Un nou studiu, realizat de cercetătorii de la Goddard Institute for Space Studies (GISS) al NASA și Universitatea Columbia din New York, susține că supervulcanii și erupțiile lor extreme nu ar răci suprafața Pământului atât de mult pe cât s-a crezut anterior.
În urmă cu circa 74.000 de ani, vulcanul Toba din Indonezia a explodat cu o forță de o mie de ori mai mare decât erupția Muntelui Sf. Elena din 1980. Însă nu se știe cu exactitate ce s-a întâmplat după acest eveniment catastrofal, și anume dacă temperaturile globale s-au redus semnificativ.
Atunci când vine vorba despre cei mai puternici vulcani (supervulcanii), oamenii de știință au emis ipoteza că răcirea globală de după erupție (denumită, uneori, iarnă vulcanică) ar putea reprezenta o amenințare pentru omenire. Studiile anterioare sugerau că s-ar produce o răcire la nivel planetar cu între 2 și 8 grade Celsius. Totuși, noul studiu, publicat în Journal of Climate, a descoperit că această răcire nu va depăși 1,5 grade Celsius, chiar și în cazul celor mai puternice erupții.
Pentru a fi considerată o supererupție, un vulcan trebuie să elibereze peste 1.000 de kilometri cubi de lavă. Astfel de erupții sunt extrem de puternice, dar și extrem de rare. Cea mai recentă supererupție a avut loc în urmă cu peste 22.000 de ani, în Noua Zeelandă. Cel mai cunoscut exemplu este erupția care a spulberat craterul Yellowstone din S.U.A. în urmă cu două milioane de ani.
Supervulcanii emit microparticule
În cadrul studiului, cercetătorii au analizat dimensiunile particulelor microscopice de sulf aruncate la mulți kilometri în atmosferă. În stratosferă (la altitudini între 10 și 50 km), dioxidul de sulf gazos provenit de la vulcani suferă reacții chimice și se condensează în particule lichide de sulfat. Aceste particule pot influența temperatura de la suprafața Pământului în două moduri opuse: pot reflecta lumina solară (producând răcire) sau pot înmagazina energie termică (un gen de efect de seră).
În decursul timpului, acest fenomen de răcire a ridicat semne de întrebare privind modul în care oamenii ar putea inversa efectul de încălzire globală cu ajutorul geoingineriei. Ideea este de a injecta particule de aerosoli în stratosferă pentru a promova un efect de răcire.
Autorii studiului au arătat gradul în care diametrul aerosolilor vulcanici influențează temperaturile de după erupție. Cu cât particulele sunt mai mici și mai dense, cu atât este mai mare capacitatea lor de a bloca lumina solară. Însă estimarea mărimii particulelor constituie o provocare, deoarece supervulcanii din trecut nu au lăsat dovezi fizice palpabile. În atmosferă, mărimea particulelor se modifică pe măsură ce acestea se coagulează și condensează. Chiar și după ce particulele ajung înapoi pe Pământ și sunt conservate în gheață, ele nu lasă dovezi concludente, datorită proceselor de amestecare și compactare.
Simulările ne vin în ajutor
Prin simularea supererupțiilor utilizând particule de mai multe dimensiuni, cercetătorii au ajuns la concluzia că supervulcanii ar putea fi incapabili să modifice semnificativ temperaturile globale, comparativ cu erupțiile majore din timpurile moderne. De exemplu, erupția din 1991 a Muntelui Pinatubo din Filipine a provocat o scădere cu 0,5 grade Celsius a temperaturii globale timp de doi ani.
Luis Millan, expert atmosferic la Jet Propulsion Laboratory al NASA, spune că misterul răcirii cauzate de supererupții trebuie studiat în continuare. Sunt necesare comparații mai cuprinzătoare ale modelelor, precum și mai multe studii de laborator și modele privind factorii care determină dimensiunile particulelor de aerosoli vulcanici. De aceea, injectarea de aerosoli în stratosferă pentru a răci planeta este foarte departe de a deveni în opțiune viabilă, conchide Millan.
Sursa: EarthSky