Sirius, cunoscută și sub denumirea de Sirius A, este cea mai strălucitoare stea de pe cerul observabil de pe planeta noastră. În limba greacă, denumirea sa înseamnă ”luminos” (”strălucitor”) – o descriere corectă, deoarece doar câteva planete, luna plină și Stația Spațială Internațională o depășesc în strălucire.
Deoarece Sirius este atât de strălucitoare, ea a fost bine cunoscută de către popoarele antice. Însă descoperirea, în anul 1862, a stelei sale pereche, Sirius B, a surprins astronomii. Steaua pe care noi o putem observa cu ochiul liber se numește Sirius A (sau doar Sirius).
Sirius B este de 10.000 de ori mai puțin strălucitoare decât Sirius A, potrivit NASA. Ea este atât de obscură și atât de dificil de observat de pe Pământ, încât astronomii nu i-au putut estima masa decât în 2005, mulțumită Telescopului Spațial Hubble.
Cum să o identificăm pe Sirius?
Sirius este foarte vizibilă pe cerul nopților de iarnă din emisfera nordică, deoarece ea are o luminozitate ridicată sau luminozitate intrinsecă, în comparație cu alte stele, și este relativ aproape de Pământ (la o distanță de 8,6 ani-lumină). Potrivit NASA, Sirius are o masă de două ori mai mare decât cea a soarelui nostru. Dacă ar fi așezată lângă Soare, Sirius ar fi de 20 de ori mai strălucitoare.
Pentru a o găsi pe Sirius, ne putem folosi de Centura lui Orion. Cele trei stele ale Centurii sunt îndreptate în jos spre Sirius, în partea stângă.
Sirius în decursul istoriei
În zilele noastre, Sirius este supranumită ”Steaua Câinelui”, deoarece face parte din Constelația Canis Major. Expresia ”zilele câinelui” se referă la perioada cuprinsă între 3 iulie și 11 august, atunci când Sirius răsare în conjuncție cu Soarele. Anticii credeau că această combinație dintre soare în timpul zilei și steau strălucitoare pe timp de noapte era responsabilă de căldura extremă de la mijlocul verii.
Steaua este prezentă în înregistrările astronomice ale grecilor antici, polinezienilor și ale altor culturi. Egiptenii chiar au mers atât de departe încât și-au bazat calendarul pe data la care Sirius era vizibilă pe cerul estic, cu puțin timp înainte de răsăritul soarelui. Egiptenii au numit-o ”Steaua Nilului”, deoarece se reîntorcea pe cer chiar înainte ca fluviul să se reverse, anunțând astfel venirea apelor mari care le hrăneau pământurile.
În anul 1718, astronomul englez Edmond Halley a descoperit că stelele prezintă o ”mișcare adecvată” unele față de altele. Aceasta înseamnă că stelele, inclusiv Sirius, se deplasează pe cerul nostru cu o mișcare unghiulară previzibilă în raport cu stelele mai îndepărtate.
La mai bine de o sută de ani de la descoperirea lui Halley, în anul 1844, astronomul german Friedrich Wilhelm Bessel a publicat o notă științifică în care descria cum Sirius deviase de la mișcarea prezisă din 1755. Bessel a emis ipoteza că o stea însoțitoare nevăzută a afectat mișcarea lui Sirius. Astronomul american Alvan Graham Clark a confirmat ipoteza lui Bessel în anul 1862, când cercetătorii americani au observat-o pe Sirius B cu ajutorul unui telescop dezvoltat de Clark.
Studierea lui Sirius
Sirius B este o pitică albă, care reprezintă ultimul stadiu observabil al unei stele de masă mică spre medie. Piticele albe pierd treptat din strălucire, până își epuizează tot combustibilul și devin întuncate, transformându-se astfel în pitice negre – stadiul final teoretic din evoluția unei stele. Oamenii de știință studiază piticele albe pentru a înțelege mai bine ciclul stelar. În cele din urmă, soarele nostru va ajunge și el la stadiul de pitică albă.
Masa unei stele este un factor important în evoluția sa, deoarece determină temperatura din centrul stelei și cât de mult timp și cât de fierbinte va arde steaua. Astronomii pot calcula masa unei stele pe baza strălucirii (luminozității) acesteia, dar acest lucru s-a dovedit dificil în cazul lui Sirius B. Luminozitatea lui Sirius A a supraîncărcat observațiile terestre, făcând imposibilă izolarea luminozității reduse a lui Sirius B.
Abia în 2005, când o echipă de astronomi a adunat datele colectate de Telescopul Spațial Hubble, oamenii de știință au reușit să măsoare masa lui Sirius B pentru prima dată, descoperind că masa este de 98% din cea a soarelui nostru.
În aprilie 2018, NASA a lansat satelitul TESS (Transiting Exoplanet Survey Satellite) cu scopul de a descoperi exoplanete care orbitează stelele strălucitoare. Deoarece Sirius este o stea tânără, este puțin probabil să aibă planete în jurul său. TESS a descoperit 66 de exoplanete, potrivit NASA Exoplanet Exploration, dar niciuna în jurul lui Sirius.
Sursa: Space.com