Cu ajutorul rachetelor de astăzi, o călătorie spre Planeta Marte ar dura destul de mult timp – circa 9 luni. Motivul este faptul că un motor de rachetă obișnuit arde combustibil și oxigen (la fel ca motorul unui autovehicul), iar acest proces nu este foarte eficient. Problema fundamentală este faptul că racheta trebuie să-și transporte atât combustibilul, cât și agentul de oxidare (oxigenul), deoarece în spațiu nu există suficient aer pentru susținerea combustiei.
Acest lucru creează un cerc vicios: cu cât se transportă mai mult combustibil pentru a călători mai repede, cu atât mai grea devine racheta, ceea ce necesită mai mult combustibil pentru a o accelera. Pentru a zbura mai repede, ar fi necesare cantități enorme de combustibil, făcând racheta incredibil de costisitoare și de grea. Sistemele de propulsie chimică actuale sunt foarte aproape de limita lor teoretică, existând puțin loc pentru îmbunătățirea eficienței lor.
În timp ce finanțarea NASA a fost redusă semnificativ de către administrația Trump, mai ales în privința programelor de propulsie nucleară termică și propulsie nucleară electrică, oamenii de știință de la Agenția Spațială Europeană (ESA) studiază și ei propulsia nucleară. Conceptul este următorul: în loc de a arde combustibil și oxigen, un reactor nuclear încălzește un agent de propulsie, precum hidrogenul; apoi acest agent de propulsie supraîncălzit este orientat către duzele rachetei, împingând-o înainte. Această metodă este mult mai eficientă decât propulsia chimică.
Rachetele cu propulsie nucleară oferă o serie de avantaje-cheie, cum ar fi reducerea la jumătate a timpului de călătorie până la Marte – de la 9 luni la 4-5 luni. Câștigul în eficiență se datorează faptului că reactoarele nucleare produc semnificativ mai multă energie pe unitatea de combustibil comparativ cu reacțiile chimice.
În mod surprinzător, astronauții ar primi o doză mai redusă de radiații în timpul acestor călătorii mai scurte, chiar dacă motorul însăși emite radiații. Acest lucru se întâmplă deoarece călătorii spațiali sunt constant bombardați cu radiații cosmice în timpul călătoriei, iar înjumătățirea timpului de călătorie reduce expunerea totală. Motoarele cu propulsie nucleară sunt potrivite pentru navele spațiale mari, care trebuie să accelereze și să încetinească rapid, perfecte pentru misiunile spre Marte și Lună.
Din considerente ce țin de siguranță, reactorul nuclear pornește doar după ce racheta este departe de Pământ, pe o orbită sigură. Înainte de activare, combustibilul de uraniu are o radioactivitatea foarte redusă și nu este toxic. Echipajul este protejat de numeroase scuturi antiradiații în timpul reprizelor mai scurte de două ore în care funcționează reactorul nuclear. Reactorul nu este proiectat să se reîntoarcă în atmosfera Pământului.
Cercetătorii au petrecut peste un an pentru a analiza această tehnologie și au ajuns la concluzia că este fezabilă pentru dezvoltarea pe termen lung. Cu toate acestea, mai sunt multe de făcut, inclusiv testarea în laborator a reactorului fabricat din ceramică și metal, construirea unor facilități de testare sigure și rezolvarea altor probleme tehnice (cum ar fi sistemul de pornire a reactorului nuclear).
Propulsia nucleară termică ar putea revoluționa călătoria spațială, făcând misiunile către Lună și Marte mult mai rapide și mai practice. Tehnologia este promițătoare și aparent sigură, însă mai sunt necesari mulți ani pentru dezvoltarea sa, înainte de a vedea o navă spațială cu propulsie nucleară îndreptându-se spre Planeta Marte.
Sursa: Universe Today