care blochează proteina PD-1.

Sistemul imunitar dispune de mecanisme naturale de control care împiedică limfocitele T să devină excesiv de agresive. Unele tumori au învățat însă să exploateze aceste „frâne” ale sistemului imunitar pentru a evita atacul. Medicamentele de tip inhibitor de puncte de control imunitar, precum pembrolizumab, pot reduce această capacitate de apărare a tumorii.

Cele două tratamente ar putea avea astfel roluri complementare. Vaccinul personalizat ajută sistemul imunitar să identifice ținte foarte specifice, iar imunoterapia poate contribui la menținerea activității limfocitelor T împotriva cancerului.

Datele anterioare susțin această idee. Într-un studiu de fază IIb, care a urmărit 157 de pacienți cu melanom cu risc ridicat, combinația dintre intismeran autogene și pembrolizumab a redus cu 49% riscul de recidivă sau de deces, comparativ cu pembrolizumab administrat singur, la o urmărire mediană de aproximativ cinci ani. Riscul de apariție a metastazelor la distanță sau de deces a fost redus cu 59%. Aceste rezultate au oferit baza pentru trecerea la studiul clinic de fază III.

Un rezultat important pentru tratamentul melanomului

Cel mai recent studiu, INTerpath-001, a inclus 1.137 de pacienți cu melanom în stadiile IIB-IV, cărora le fusese îndepărtată complet tumora prin intervenție chirurgicală. Acești pacienți pot rămâne totuși expuși unui risc important ca boala să reapară sau să se răspândească în alte regiuni ale organismului.

Rezultatele preliminare au arătat că asocierea dintre intismeran autogene și pembrolizumab a îndeplinit obiectivul principal al studiului, legat de supraviețuirea fără recidivă. De asemenea, a fost atins un obiectiv secundar important, referitor la supraviețuirea fără metastaze la distanță.

Cu alte cuvinte, pacienții care au primit combinația au avut rezultate mai bune decât cei tratați numai cu pembrolizumab în ceea ce privește perioada până la reapariția cancerului sau răspândirea acestuia. Companiile care dezvoltă tratamentul au anunțat că nu au fost identificate noi probleme majore de siguranță în studiul de fază III.

Este important însă ca aceste rezultate să fie interpretate cu prudență. Până în prezent au fost comunicate rezultatele principale, fără prezentarea publică a tuturor datelor numerice detaliate. De exemplu, informațiile complete privind amploarea exactă a beneficiului, rezultatele referitoare la supraviețuirea generală și analiza detaliată a efectelor adverse vor fi esențiale pentru evaluarea științifică a tratamentului.

Ce înseamnă această reușită pentru vaccinurile personalizate împotriva cancerului?

De zeci de ani, cercetătorii încearcă să creeze vaccinuri capabile să ajute sistemul imunitar să lupte împotriva cancerului. Una dintre cele mai mari dificultăți este faptul că tumorile diferă nu doar de la un tip de cancer la altul, ci și de la un pacient la altul.

Două persoane diagnosticate cu același tip de cancer pot avea tumori cu profiluri genetice foarte diferite. Un tratament universal poate să nu găsească aceleași ținte în ambele cazuri. Tocmai aici intervine ideea unui tratament personalizat pentru cancer.

Tehnologia ARN mesager permite proiectarea mai rapidă a unor molecule care conțin instrucțiuni genetice specifice. În cazul cancerului, acest lucru face posibilă transformarea profilului mutațional al unei tumori într-un tratament adaptat pacientului.

Cercetările anterioare au indicat că tratamentul poate genera răspunsuri ale limfocitelor T împotriva neoantigenelor selectate. La urmărirea pe termen lung a studiului de fază IIb, combinația cu pembrolizumab a fost asociată cu o expansiune mai mare a unor clone de limfocite T și cu apariția unor noi populații de celule imunitare, iar o parte dintre acestea au fost legate de neoantigenele incluse în terapia personalizată.

Succesul studiului de fază III ar putea demonstra, pentru prima dată la această scară, că această strategie nu este doar o idee promițătoare din laborator, ci poate produce un beneficiu clinic măsurabil într-un studiu amplu.

Ar putea fi folosită aceeași tehnologie și pentru alte tipuri de cancer?

Melanomul este doar primul test important pentru această abordare. Cercetătorii dezvoltă studii cu intismeran autogene și pentru alte tumori, inclusiv cancer pulmonar fără celule mici, cancer de vezică urinară și cancer renal.

Există mai multe studii clinice de fază II și III aflate în desfășurare, inclusiv cercetări care testează terapia după intervenția chirurgicală, atunci când tumora vizibilă a fost îndepărtată, dar există riscul ca unele celule canceroase să fi rămas în organism.

Totuși, succesul în melanom nu garantează automat rezultate similare în toate formele de cancer. Tumorile diferă prin numărul și tipul mutațiilor, prin modul în care interacționează cu sistemul imunitar și prin capacitatea lor de a se ascunde de acesta.

Unele tipuri de cancer ar putea oferi suficiente neoantigene pentru a deveni ținte bune pentru o astfel de strategie, în timp ce altele ar putea necesita combinații diferite de tratamente. De aceea, fiecare rezultat obținut într-un nou tip de tumoare trebuie confirmat separat prin studii clinice.

Cât de aproape este vaccinul de utilizarea în spitale?

În prezent, intismeran autogene este încă un tratament experimental. Rezultatele pozitive ale unui studiu de fază III reprezintă un pas major, dar nu înseamnă că terapia este deja disponibilă pentru pacienți.

Următoarele etape includ prezentarea completă a datelor, evaluarea lor de către comunitatea științifică și discuțiile cu autoritățile de reglementare. Abia după aceste proceduri se poate decide dacă tratamentul îndeplinește condițiile necesare pentru aprobare.

Există și provocări practice. Un vaccin personalizat împotriva cancerului trebuie creat pentru fiecare pacient, ceea ce presupune obținerea unei probe tumorale, secvențierea și analizarea materialului genetic, identificarea neoantigenelor, proiectarea ARN-ului mesager și fabricarea tratamentului individual. În viitor, viteza și eficiența acestui proces vor fi la fel de importante ca eficacitatea biologică a terapiei.

Un pas important spre medicina cu adevărat personalizată

Rezultatele obținute în melanom oferă unul dintre cele mai puternice argumente de până acum că un vaccin personalizat împotriva cancerului poate deveni o componentă reală a tratamentului oncologic. Terapia cu ARN mesager nu acționează asupra unei ținte comune tuturor pacienților, ci pornește de la mutațiile unice ale fiecărei tumori și încearcă să transforme aceste diferențe într-un avantaj pentru sistemul imunitar.

Este încă prea devreme pentru a spune cât de mult va schimba această tehnologie tratamentul cancerului sau câte alte tipuri de tumori vor răspunde la ea. Dar rezultatele studiului de fază III în melanom marchează un moment important pentru medicina personalizată și pentru utilizarea ARN-ului mesager dincolo de bolile infecțioase.

Dacă datele complete vor confirma amploarea beneficiului anunțat, intismeran autogene ar putea deveni primul exemplu de succes major al unei noi generații de terapii în care tratamentul este proiectat pornind de la „amprenta genetică” a cancerului fiecărui pacient.

Sursa: Nature

The post Un vaccin personalizat împotriva cancerului ar putea reduce revenirea melanomului appeared first on Info Natura.

Microbiomul intestinal – miliardele de microbi care trăiesc în intestinul nostru

Florin Mitrea — Mon, 31 Aug 2026 05:00:00 +0000

În interiorul corpului nostru există un ecosistem extraordinar de complex, format din miliarde de organisme microscopice care trăiesc, se hrănesc și interacționează permanent cu organismul uman. Una dintre cele mai importante comunități de acest fel este microbiomul intestinal, un ansamblu de microorganisme și de informații genetice asociate acestora, care joacă un rol esențial în funcționarea organismului. Deși invizibil cu ochiul liber, acest univers microscopic influențează digestia, metabolismul, sistemul imunitar și chiar comunicarea dintre intestin și creier.

Mult timp, bacteriile care trăiesc în corpul nostru au fost privite mai ales prin prisma bolilor pe care unele dintre ele le pot provoca. Cercetările moderne au schimbat însă radical această perspectivă. Majoritatea microorganismelor care alcătuiesc comunitățile noastre microbiene nu sunt dușmani, ci fac parte dintr-o relație complexă de coexistență cu organismul uman. Intestinul, în special colonul, reprezintă unul dintre cele mai bogate habitate microbiene din corp.

Ce este microbiomul intestinal?

Termenii „microbiotă” și „microbiom” sunt adesea utilizați ca sinonime, însă există o diferență între ei. Microbiota intestinală reprezintă comunitatea de microorganisme care trăiesc în intestin, în timp ce microbiomul se referă, în sens strict, la ansamblul acestor microorganisme și la materialul lor genetic.

În limbajul obișnuit, expresia microbiomul intestinal este folosită frecvent pentru a desemna întregul ecosistem microscopic intestinal. Acesta include în principal bacterii, dar și arhee, virusuri, bacteriofagi și unele microorganisme eucariote, precum fungi.

Nu există un singur microbiom intestinal identic pentru toți oamenii. Compoziția sa diferă de la o persoană la alta și este influențată de numeroși factori: alimentația, vârsta, mediul în care trăim, medicamentele, în special antibioticele, stilul de viață și istoricul biologic individual.

Primele microorganisme colonizează organismul încă de la începutul vieții, iar comunitatea microbiană se transformă pe măsură ce alimentația și mediul se schimbă. La vârsta adultă, microbiomul intestinal devine un ecosistem foarte divers, aflat într-o permanentă relație cu organismul gazdă.

Cum ne ajută microorganismele din intestin?

Una dintre cele mai importante funcții ale microbiomului intestinal este participarea la procesarea alimentelor. Organismul uman nu dispune de toate enzimele necesare pentru a descompune anumite componente ale hranei, în special unele fibre alimentare. Aici intervin microorganismele intestinale.

Bacteriile din colon pot fermenta fibrele care ajung nedigerate în această parte a tubului digestiv. În urma acestui proces rezultă, printre altele, acizi grași cu lanț scurt, precum acetatul, propionatul și butiratul. Acești compuși reprezintă o importantă punte de legătură între alimentație, microbiom și organism.

Butiratul, de exemplu, este o sursă importantă de energie pentru celulele care căptușesc colonul. În același timp, produșii metabolismului microbian pot influența diverse procese metabolice și pot participa la comunicarea dintre intestin, sistemul imunitar și alte organe.

Prin urmare, microbiomul nu trebuie privit ca un simplu grup de pasageri care locuiesc în intestin. El funcționează mai degrabă ca o comunitate biologică activă, capabilă să transforme substanțele din alimentație în molecule care pot avea efecte asupra organismului.

Microbiomul intestinal și sistemul imunitar

Intestinul reprezintă una dintre cele mai importante zone de contact dintre organism și lumea exterioară. Prin hrană pătrund permanent numeroase molecule și microorganisme, iar sistemul imunitar trebuie să facă diferența între ceea ce este inofensiv, util sau potențial periculos.

Microorganismele intestinale participă la „educarea” și reglarea răspunsurilor imunitare. Relația dintre microbiom și sistemul imunitar este una bidirecțională: organismul controlează în parte comunitățile microbiene, iar acestea, la rândul lor, influențează modul în care funcționează anumite mecanisme imunitare.

Un microbiom divers și echilibrat contribuie, de asemenea, la ceea ce biologii numesc rezistență la colonizare. Cu alte cuvinte, microorganismele deja instalate în intestin pot face mai dificilă dezvoltarea excesivă a unor microorganisme potențial dăunătoare, deoarece concurează pentru spațiu și resurse.

Aceasta nu înseamnă că există o formulă universală pentru un microbiom „perfect”. Compoziția considerată normală poate varia considerabil de la un individ la altul, iar simpla prezență sau absență a unei anumite bacterii nu permite, de una singură, evaluarea stării de sănătate.

Exemple de microorganisme din microbiomul intestinal

Cea mai mare parte a microorganismelor din intestin este reprezentată de bacterii. Printre grupurile frecvent întâlnite se numără Bacillota și Bacteroidota, denumite în literatura mai veche și Firmicutes, respectiv Bacteroidetes. În cadrul acestor grupuri există numeroase specii, fiecare cu propriile caracteristici și funcții.

Bacteroides este unul dintre genurile bacteriene importante ale intestinului uman. Specii precum Bacteroides thetaiotaomicron sunt bine cunoscute pentru capacitatea lor de a participa la degradarea unor carbohidrați complecși proveniți din alimentație.

Un alt gen important este Bifidobacterium, ale cărui specii sunt deosebit de abundente în microbiota sugarilor, mai ales în perioada timpurie a vieții. Unele bifidobacterii pot utiliza anumite componente ale alimentației și contribuie la rețeaua complexă de interacțiuni dintre microorganismele intestinale.

Printre bacteriile studiate intens se află și Faecalibacterium prausnitzii, o specie asociată cu producerea unor metaboliți importanți prin procesele de fermentare care au loc în colon. Aceasta este una dintre numeroasele bacterii implicate în metabolismul fibrelor și în producerea de acizi grași cu lanț scurt.

În microbiomul intestinal pot fi întâlnite și specii din genul Akkermansia, inclusiv Akkermansia muciniphila. Această bacterie trăiește în apropierea stratului de mucus intestinal și este intens studiată pentru relația sa cu metabolismul și funcționarea barierei intestinale.

Alte microorganisme importante aparțin genurilor Lactobacillus, Roseburia, Ruminococcus sau Blautia. Fiecare dintre acestea face parte dintr-o rețea ecologică complexă. Unele microorganisme descompun anumite molecule, iar produșii rezultați pot deveni, la rândul lor, surse de hrană pentru alte specii.

Microbiomul intestinal nu este alcătuit însă numai din bacterii. Intestinul găzduiește și arhee, dintre care Methanobrevibacter smithii este un exemplu bine cunoscut. De asemenea, există numeroase virusuri, în special bacteriofagi care infectează bacteriile, precum și fungi. Toate aceste componente contribuie la complexitatea ecosistemului intestinal.

Un ecosistem care se schimbă odată cu noi

Compoziția microbiomului intestinal nu este fixă. Ea poate fi influențată de schimbările din alimentație și de modificările mediului în care trăim. Dieta este unul dintre factorii cu cea mai mare influență, deoarece microorganismele depind de substanțele care ajung în intestin.

O alimentație bogată în produse vegetale și în surse variate de fibre oferă microorganismelor din colon o gamă largă de substraturi. Legumele, fructele, leguminoasele și cerealele integrale conțin diferite tipuri de fibre și compuși care pot fi metabolizați de comunitățile microbiene.

În același timp, antibioticele pot modifica profund microbiota intestinală, deoarece acționează asupra bacteriilor și nu fac întotdeauna diferența între microorganismele implicate într-o infecție și cele care fac parte din comunitățile normale ale organismului. După tratament, microbiota se poate reface, însă amploarea și ritmul acestei recuperări pot varia.

Vârsta, infecțiile, călătoriile și schimbările majore ale stilului de viață pot influența, de asemenea, structura ecosistemului intestinal. Din acest motiv, microbiomul este mai bine înțeles ca un sistem dinamic decât ca o listă permanentă de microorganisme.

Ce înseamnă, de fapt, un microbiom intestinal sănătos?

În ultimii ani, interesul pentru microbiomul intestinal a crescut enorm, însă cercetările au arătat și cât de dificil este să definim exact un microbiom „ideal”. Nu există o singură combinație de bacterii care să fie considerată perfectă pentru fiecare om.

Un aspect important este diversitatea, adică varietatea microorganismelor care formează ecosistemul. O comunitate microbiană diversă poate avea o capacitate mai mare de a îndeplini funcții biologice diferite. Totuși, diversitatea nu este singurul criteriu important, deoarece contează și ce microorganisme sunt prezente, în ce proporții și, mai ales, ce activități desfășoară.

Cercetătorii studiază din ce în ce mai mult nu doar identitatea microorganismelor, ci și genele lor, produșii metabolici pe care îi generează și interacțiunile dintre ele. Două persoane pot avea microbiomuri diferite din punct de vedere al speciilor dominante, dar unele dintre funcțiile îndeplinite de aceste comunități pot fi asemănătoare.

The post Microbiomul intestinal – miliardele de microbi care trăiesc în intestinul nostru appeared first on Info Natura.

Mioglobina produsă de plante ar putea transforma viitorul alternativelor la carne

Florin Mitrea — Fri, 28 Aug 2026 05:00:00 +0000

Industria alternativelor la carne încearcă de ani buni să rezolve una dintre cele mai dificile probleme: cum poate fi recreată experiența oferită de carnea convențională folosind ingrediente obținute fără creșterea animalelor? Textura poate fi imitată cu proteine vegetale, iar grăsimile și aromele pot fi ajustate prin diverse tehnologii, însă culoarea, gustul și transformările care apar în timpul gătirii sunt mult mai greu de reprodus. O posibilă soluție vine acum dintr-o direcție surprinzătoare. Mioglobina produsă de plante ar putea deveni, în viitor, un ingredient valoros pentru alimentele care încearcă să imite mai fidel carnea.

Cercetători de la Imperial College London au reușit să modifice genetic plante de tutun și salată astfel încât acestea să producă mioglobină, o proteină întâlnită în mod natural în mușchii animalelor. Descoperirea reprezintă deocamdată o demonstrație experimentală, nu o tehnologie gata să ajungă pe rafturile magazinelor. Totuși, ea deschide o perspectivă interesantă: plantele ar putea deveni adevărate fabrici biologice pentru producerea unor proteine care, în mod obișnuit, provin din țesuturile animale.

Proteina care contribuie la culoarea și gustul cărnii

Mioglobina este o proteină specializată în legarea oxigenului, prezentă în celulele musculare ale vertebratelor. Ea contribuie în mod important la culoarea cărnii și este una dintre moleculele responsabile pentru diferențele vizibile dintre diverse tipuri de țesut muscular.

Rolul său devine deosebit de interesant în industria alimentară deoarece mioglobina conține o grupare hemică ce include fier. Această structură influențează proprietățile chimice ale proteinei și participă la procesele care contribuie la culoarea și la unele caracteristici aromatice ale cărnii, mai ales atunci când aceasta este preparată termic.

Pentru producătorii de alternative vegetale, imitarea acestor proprietăți reprezintă o provocare majoră. Un burger pe bază de plante poate avea o formă și o consistență apropiate de cele ale unui burger din carne, dar consumatorul percepe produsul printr-o combinație mult mai complexă de culoare, aromă, gust și transformări produse în timpul gătirii.

De aceea, proteine precum mioglobina au devenit ținte importante pentru biotehnologia alimentară. Până în prezent, unele ingrediente similare au fost produse cu ajutorul microorganismelor modificate genetic și cultivate în bioreactoare. Noul studiu explorează însă o altă posibilitate: producerea acestor molecule direct în plante.

Cum au fost transformate salata și tutunul în producători de mioglobină

Pentru a obține mioglobina produsă de plante, cercetătorii au folosit gene care codifică mioglobina provenită de la animale. Acestea au fost introduse în plante prin metode de inginerie genetică, iar una dintre strategiile principale a urmărit modificarea cloroplastelor.

Cloroplastele sunt cunoscute mai ales ca structurile celulare în care are loc fotosinteza. Ele captează energia luminii și participă la transformarea acesteia în energie chimică, proces care permite plantelor să își construiască biomasa folosind apă, dioxid de carbon și energia solară.

Dar cloroplastele au o particularitate care le face extrem de interesante pentru biotehnologie: au propriul material genetic. Cercetătorii au încercat să introducă genele pentru mioglobină în genomul cloroplastelor, nu doar în genomul nuclear al plantelor.

Experimentele au fost realizate pe tutun, o plantă utilizată frecvent în cercetările de biologie moleculară, dar și pe salată, o specie comestibilă. Această a doua alegere este deosebit de importantă deoarece demonstrează că tehnologia poate funcționa, cel puțin experimental, și într-o plantă care face parte din alimentația umană.

Plantele modificate au reușit să crească până la maturitate și să producă semințe. Mai mult, modificarea genetică a fost transmisă generațiilor următoare, demonstrând stabilitatea sistemului de producție în condițiile experimentului.

De ce cloroplastele pot transforma plantele în mici fabrici biologice

Rezultatele au arătat că locul în care este introdusă gena poate influența puternic cantitatea de proteină produsă.

Atunci când genele pentru mioglobină au fost introduse în cloroplaste, producția a fost semnificativ mai mare decât în cazul introducerii lor în genomul nuclear. Cercetătorii au raportat concentrații de aproximativ 800 de miligrame de mioglobină la un kilogram de masă uscată pentru plantele de tutun și aproximativ 810 miligrame la un kilogram de masă uscată în cazul salatei. Nivelurile au fost de cel puțin trei ori mai mari decât cele obținute prin strategia bazată pe genomul nuclear.

Explicația ține, în parte, de numărul mare de copii ale genomului cloroplastelor existente în celulele vegetale. Dacă o genă introdusă în aceste structuri este activă eficient, planta poate dispune de numeroase copii ale instrucțiunilor necesare pentru producerea proteinei.

Totuși, cantitatea de mioglobină obținută este încă mult mai mică decât concentrația naturală a acestei proteine în țesutul muscular animal. Acesta este unul dintre motivele pentru care studiul trebuie privit ca o etapă de început. Demonstrarea faptului că o plantă poate produce stabil această proteină nu înseamnă automat că metoda este deja suficient de eficientă pentru producția industrială.

Dar diferența dintre cele două lucruri nu trebuie să umbrească importanța rezultatului. În biotehnologie, primul pas esențial este adesea demonstrarea posibilității. După aceea urmează optimizarea.

Mioglobina produsă de plante și agricultura alimentelor viitorului

Cea mai interesantă idee ridicată de acest studiu este că agricultura ar putea avea, în viitor, un rol diferit de cel pe care îl asociem astăzi cu producția de alimente. O cultură agricolă nu ar mai trebui privită doar ca sursă de fructe, semințe, frunze sau fibre. Prin biotehnologie, ea ar putea deveni o platformă pentru producerea unor molecule complexe cu aplicații specifice.

În acest scenariu, mioglobina produsă de plante ar putea fi extrasă din biomasa vegetală și purificată înainte de a fi utilizată ca ingredient în alternativele la carne. În loc ca proteina să fie obținută din mușchii unui animal sau produsă exclusiv în instalații industriale prin fermentație, o parte din procesul de fabricație ar putea avea loc chiar într-o cultură agricolă.

Plantele au un avantaj evident: folosesc fotosinteza pentru a transforma energia solară în materie organică. Dacă randamentul de producție poate fi crescut suficient, agricultura ar putea oferi o cale interesantă pentru fabricarea anumitor proteine la scară mare.

Această posibilitate este analizată și din perspectiva utilizării resurselor. Agricultura animală necesită teren, apă și furaje, iar creșterea animalelor contribuie la emisiile de gaze cu efect de seră. Culturile vegetale nu sunt lipsite de impact asupra mediului, însă, în multe situații, pot utiliza resursele mai eficient decât producția de proteine prin creșterea animalelor.

Cercetătorii consideră că, după optimizarea tehnologiei, producția de mioglobină la hectar ar putea deveni competitivă. Această ipoteză trebuie însă verificată prin experimente agricole și analize complete ale consumului de resurse, randamentului și costurilor.

De la frunzele unei plante la un ingredient pentru carnea vegetală

Este important de precizat că salata modificată genetic din acest experiment nu este concepută, cel puțin în forma actuală a cercetării, pentru a fi consumată pur și simplu ca o sursă directă de mioglobină.

Scenariul imaginat de cercetători presupune un proces de producție în mai multe etape. Plantele ar fi cultivate pentru biomasa lor, iar proteina ar fi ulterior extrasă și purificată. Mioglobina astfel obținută ar putea fi utilizată ca ingredient în produse alimentare care conțin în principal proteine vegetale.

Adăugarea unei astfel de proteine ar putea contribui la reproducerea mai fidelă a unor caracteristici asociate cu carnea. De asemenea, fiind o proteină legată de o grupare care conține fier, tehnologia ar putea avea și aplicații în dezvoltarea unor alimente cu profil nutrițional îmbunătățit.

Există însă un aspect esențial care trebuie rezolvat înainte ca această idee să poată fi aplicată la scară comercială. Cercetătorii trebuie să se asigure că proteina produsă în plantă are structura și proprietățile funcționale dorite.

Pentru ca mioglobina să funcționeze așa cum trebuie, nu este suficientă producerea lanțului proteic. Este necesară și asocierea corespunzătoare cu gruparea hemică. Optimizarea acestui proces reprezintă una dintre etapele importante ale cercetărilor viitoare. Abia atunci va putea fi testată în mod riguros capacitatea mioglobinei produse de plante de a influența culoarea, aroma și comportamentul alimentelor în timpul preparării.

O tehnologie promițătoare, dar departe de aplicarea comercială

Rezultatul obținut de echipa de la Imperial College London nu înseamnă că fermele vor produce în curând mioglobină la fel de simplu cum produc astăzi grâu sau porumb.

Există numeroase probleme care trebuie rezolvate. Cantitatea de proteină trebuie crescută, plantele trebuie testate în condiții agricole reale, iar procesul de extracție și purificare trebuie să fie suficient de eficient. În plus, orice posibilă utilizare alimentară va depinde de evaluări riguroase privind siguranța și de legislația referitoare la organismele modificate genetic și la noile ingrediente alimentare.

Va trebui demonstrat și că întreaga tehnologie este avantajoasă din punct de vedere economic. O metodă biologic fascinantă nu devine automat o soluție industrială. Costul cultivării, procesării și purificării poate determina dacă o tehnologie ajunge sau nu să fie utilizată pe scară largă.

Cu toate acestea, studiul oferă ceva foarte important: dovada că o plantă poate fi modificată pentru a produce stabil o proteină musculară de origine animală și că folosirea cloroplastelor poate crește semnificativ randamentul acestui proces.

Un nou capitol pentru alternativele la carne

Viitorul alimentației nu va depinde probabil de o singură tehnologie. Alternativele la proteinele animale se dezvoltă în mai multe direcții, de la produsele vegetale convenționale și fermentația de precizie până la agricultura celulară și noi forme de inginerie genetică.

Mioglobina produsă de plante ar putea deveni o piesă într-un sistem alimentar mai diversificat. Unele ingrediente ar putea fi produse de microorganisme, altele de culturi celulare, iar anumite proteine ar putea fi obținute direct în plante special proiectate pentru acest scop.

Studiul realizat pe salată și tutun arată cât de mult se pot schimba granițele dintre agricultură și industrie. O plantă poate fi, în același timp, un organism viu, o cultură agricolă și o platformă biochimică capabilă să producă molecule pe care natura nu le-a asociat inițial cu acea specie.

Mai este nevoie de multe studii până când această idee ar putea deveni o tehnologie comercială. Totuși, faptul că oamenii de știință au reușit deja să obțină mioglobina produsă de plante reprezintă un pas important. Într-o lume în care cererea pentru surse de proteine este în continuă creștere, viitoarele ingrediente pentru alternativele la carne s-ar putea să nu provină doar din ferme de animale sau din bioreactoare. Iar unele dintre ele ar putea începe, pur și simplu, într-o frunză.

Sursa: Imperial College London

The post Mioglobina produsă de plante ar putea transforma viitorul alternativelor la carne appeared first on Info Natura.

10 structuri vestigiale care arată că evoluția este încă scrisă în corpul nostru

Florin Mitrea — Wed, 26 Aug 2026 05:00:00 +0000

Privit prin lentila evoluției, corpul uman seamănă cu un manuscris vechi, rescris de nenumărate ori, dar în care încă se mai pot citi fragmente din versiunile anterioare. Unele dintre aceste fragmente sunt structuri vestigiale, părți ale corpului care și-au pierdut, total sau parțial, funcția importantă pe care o aveau la strămoșii noștri. Ele nu sunt simple erori ale naturii și nici, în toate cazurile, structuri complet inutile. Mai degrabă, reprezintă urme ale unui trecut îndepărtat, păstrate într-un organism pe care evoluția l-a modificat treptat, fără să îl reconstruiască vreodată de la zero.

De la coccis, rămășița unei cozi ancestrale, până la micii mușchi care ne-ar putea mișca urechile, corpul nostru poartă încă semne ale drumului lung parcurs de specie. Unele sunt vizibile, altele sunt ascunse, iar câteva apar doar în anumite etape ale dezvoltării embrionare. Împreună, ele spun o poveste fascinantă despre originea și transformarea noastră.

Ce sunt, de fapt, structurile vestigiale?

În limbajul popular, o structură vestigială este adesea descrisă drept o parte a corpului „fără niciun rost”. În realitate, lucrurile sunt mai nuanțate. O structură devine vestigială atunci când funcția pentru care era importantă la strămoșii unei specii s-a redus considerabil sau a dispărut.

Uneori, structura se micșorează, alteori rămâne aproape neschimbată, dar este folosită într-un mod diferit. De aceea, faptul că o parte a corpului are încă o anumită funcție nu înseamnă că nu poate fi considerată o reminiscență evolutivă. Important este să ne întrebăm ce rol avea în trecut și cât de mult s-a schimbat importanța acelui rol.

Evoluția funcționează mai degrabă ca un proces de remodelare decât ca un proiect de inginerie început de fiecare dată de la zero. Structurile existente sunt adaptate la noile condiții, reduse, transformate sau reutilizate. Iar corpul uman păstrează numeroase exemple ale acestei istorii.

Coccisul, mica rămășiță a unei cozi

Poate cea mai sugestivă dintre toate aceste urme este coccisul, situat la extremitatea inferioară a coloanei vertebrale. El este alcătuit din câteva vertebre sudate și reprezintă rămășița evolutivă a unei cozi pe care strămoșii îndepărtați ai mamiferelor o foloseau în mod activ.

La multe animale, coada are și astăzi roluri importante: ajută la menținerea echilibrului, la comunicare sau la apărare. Linia evolutivă din care au apărut marile maimuțe și, mai târziu, oamenii a pierdut însă coada externă.

Coccisul nu este complet lipsit de utilitate. Pe el se fixează mușchi și ligamente importante pentru regiunea pelviană. Dar funcția sa actuală este cu totul diferită de cea a cozii mobile din trecut. Tocmai aici se află una dintre caracteristicile fascinante ale evoluției: o structură poate pierde rolul pentru care a apărut inițial și poate fi păstrată pentru alte utilizări.

Apendicele: mai mult decât o „piesă inutilă”

Timp de multe decenii, apendicele a fost prezentat drept exemplul clasic de organ inutil. Ideea părea simplă: este o mică prelungire a intestinului gros, poate fi îndepărtat chirurgical fără ca omul să pară să sufere consecințe majore, deci nu are nicio funcție.

Cercetările moderne au schimbat însă această imagine. Apendicele conține țesut limfoid și participă la activitatea sistemului imunitar, mai ales în anumite perioade ale vieții. Există, de asemenea, ipoteza că poate contribui la menținerea unor populații de microorganisme intestinale.

Cu toate acestea, importanța sa actuală pentru organism nu pare să fie aceeași cu cea pe care structuri similare o puteau avea la strămoși cu alte tipuri de alimentație și cu un aparat digestiv adaptat unor cantități mai mari de materie vegetală greu de digerat. Apendicele este, așadar, un bun exemplu pentru ideea că termenul de „vestigial” nu trebuie confundat cu „inutil”.

Mușchii urechilor și o capacitate aproape pierdută

Pisicile, caii sau cerbii își pot roti urechile spre un sunet fără să fie nevoiți să întoarcă întregul cap. Este o capacitate extrem de utilă pentru localizarea rapidă a unei surse sonore.

Și oamenii au încă mușchi auriculari. Diferența este că, la majoritatea dintre noi, aceștia au devenit aproape inutili pentru orientarea urechii. Unii oameni reușesc totuși să își miște ușor pavilionul urechii, ca o curiozitate anatomică ce amintește de o capacitate mult mai bine dezvoltată la alte mamifere.

Acești mușchi sunt un exemplu aproape perfect de structură a cărei funcție originală a devenit marginală. Nu avem nevoie să ne rotim urechile pentru a localiza un zgomot, deoarece mobilitatea capului și capacitatea creierului de a interpreta diferențele dintre semnalele primite de cele două urechi ne oferă alte soluții.

O urmă a celei de-a treia pleoape

Dacă ne privim cu atenție ochiul în oglindă, în colțul intern putem observa o mică faldă de țesut numită plica semilunaris. Ea este considerată o reminiscență a unei structuri mult mai dezvoltate la numeroase alte vertebrate: membrana nictitantă, cunoscută uneori drept „a treia pleoapă”.

La păsări, reptile și multe mamifere, această membrană poate aluneca peste suprafața ochiului, protejându-l și menținându-l umed, fără ca animalul să își piardă complet vederea.

La om, structura a rămas doar ca o mică urmă anatomică. Nu mai funcționează ca o pleoapă mobilă, însă prezența ei amintește de o moștenire comună mult mai veche.

De ce ni se face „pielea de găină”?

Nu toate reminiscențele evolutive sunt organe sau țesuturi ușor de identificat. Uneori, ceea ce a rămas este un reflex.

Atunci când ne este frig sau trăim o emoție intensă, micii mușchi atașați de foliculii firelor de păr se contractă, iar pielea capătă aspectul caracteristic numit popular „piele de găină”. La mamiferele acoperite cu o blană deasă, acest mecanism are o utilitate evidentă. Ridicarea firelor de păr creează un strat de aer izolator și ajută astfel la conservarea căldurii. În anumite situații, blana ridicată poate face animalul să pară mai mare și mai amenințător.

La oameni, care au pierdut mare parte din pilozitatea corporală a strămoșilor, efectul este mult mai puțin util. Reflexul a rămas, însă rezultatul său practic este redus. Este una dintre cele mai cotidiene dovezi că organismul nostru păstrează mecanisme adaptate unei lumi foarte diferite de cea în care trăim astăzi.

Măselele de minte și maxilarul care s-a schimbat

Apariția măselelor de minte reprezintă o altă consecință a trecutului nostru evolutiv. Strămoșii umani aveau maxilare mai robuste și, în general, o alimentație care necesita o masticație mai intensă. O dantură cu molari suplimentari era, în aceste condiții, avantajoasă.

Pe măsură ce dieta s-a modificat, alimentele au fost prelucrate, gătite și făcute mai ușor de mestecat. În același timp, maxilarele umane s-au redus treptat. Rezultatul este bine cunoscut: la mulți oameni, al treilea molar nu mai are suficient spațiu pentru a erupe normal.

Dinții de minte nu sunt complet vestigiali în sensul strict, deoarece pot participa la masticație atunci când sunt sănătoși și corect poziționați. Dar faptul că apar atât de frecvent probleme legate de lipsa spațiului arată că această moștenire dentară nu se mai potrivește întotdeauna cu anatomia omului modern.

Mușchi pe care îi putem pierde fără să observăm

Există și câteva structuri musculare a căror importanță funcțională este redusă. Un exemplu este mușchiul palmar lung, aflat la antebraț. O parte dintre oameni se nasc fără el la unul sau la ambele brațe și, în cele mai multe cazuri, nu observă nicio diferență semnificativă.

Mușchiul este asociat cu mișcările mâinii și ale încheieturii, însă absența lui nu produce de regulă o incapacitate funcțională importantă. Tocmai de aceea, tendonul său poate fi folosit uneori în chirurgia reconstructivă.

Un alt exemplu este mușchiul plantaris, un mușchi subțire din regiunea gambei, considerat mult redus în comparație cu structuri similare mai importante la alte mamifere. Nici aici nu vorbim despre o parte complet inutilă, ci despre o structură care a devenit mai puțin importantă pe parcursul evoluției.

Tuberculul lui Darwin, o mică semnătură a trecutului

Unele persoane au, pe marginea superioară a pavilionului urechii, o mică proeminență. Aceasta poartă numele de tuberculul lui Darwin și este o variație anatomică relativ discretă.

Pentru majoritatea oamenilor, ea trece complet neobservată. Din punct de vedere evolutiv, este interesantă deoarece amintește de forme ancestrale ale pavilionului urechii și de variațiile anatomice moștenite de la strămoșii noștri.

Este un exemplu care arată că trecutul evolutiv nu este ascuns doar în organe mari sau în oase. Uneori, el poate apărea sub forma unei mici particularități anatomice pe care o persoană o poartă toată viața fără să știe că are o poveste veche de milioane de ani.

O „coadă” care apare înainte de naștere

Poate cea mai spectaculoasă poveste se desfășoară înainte chiar să ne naștem. În anumite etape timpurii ale dezvoltării, embrionul uman prezintă o prelungire caudală, asemănătoare unei mici cozi.

Pe măsură ce dezvoltarea continuă, această structură se reduce și este în mare parte resorbită. Rămâne coccisul, despre care am vorbit deja. Procesul nu înseamnă că embrionul uman „trece” prin forme adulte ale strămoșilor săi, o idee simplificată și greșită despre evoluție. Dar dezvoltarea embrionară păstrează, fără îndoială, numeroase mecanisme și structuri moștenite din istoria evolutivă.

Este încă o dovadă că evoluția lasă urme nu doar în anatomia adultului, ci și în modul în care organismul este construit înainte de naștere.

Corpul uman nu este un proiect pornit de la zero

Privind toate aceste exemple, apare o imagine mult mai interesantă decât aceea a unui corp alcătuit exclusiv din piese perfect adaptate prezentului. Evoluția lucrează cu ceea ce există deja. Ea modifică, reduce, păstrează și reutilizează.

De aceea, corpul uman poate fi comparat cu un oraș foarte vechi. Străzi noi sunt construite peste trasee antice, clădiri moderne păstrează fundații vechi, iar unele structuri care și-au pierdut rostul inițial sunt transformate pentru alte utilizări. Coccisul nu mai susține o coadă, apendicele nu mai trebuie privit ca un simplu organ digestiv inutil, iar mușchii urechilor există chiar dacă majoritatea oamenilor nu îi mai folosesc pentru a orienta pavilionul spre sunete.

Aceste structuri vestigiale sunt, prin urmare, mai mult decât niște curiozități anatomice. Ele reprezintă pagini încă vizibile din istoria noastră biologică. Ne amintesc că omul modern nu a apărut independent de trecut, ci este rezultatul unui proces evolutiv extrem de lung, în care fiecare generație a moștenit un corp deja construit și l-a transmis mai departe, ușor modificat.

Data viitoare când simțim pielea de găină, observăm mica faldă din colțul ochiului sau auzim vorbindu-se despre coccis și apendice, merită să privim aceste lucruri altfel. În propriul nostru corp se află încă urme ale unor lumi dispărute și ale unor strămoși care au trăit cu mult înainte ca specia noastră să existe. Iar structurile vestigiale sunt unele dintre cele mai fascinante indicii anatomice că evoluția nu ne-a șters niciodată complet trecutul.

The post 10 structuri vestigiale care arată că evoluția este încă scrisă în corpul nostru appeared first on Info Natura.

Ciuperca zăpezii – alimentul exotic cu potențial pentru sănătate

Florin Mitrea — Fri, 21 Aug 2026 05:00:00 +0000

În bucătăria și medicina tradițională din Asia, ciuperca zăpezii (Tremella fuciformis) este cunoscută de secole, însă în ultimii ani a început să atragă atenția și cercetătorilor occidentali. Aspectul său translucid, aproape gelatinos, ascunde o compoziție bogată în polizaharide și fibre, iar studiile experimentale sugerează că acești compuși ar putea influența procese precum stresul oxidativ, răspunsul imun, metabolismul glucozei și funcționarea microbiotei intestinale.

Totuși, este important de spus de la început că multe dintre aceste efecte sunt încă susținute în principal de cercetări de laborator și pe animale.

Ce este ciuperca zăpezii?

Tramella fuciformis, cunoscută în limba engleză drept „snow fungus”, este o ciupercă albă, gelatinoasă, din familia Tremellaceae. În Asia mai este numită și „ciuperca de argint” sau „ciuperca albă” și este folosită atât ca aliment, cât și în preparate tradiționale.

Corpul fructifer are o formă neobișnuită, alcătuită din numeroase structuri ondulate și translucide care îi conferă aspectul unei mici formațiuni de gheață sau al unor petale gelatinoase. Această consistență nu este întâmplătoare: ciuperca este deosebit de bogată în polizaharide capabile să lege apa.

Din punct de vedere nutrițional, Tremella fuciformis conține polizaharide, fibre alimentare, proteine și aminoacizi, dar și compuși fenolici, flavonoide și cantități variabile de oligoelemente și vitamine din grupul B. Compoziția exactă poate varia în funcție de tulpină, condițiile de cultivare și metoda de analiză.

Ceea ce îi interesează însă cel mai mult pe cercetători sunt polizaharidele din Tremella, cunoscute sub abrevierea TFP (Tremella fuciformis polysaccharides).

Polizaharidele – adevăratele vedete ale ciupercii

Polizaharidele sunt molecule complexe formate din numeroase unități de zaharuri. În cazul ciupercii zăpezii, ele formează o familie foarte diversă de compuși, care diferă prin dimensiune, structură și grad de ramificare.

Cercetările recente au identificat mai multe categorii de polizaharide din Tremella fuciformis, inclusiv heteropolizaharide acide și neutre, oligozaharide și polizaharide provenite din peretele celular sau produse prin fermentație. Masa moleculară a acestor compuși poate varia enorm, de la aproximativ 1.000 la câteva milioane de daltoni.

Această diversitate este importantă deoarece structura unei polizaharide îi poate influența activitatea biologică. Cu alte cuvinte, nu toate extractele de Tremella sunt echivalente și nu putem presupune că efectele observate pentru o fracțiune purificată se vor manifesta în aceeași măsură atunci când consumăm ciuperca ca aliment.

Polizaharidele au însă o proprietate remarcabilă: pot absorbi și reține cantități importante de apă. Tocmai această capacitate a atras atenția cercetătorilor interesați de efectele lor asupra pielii și hidratării.

Antioxidanți și modularea răspunsului imun

Studiile de laborator au arătat că polizaharidele din Tremella fuciformis pot avea activitate antioxidantă. În diferite modele experimentale, acestea au influențat procese asociate stresului oxidativ și producției de specii reactive de oxigen.

Ciuperca conține și compuși fenolici, printre care au fost identificați acizi precum acidul 4-hidroxibenzoic, acidul gentisic și acidul 4-cumaric. Flavonoidele și triterpenoidele contribuie, de asemenea, la interesul biochimic pentru această specie, deși biodisponibilitatea și importanța lor clinică nu sunt încă bine stabilite.

Un alt domeniu de cercetare îl reprezintă sistemul imunitar. În experimente pe celule și animale, polizaharidele din Tremella au modificat activitatea macrofagelor, răspunsurile limfocitelor și producția unor citokine. Aceste rezultate sugerează un posibil efect imunomodulator, dar nu înseamnă că ciuperca poate fi considerată un tratament pentru boli ale sistemului imunitar.

Ce legătură are ciuperca zăpezii cu microbiota intestinală?

Una dintre cele mai interesante direcții de cercetare este relația dintre polizaharidele din Tremella și microbiomul intestinal.

O parte dintre aceste molecule nu este digerată complet în partea superioară a tractului digestiv. Ele pot ajunge în intestin, unde microorganismele le pot fermenta. În studiile experimentale, acest proces a fost asociat cu modificarea compoziției microbiomului și cu creșterea producției de acizi grași cu lanț scurt, molecule importante pentru funcționarea intestinului.

În experimente pe șoareci hrăniți cu o dietă bogată în grăsimi, polizaharidele din Tremella au modificat microbiomul intestinal și unele mecanisme asociate sațietății, inclusiv semnalele hormonale GLP-1 și PYY. Transferul microbiomului de la animalele tratate a reprodus parțial efectul asupra obezității, ceea ce indică un posibil rol al microbiomului în acest mecanism.

Rezultatele sunt interesante, dar trebuie interpretate cu prudență: un efect observat la șoareci nu demonstrează automat un efect similar la oameni.

Poate influența glicemia și metabolismul?

Există și câteva date preliminare provenite din studii clinice. Într-un studiu randomizat controlat publicat în 2024, 56 de persoane supraponderale sau obeze cu prediabet au consumat timp de 12 săptămâni o băutură standardizată pe bază de Tremella fuciformis. Cercetătorii au observat o scădere modestă a hemoglobinei glicozilate HbA1c, de la aproximativ 6,03% la 5,96%, precum și o reducere a circumferinței taliei de aproximativ 1,7 centimetri.

Rezultatul este promițător, dar nu suficient pentru a afirma că ciuperca zăpezii tratează prediabetul sau obezitatea. Studiul a fost relativ mic și a avut o durată scurtă, iar efectele trebuie confirmate prin cercetări mai ample și mai îndelungate.

De altfel, o mare parte din literatura științifică asupra polizaharidelor din Tremella provine încă din experimente pe animale sau celule. O analiză recentă publicată în Frontiers in Nutrition subliniază tocmai necesitatea unor studii clinice mai bine standardizate pentru a stabili ce efecte sunt relevante pentru oameni.

Ciuperca zăpezii și sănătatea pielii

Poate cea mai cunoscută utilizare modernă a ciupercii zăpezii este legată de hidratarea pielii. Polizaharidele din Tremella au o capacitate ridicată de a lega apa și pot forma o peliculă hidratantă la suprafața pielii. Din acest motiv, ele sunt investigate ca ingrediente pentru produse cosmetice și pentru formulări destinate îngrijirii pielii.

În experimente realizate pe fibroblaste umane, polizaharidele din Tremella au redus efectele stresului oxidativ și au fost asociate cu creșterea expresiei proteinei SIRT1 și modificarea unor căi de semnalizare celulară, inclusiv ERK și Akt.

În alte experimente, compușii ciupercii au influențat producerea melaninei și migrarea unor celule implicate în repararea țesuturilor. Au existat, de asemenea, rezultate interesante într-un model experimental de dermatită atopică la șoareci.

Dar aici apare din nou diferența esențială dintre cercetarea de laborator și medicina bazată pe dovezi: aceste rezultate nu demonstrează că administrarea sau aplicarea ciupercii zăpezii previne îmbătrânirea pielii ori vindecă rănile la oameni.

Ar putea avea efecte asupra memoriei?

Un domeniu mai puțin cunoscut, dar surprinzător, este cercetarea privind funcțiile cognitive. Într-un studiu randomizat controlat cu 75 de adulți care prezentau tulburări cognitive subiective, administrarea orală a unei preparări de Tremella fuciformis timp de opt săptămâni, în doze de 600 sau 1.200 mg pe zi, a fost asociată cu îmbunătățiri ale unor măsurători privind memoria de scurtă durată, funcțiile executive și plângerile subiective legate de memorie.

Este un rezultat interesant, însă studiul a fost relativ mic și de scurtă durată. În plus, nu poate fi extrapolat la tratamentul bolilor neurodegenerative precum boala Alzheimer.

Prin urmare, este mai corect să spunem că Tremella este investigată pentru potențialul său neuroprotector, nu că s-a demonstrat că îmbunătățește memoria sau previne demența.

Un aliment promițător, dar nu un medicament miraculos

Popularitatea ciupercii zăpezii se bazează pe o combinație neobișnuită de proprietăți: este comestibilă, bogată în polizaharide, are o capacitate remarcabilă de a reține apa și conține o varietate de compuși bioactivi.

Cercetările din ultimii ani au identificat efecte antioxidante, imunomodulatoare, metabolice și prebiotice în modele experimentale. Unele rezultate clinice preliminare privind funcțiile cognitive și metabolismul sunt de asemenea interesante.

Problema este că aceste dovezi nu sunt încă suficiente pentru a transforma Tremella fuciformis într-un tratament medical. Chiar și studiile care au folosit oameni au investigat preparate standardizate și doze precise, care nu sunt neapărat echivalente cu consumul obișnuit al ciupercii în alimentație.

În plus, diferitele produse pe bază de Tremella – corpuri fructifere, miceliu, produse de fermentație și extracte purificate – pot avea compoziții foarte diferite. Cercetătorii consideră standardizarea acestor produse una dintre principalele provocări pentru viitoarele studii.

Sursa: News Medical

The post Ciuperca zăpezii – alimentul exotic cu potențial pentru sănătate appeared first on Info Natura.

Antidot la intoxicația cu scoici? O broască ne poate sări în ajutor

Florin Mitrea — Sun, 16 Aug 2026 07:00:00 +0000

O echipă de cercetători a făcut un pas important spre dezvoltarea unui antidot pentru intoxicația cu scoici, folosind o proteină produsă în mod natural de broasca-taur americană (Rana catesbeiana). Proteina, numită saxifilină (saxiphilin), funcționează ca un fel de „burete molecular” care captează saxitoxina înainte ca aceasta să ajungă la țintele sale din celulele nervoase. În experimente pe șoareci, o singură administrare a proteinei a fost capabilă să prevină sau chiar să inverseze efectele letale ale toxinei.

Descoperirea, publicată în iulie 2026 în Nature Communications, este cu atât mai interesantă cu cât saxitoxina se numără printre cele mai puternice toxine cunoscute. Ea poate ajunge în organism prin consumul unor moluște contaminate și poate provoca ceea ce medicii numesc intoxicație paralitică cu crustacee și moluște (paralytic shellfish poisoning – PSP).

Saxitoxina, toxina ascunsă în fructele de mare

În anumite condiții, microalgele marine și de apă dulce se pot înmulți rapid, formând ceea ce sunt cunoscute drept „înfloriri algale nocive”. Unele dintre aceste organisme produc saxitoxină, o neurotoxină care poate fi acumulată de organisme filtratoare precum scoicile, midiile și stridiile.

Problema este că moluștele pot concentra toxina fără să prezinte neapărat semne evidente de contaminare. Astfel, consumatorul poate ingera saxitoxina fără să-și dea seama că produsul este periculos.

Toxina acționează asupra canalelor de sodiu dependente de voltaj aflate de pe suprafața celulelor nervoase. Aceste canale sunt esențiale pentru generarea și transmiterea impulsurilor electrice prin sistemul nervos și pentru controlul contracțiilor musculare. Atunci când saxitoxina le blochează, transmiterea semnalelor nervoase este perturbată.

De ce înfloririle algale produc saxitoxină?

De fapt, saxitoxina nu este produsă de înflorirea algală în sine, ci de anumite microorganisme care pot deveni foarte abundente în timpul unei astfel de înfloriri. În mediul marin, principalii producători sunt anumite dinoflagelate, iar în ape dulci pot exista și cianobacterii producătoare de saxitoxină.

Întrebarea interesantă este: de ce ar produce aceste organisme o neurotoxină atât de puternică? Răspunsul nu este încă definitiv stabilit. Cea mai plauzibilă explicație este că saxitoxina face parte dintr-un mecanism de apărare chimică.

Primele simptome pot include greață, furnicături și amorțeală, însă intoxicația severă poate evolua către paralizie musculară și insuficiență respiratorie. În prezent, nu există un antidot specific utilizat în mod obișnuit împotriva saxitoxinei, astfel că tratamentul se bazează în principal pe măsuri de susținere a funcțiilor vitale, inclusiv asistarea respirației și administrarea de oxigen.

Broasca-taur și proteina care „aspiră” toxina

Aici intervine broasca-taur americană. Unele specii de broaște sunt neobișnuit de rezistente la saxitoxină, iar cercetările anterioare au sugerat că această rezistență nu se bazează exclusiv pe modificări ale canalelor de sodiu.

În schimb, animalele produc proteine solubile numite saxifiline, care se leagă cu o afinitate foarte mare de saxitoxină. Cercetătorii le descriu drept „bureți pentru toxine”, deoarece captează moleculele toxice și le împiedică să ajungă la canalele de sodiu.

Proteina studiată în cadrul noului studiu, provenită de la broasca-taur americană, are aproximativ 91 kilodaltoni și dispune de un situs specializat care leagă saxitoxina cu o afinitate extrem de ridicată. Experimentele de laborator au arătat că proteina poate proteja mai multe tipuri de canale de sodiu umane împotriva blocării de către toxină.

Imaginea este simplă, dar elegantă: în loc să încerce să repare efectele toxinei după ce aceasta a blocat celulele nervoase, saxifilina „interceptează” molecula înainte ca aceasta să-și atingă ținta.

Antidotul a funcționat chiar și după administrarea toxinei

Cercetătorii au testat saxifilina în mai multe experimente pe șoareci. Animalele au primit doze letale de saxitoxină, iar proteina a fost administrată fie împreună cu toxina, fie înaintea acesteia, fie la scurt timp după expunere.

Într-unul dintre experimente, șoarecii care au primit saxitoxina fără tratament au prezentat rapid simptome neurologice severe și majoritatea au murit. În schimb, atunci când saxifilina a fost administrată la un minut după toxină, 90% dintre șoareci au supraviețuit până la sfârșitul perioadei experimentale.

Într-un alt experiment, în care toxina și saxifilina au fost administrate împreună, toate cele 10 animale tratate cu proteina au supraviețuit perioadei de observație de cinci ore. Administrarea preventivă a proteinei a avut, de asemenea, un efect puternic: aproximativ 83% dintre șoareci au supraviețuit unei doze letale de saxitoxină.

Mai important, tratamentul nu a influențat doar rata de supraviețuire. Animalele tratate cu saxifilină au prezentat simptome neurologice mult mai reduse, ceea ce sugerează că proteina neutralizează toxina înainte ca aceasta să poată produce efectele sale devastatoare asupra sistemului nervos.

De ce rezultatul este important pentru oameni

Un aspect esențial al studiului este faptul că saxifilina nu este doar eficientă în condiții artificiale de laborator. Cercetătorii au demonstrat că interacțiunea dintre proteină și saxitoxină rămâne stabilă la temperaturi apropiate de cea a corpului mamiferelor. În plus, proteina a reușit să protejeze canale de sodiu umane în experimentele in vitro.

Aceste rezultate oferă argumente pentru dezvoltarea unei terapii destinate oamenilor, dar nu înseamnă că antidotul pentru intoxicația cu scoici este deja disponibil.

Înainte ca saxifilina să poată fi administrată pacienților, cercetătorii trebuie să demonstreze că este sigură și eficientă în organismul uman. Trebuie stabilite doza potrivită, modul de administrare, durata efectului și capacitatea proteinei de a neutraliza diferitele variante ale saxitoxinei întâlnite în natură.

Există însă un motiv pentru optimism. În cazul unei persoane care consumă accidental scoici contaminate, toxina nu este injectată direct în organism, așa cum s-a întâmplat în experimentele pe șoareci. Absorbția este diferită, iar simptomele intoxicației apar de regulă după un interval de timp. Acest lucru ar putea crea o fereastră terapeutică în care un viitor tratament cu saxifilină să poată fi administrat.

Natura ca sursă de antidoturi

Poate cea mai interesantă lecție a acestei cercetări depășește cazul saxitoxinei. Broasca-taur demonstrează cum evoluția poate produce mecanisme moleculare capabile să neutralizeze toxine pe care alte animale le găsesc letale.

Saxifilinele sunt întâlnite la mai multe specii de broaște și broaște râioase, iar cercetările recente arată că aceste proteine pot recunoaște mai multe variante ale saxitoxinei. Un studiu publicat în 2026 a arătat că saxifilina poate lega o gamă largă de derivați ai toxinei, ceea ce ridică posibilitatea dezvoltării unor antidoturi cu spectru mai larg.

Cercetătorii se întreabă acum cât de răspândit este acest principiu în natură. Dacă animalele au evoluat proteine capabile să „captureze” toxine, este posibil ca și alte organisme să ascundă mecanisme similare de rezistență care ar putea fi transformate în instrumente medicale.

În cazul saxitoxinei, descoperirea unei proteine produse de o broască ar putea reprezenta începutul unei noi strategii terapeutice. Un antidot pentru intoxicația cu scoici bazat pe saxifilină nu există încă pentru oameni, dar rezultatele obținute pe șoareci arată că o astfel de terapie este, cel puțin biologic, posibilă.

Uneori, soluția pentru o problemă medicală complexă nu este inventată de la zero în laborator. Ea poate fi deja prezentă în natură, ascunsă în mecanismele de apărare ale unui animal care a învățat, de-a lungul evoluției, cum să supraviețuiască unei toxine letale.

Sursa: Science News

The post Antidot la intoxicația cu scoici? O broască ne poate sări în ajutor appeared first on Info Natura.