În fiecare zi, undeva deasupra unui ocean sau a unui continent nelocuit, un satelit Starlink își încheie existența. Nu este un eveniment spectaculos pentru cei de pe sol – nici măcar vizibil, de cele mai multe ori. Structura sa, concepută inițial pentru a aduce internetul în cele mai izolate colțuri ale lumii, se dezintegrează în câteva secunde, mistuită de frecarea cu straturile dense ale atmosferei. Este un fenomen devenit rutină pentru compania lui Elon Musk: satelitul vechi dispare, iar altul, mai nou, îi ia deja locul pe orbită.
Dar tocmai această rutină – repetată de sute de ori pe an – a început să atragă atenția unor cercetători care privesc dincolo de spectacolul reintrării și se întreabă ce se întâmplă, din punct de vedere chimic, la altitudinea unde satelitul se descompune în particule fine, invizibile ochiului liber.
Cifrele din spatele declinului orbital
De două ori pe an, SpaceX este obligată să raporteze Comisiei Federale de Comunicații a Statelor Unite (FCC) stadiul constelației sale satelitare. Cel mai recent astfel de document, depus pe 1 iulie, dezvăluie un tablou detaliat al ritmului de reînnoire a flotei: între decembrie 2025 și mai 2026, un total de 260 de sateliți s-au dezintegrat complet în atmosferă. Dintre aceștia, 176 aparțineau primei generații de sateliți, iar restul de 84 erau modele mai noi.
Cifra depășește ușor pragul înregistrat în semestrul anterior – iunie–noiembrie 2025 – când 218 sateliți au reintrat în atmosferă. Mai mult, alți 349 de sateliți au fost scoși din serviciul activ în același interval, urmând ca și ei să împărtășească, în curând, aceeași soartă.
Această ritmicitate nu este întâmplătoare. Fiecare satelit Starlink are o durată de funcționare planificată de aproximativ cinci ani, după care este dezafectat. Odată cu extinderea constelației – care a depășit deja pragul de 10.000 de exemplare lansate – SpaceX se vede uneori nevoită să retragă patru sau chiar cinci sateliți într-o singură zi. Cel mai intens interval rămâne, potrivit datelor disponibile, perioada decembrie 2024 – mai 2025, când 472 de unități au părăsit orbita prin ardere atmosferică – cel mai ridicat total semestrial înregistrat până acum.
Un alt reper independent vine din partea astronomului Jonathan McDowell, care își ține propriile statistici orbitale, separat de cele ale companiei. Conform calculelor sale, numărul total de sateliți Starlink distruși deliberat prin reintrare a ajuns deja la 1.344.
Norul invizibil din stratosferă
Aici intervine întrebarea centrală a acestei povești: ce se întâmplă cu materialul unui satelit atunci când acesta se „arde” în atmosferă? Răspunsul, sugerat de un studiu preprint publicat pe arXiv – ale cărui concluzii nu au trecut încă printr-un proces de recenzare (peer review) – este că acest proces eliberează gaze și particule care ar putea afecta echilibrul chimic fragil al stratului de ozon. Autorii preprintului cer, în mod explicit, ca fenomenul să fie studiat mai amănunțit.
Îngrijorarea nu este nouă. Încă din 2024, o echipă de cercetători de la Universitatea din California de Sud (USC) publicase, în revista cu recenzare științifică Geophysical Research Letters, o analiză mai amplă a acestui proces. Concluzia lor: dacă toate constelațiile de sateliți planificate ar fi desfășurate integral, emisiile anuale de oxid de aluminiu rezultate din arderea acestora la reintrarea în atmosferă ar putea depăși 360 de tone pe an. Particulele fine de oxid de aluminiu, arată studiul, ar putea rămâne suspendate în stratosferă timp de zeci de ani, accelerând treptat degradarea stratului de ozon – acel scut invizibil care filtrează radiația ultravioletă dăunătoare provenită de la Soare.
Este o imagine tulburătoare tocmai prin discreția ei: nu un eveniment unic și dramatic, ci o acumulare lentă, continuă, de particule metalice fine, dispersate la altitudini unde omul nu poate interveni direct.
Reglementare sau dereglementare?
Pe fondul acestor semnale de alarmă științifice, mai mulți experți cer autorităților americane realizarea unei evaluări de mediu complete asupra practicii de a lăsa sateliții să ardă în atmosferă la finalul ciclului lor de viață. Paradoxal însă, direcția în care se îndreaptă chiar reglementatorul – FCC – pare a fi exact opusă: comisia intenționează să scutească Starlink și alte constelații mari de sateliți tocmai de la o astfel de evaluare de mediu.
Motivația oficială invocată de autoritate ține de menținerea poziției de lider a Statelor Unite în industria spațială globală – un argument geopolitic și economic care intră, cel puțin la nivel de principiu, în tensiune cu precauția științifică cerută de cercetătorii citați mai sus.
Între timp, flota Starlink continuă să crească, iar odată cu ea crește și amploarea anuală a retragerilor de sateliți din orbită – și, implicit, a arderilor atmosferice care alimentează această dezbatere.
O concluzie deschisă
Povestea sateliților Starlink care ard deasupra capetelor noastre este, în esență, o poveste despre un compromis încă neevaluat pe deplin: beneficiile conectivității globale, pe de o parte, și costurile de mediu, greu de cuantificat și încă disputate științific, pe de altă parte. Studierea impactului aluminei stratosferice asupra ozonului se află abia la început, iar diferența dintre un studiu preliminar, nerecenzat, și unul publicat într-o revistă cu prestigiu precum Geophysical Research Letters arată cât de fragilă este, deocamdată, baza de dovezi pe care se sprijină întreaga dezbatere.
Ceea ce rămâne cert este ritmul: mii de sateliți lansați, sute retrași anual, iar cerul – atât cel vizibil, cât și cel invizibil, chimic, al stratosferei – continuă să se transforme sub ochii unei omeniri abia începând să pună întrebările corecte.
Sursa: Universe Magazine