Dezbaterea globală despre cum să navigăm prin criza climatică se concentrează adesea pe angajamente la nivel înalt și pe îndeplinirea obiectivelor naționale. Cu toate acestea, concentrarea asupra acestor rezultate tehnice ascunde o problemă mai profundă, care face ca acțiunile climatice să fie insuficiente.
Această problemă este miopia ecologică: tratarea schimbărilor climatice ca pe o singură problemă printre multe altele, mai degrabă decât ca pe un semn al unei perturbări mai ample a sistemului terestru. Aceasta îngustează modul în care înțelegem riscul și permite politicii, afacerilor și vieții de zi cu zi să continue ca și cum stabilitatea planetară ar putea fi încă considerată de la sine înțeleasă.
Pe fundalul unui Amazon care se usucă și arde, summitul ONU privind clima din Brazilia din noiembrie 2025 a arătat de ce acest mod de a privi lucrurile nu mai funcționează.
Miopia ecologică interpretează schimbările climatice ca pe o problemă de mediu convențională, mai degrabă decât ca pe una planetară. Presupune că clima se află într-un plan etichetat „mediu” sau „sustenabilitate”, în timp ce restul vieții sociale și economice se află în planuri separate. Dar aceasta este o abordare mioapă.
Geoecologia politică – o abordare care consideră politica inseparabilă de sistemele ecologice ale Pământului – oferă o modalitate de a înțelege ce omite aceasta. Ideea este că politica și ecologia nu pot fi separate, deoarece societățile moderne sunt integrate în sistemul Pământului prin utilizarea energiei, schimbarea terenurilor și infrastructurile industriale. Aceste conexiuni modelează riscurile și inegalitățile climatice, dar rămân în mare parte invizibile.
În discuțiile purtate între mulți oameni, căldura record sau inundațiile sunt încă descrise ca vreme ciudată, mai degrabă decât recunoscute ca semne ale unei clime în schimbare ce afectează prețurile alimentelor și sănătatea publică. Companiile anunță planuri net-zero, dar extind își activitățile care generează noi emisii.
Între timp, guvernele lasă responsabilitatea în seama ministerelor mediului, chiar dacă principalii factori se află în domeniul finanțelor sau al securității.
Ultimii zece ani au fost cei mai fierbinți din istorie. Amazonul, gazda summitului ONU privind clima din acest an, se confruntă cu secete atât de severe încât perturbă transportul fluvial și modelele de precipitații în toate cele două Americi. Aceste evoluții nu sunt izolate. Ele reflectă o presiune crescândă asupra sistemului terestru.
Societățile moderne uită, de asemenea, că prosperitatea lor se bazează pe un proces fizic simplu: arderea lucrurilor. Civilizația contemporană a fost construită în jurul arderii, de la cărbune și petrol la gazele naturale care alimentează locuințele și industriile.
Acest lucru a transformat umanitatea într-o forță planetară de perturbare, remodelând atmosfera, oceanele și ecosistemele de care depinde toată viața.
Totuși, miopia ecologică face dificilă reacția guvernelor și instituțiilor cu urgența necesară. Atunci când clima este tratată ca un sector, acțiunea este canalizată către canale înguste, cum ar fi obiectivele de emisii sau piețele de carbon, în timp ce forțele mai profunde care remodelează planeta continuă în mare parte necontrolate. Utilizarea terenurilor, infrastructura combustibililor fosili și lanțurile globale de aprovizionare rămân factorii structurali ai destabilizării.
O lentilă planetară
Un remediu pentru miopia ecologică necesită utilizarea lentilei planetare oferite de geoecologia politică. Aceasta pleacă de la o premisă simplă: toate lucrurile de care depind oamenii, inclusiv energia, apa, hrana și sănătatea, este încorporat în sistemul terestru.
Privirea prin această lentilă schimbă prioritățile. Politica climatică devine inseparabilă de politica economică și socială. Obiectivele privind emisiile sunt legate de utilizarea terenurilor și de infrastructură, precum și de ceea ce produc și construiesc societățile.
Sistemele de cunoștințe indigene și locale sunt recunoscute ca surse esențiale de reziliență. Protejarea ecosistemelor precum Amazonul este înțeleasă ca protejarea proceselor care susțin precipitațiile și stabilitatea regională.
Această perspectivă reflectă ideile din cercurile de cercetare și politici privind guvernanța planetară, care nu este pur și simplu o guvernanță globală la o scară mai mare. Se concentrează pe modul în care societățile pot guverna în limite ecologice și ca răspuns la feedback – efectele de domino pe care sistemul terestru le trimite înapoi pe măsură ce condițiile se schimbă – mai degrabă decât gestionarea climei ca pe o problemă externă.
De exemplu, scăderea debitelor râurilor care amenință hidroenergia sau inundațiile severe care perturbă producția și transportul de alimente arată cum schimbările sistemului terestru se răspândesc în toate sectoarele, nu doar în politica climatică.
A vedea mai clar este primul pas către o acțiune mai înțeleaptă.
Provocarea centrală nu este doar reducerea emisiilor. Este vorba de regândirea modului în care societățile înțeleg și își organizează relația cu Pământul viu și de depășirea miopia ecologică în narațiunile media, designul instituțional și alegerile economice.
Pădurea Amazoniană este adesea descrisă ca fiind plămânii planetei. Este, de asemenea, o oglindă care arată cât de strâns legată este viața umană de sistemul terestru mai larg și cât de vulnerabil a devenit acest sistem. Acum este momentul să folosim această oglindă pentru a combate miopia noastră ecologică.
Sursa: The Conversation