În cea mai mare parte a lumii, plantarea de copaci înseamnă stocarea unei cantități mai mari de carbon și reducerea încălzirii globale. Aceasta este ideea din spatele propunerilor recente de plantare a mai multor copaci în Alaska, Groenlanda și Islanda. Însă un studiu publicat în Nature Geoscience susține că plantarea arborilor nu este o soluție climatică la latitudinile nordice înalte. De fapt, ar face mai mult rău decât bine.
Dacă ne dorim să atenuăm schimbările climatice, atunci este imperativ să ne reducem emisiile de gaze cu efect de seră în atmosferă. Totuși, alte componente ale sistemului planetar pot influența semnificativ dacă aceste intervenții vor avea efectele scontate.
Una dintre aceste componente este albedoul – cât de multă radiație solară este reflectată înapoi în spațiu de către suprafața planetei. La latitudinile nordice înalte, suprafața terenului este acoperită cu zăpadă multe luni din an. Zăpada este albă, motiv pentru care ea reflectă circa trei sferturi din energia solară, deci are un albedo ridicat.
Arborii și vegetația înaltă pătrund prin pătura de zăpadă și întunecă suprafața Pământului, scăzându-i albedoul și ducând la topirea unei cantități mai mari de zăpadă. În nordul îndepărtat, efectul de încălzire al albedoului scăzut dat de arbori depășește efectul de răcire dat de stocarea carbonului în biomasa arborilor prin absorbția dioxidului de carbon din atmosferă. Cu alte cuvinte, luând în vedere albedoul și stocarea carbonului, plantarea de copaci în nordul îndepărtat ar putea duce la încălzirea climatului.
În timpul iernii, cea mai mare parte a Canadei, Alaskăi, Rusiei și Scandinaviei este acoperită cu zăpadă. | Foto: NASA
Carbonul din sol, eliberat în atmosferă
Iar lucrurile nu se opresc aici. Carbonul din Arctica se află predominant în sol. În solul din Arctica există mai mult carbon decât în toți arborii de pe Pământ, inclusiv cei din pădurile tropicale umede. Creșterea arborilor în Arctica ar putea elibera în atmosferă o parte din acest carbon.
Motivul este faptul că, chiar și în scenariul în care plantarea copacilor se face cu o minimă perturbare a solului, creșterea arborilor eliberează prin rădăcini mici cantități de zaharuri. Acestea furnizează microbilor din apropiere suficientă energie pentru degradarea carbonului din sol acumulat timp de milenii. Procesul prin care carbonul vechi din sol este eliberat prin adăugarea de carbon nou (prin rădăcini) poartă denumirea de efect de amorsare.
Rezultatul inevitabil al unei împăduriri a zonei arctice este eliberarea unor cantități însemnate de carbon din sol în atmosferă. Aceasta reprezintă o contribuție inacceptabilă la gazele cu efect de seră atmosferice într-o perioadă în care sunt necesare reduceri.
Pădurile din nordul îndepărtat mai au tendința de a fi perturbate și de alți factori. De exemplu, incendiile de vegetație ard o mare parte a pădurii boreale la fiecare câteva decenii. Iar ceea ce rămâne nears este afectat de insecte și fenomene meteorologice extreme. Toate aceste riscuri vor crește dacă Arctica se va încălzi.
Managementul intensiv al pădurilor ar putea atenua o parte din aceste riscuri, însă un astfel de management nu este fezabil la scară mare în zone îndepărtate.
În cele din urmă, în afară de efectele climatice, împăduririle de la latitudini mari ar putea afecta biodiversitatea arctică și stilul de viață tradițional al comunităților locale.
Nu putem păcăli Pământul
Așadar, inițiativele de plantare a copacilor în Arctica nu ar trebui prezentate ca o soluție la schimbările climatice.
Nu este prima dată când vedem că creditele de carbon sunt tranzacționate fără prea multă diligență, permițând inițiativelor să prospere, în ciuda faptului că nu fac nimic pentru a ajuta la atenuarea schimbărilor climatice. Întrucât nu vom păcăli sistemul Pământului, ci doar pe noi înșine, trebuie urgent să ne îmbunătățim contabilizarea efectelor globale asupra climei ale intervențiilor noastre.
Cu toate acestea, există soluții climatice viabile bazate pe natură în Arctica și în regiunile înconjurătoare. De exemplu, populațiile durabile de erbivore mari, cum ar fi renii sau boii mosc, pot contribui efectiv la răcirea climei.
Acest lucru se poate întâmpla atât direct, prin erbivorele menținând peisajele de tundră deschise, cât și indirect, prin efectele erbivorelor care caută hrană în zăpadă și îi scad capacitatea de izolare și ajută la reducerea temperaturii solului. Erbivorele mari reduc, de asemenea, pierderea biodiversității determinate de climă în ecosistemele arctice și rămân o resursă alimentară fundamentală pentru comunitățile locale.
Încă nu înțelegem totul despre modul în care aceste animale mari afectează ecosistemele, dar dovezile care susțin eficacitatea lor sunt mai solide decât cele ale multor inițiative de atenuare a climei finanțate din belșug. În cele din urmă, totuși, orice soluție bazată pe natură trebuie să fie condusă de comunitățile din nordul îndepărtat, care trăiesc în prima linie a schimbărilor climatice.
Sursa: The Conversation