În vastitatea Sistemului Solar, Venus ocupă un loc aparte – o planetă care, deși similară în dimensiuni și compoziție cu Pământul, s-a transformat într-un infern sticlos și arzător. Cunoscută încă din antichitate, planeta Venus a fost venerată drept zeiță a frumuseții, strălucind ca „steaua dimineții” sau „steaua serii”. Dar dincolo de mituri, povestea științifică a acestei planete este una a contrastelor dramatice: o lume născută din aceleași procese cosmice ca și Pământul, dar condamnată la o soartă foarte diferită.
Studierea lui Venus nu este doar o chestiune de curiozitate științifică. Planeta reprezintă un „laborator natural” pentru înțelegerea efectului de seră și a evoluției climatului planetar. Într-un sens profund, studiul lui Venus ne oferă o privire asupra propriului nostru viitor: dacă procesele de încălzire globală ar scăpa de sub control, Pământul ar putea, teoretic, urma o traiectorie climatică similară.
De asemenea, compararea compoziției chimice și a proceselor geologice de pe Venus și Pământ ajută la rafinarea modelelor privind formarea planetelor stâncoase – inclusiv a exoplanetelor descoperite în jurul altor stele.
Formarea planetei Venus
Venus s-a format, asemenea celorlalte planete terestre, acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, în urma coliziunilor și agregării de particule de praf și roci în discul protoplanetar care înconjura Soarele tânăr. În primele sute de milioane de ani, planeta era probabil acoperită de un ocean de magmă, rezultat al energiei degajate în timpul impacturilor și al diferențierii interne. Pe măsură ce acest ocean s-a răcit, elementele mai grele (precum fierul) s-au scufundat spre centru, formând un nucleu metalic, în timp ce mineralele silicioase au format mantaua și crusta.
La început, Venus și Pământul erau probabil foarte asemănătoare: aveau atmosfere primitive, oceane în formare și o activitate vulcanică intensă. Cu toate acestea, micile diferențe – o distanță mai mică față de Soare și o rotație neobișnuită – au determinat o evoluție radical diferită a climei și a atmosferei venusiene.
Evoluția geologică și atmosferică
Venus se află la doar 108 milioane de kilometri de Soare, ceea ce înseamnă că primește de aproape două ori mai multă energie solară decât Pământul. Acest lucru a dus, în timp, la o evaporare accentuată a apei de la suprafață. Vaporii de apă, un gaz cu efect de seră extrem de puternic, au contribuit la creșterea temperaturii, declanșând un efect de seră galopant. Astfel, odată ce oceanele au dispărut, dioxidul de carbon eliberat din rocile planetei a rămas captiv în atmosferă, amplificând și mai mult încălzirea.
Astăzi, atmosfera lui Venus este alcătuită în proporție de 96% din dioxid de carbon și aproximativ 3% azot, cu urme de acid sulfuric și alte gaze. Presiunea la sol este de circa 92 de atmosfere – echivalentul presiunii resimțite la 900 de metri sub apă pe Pământ – iar temperatura atinge 460°C, suficient pentru a topi plumbul. Norii denși de acid sulfuric reflectă mare parte din lumina solară, motiv pentru care planeta pare atât de strălucitoare atunci când este observată de pe Pământ.
Suprafața planetei, cartografiată cu ajutorul radarului, este dominată de vaste câmpii vulcanice, lanțuri montane și cratere de impact. Se estimează că aproximativ 80% din suprafața lui Venus este acoperită de formațiuni vulcanice. Printre cele mai mari structuri se numără Maxwell Montes – un lanț muntos mai înalt decât Everestul – și Maat Mons, un vulcan care ar putea fi încă activ. Date recente obținute de sonda Magellan sugerează existența unor modificări recente ale suprafeței, ceea ce indică o posibilă activitate vulcanică actuală.
O lume a contrastelor fizice
Venus are un diametru de 12.104 km, doar cu 5% mai mic decât al Pământului, și o masă de 81% din cea terestră. Totuși, rotația sa este extrem de lentă: o zi venusiană durează 243 de zile pământene, iar sensul de rotație este retrograd – planeta se rotește în direcția opusă celei în care orbitează Soarele. Aceasta înseamnă că Soarele răsare la vest și apune la est, invers față de ceea ce se întâmplă pe Pământ. În plus, diferența de temperatură între zi și noapte este minimă, datorită atmosferei dense care distribuie uniform căldura.
În ciuda condițiilor ostile de la sol, atmosfera superioară a lui Venus prezintă un interes deosebit pentru cercetători. La altitudini de 50–60 km, presiunea și temperatura sunt comparabile cu cele de la suprafața Pământului, ceea ce a generat ipoteze despre posibilitatea existenței unor forme de viață microbiană în nori. În 2020, o echipă internațională a anunțat detectarea fosfinei (PH₃) – un gaz care, pe Pământ, este asociat în principal cu activitatea biologică – însă descoperirea rămâne controversată și nu a fost confirmată definitiv.
Primele observații și descoperiri
Venus este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind vizibilă cu ochiul liber și menționată în scrieri mesopotamiene, egiptene și grecești. Totuși, abia odată cu inventarea telescopului, în secolul al XVII-lea, astronomii au început să-i descopere natura reală. Galileo Galilei a observat, în 1610, fazele planetei, similare celor ale Lunii – dovadă că Venus orbitează în jurul Soarelui și nu al Pământului. Această descoperire a oferit una dintre primele confirmări directe ale modelului heliocentric propus de Copernic.
Explorarea robotică a planetei Venus
Explorarea planetei Venus a început în plin context al Războiului Rece, când Uniunea Sovietică și Statele Unite concurau pentru supremație spațială.
Prima misiune reușită care a ajuns la Venus a fost Venera 7 (URSS), în 1970, devenind prima sondă care a transmis date de pe suprafața unei alte planete. Deși semnalul a fost slab și a durat doar 23 de minute, Venera 7 a confirmat condițiile extreme de la sol. Ulterior, misiunile Venera 9 și Venera 10 (1975) au trimis primele imagini de la suprafața planetei, dezvăluind un peisaj stâncos, luminat difuz de cerul portocaliu.
În anii 1980, sonda americană Pioneer Venus a orbitat planeta și a furnizat date detaliate despre structura atmosferică. Însă cea mai completă cartografiere a fost realizată între 1990 și 1994 de sonda Magellan (NASA), care a utilizat radarul pentru a pătrunde prin norii opaci ai planetei. Rezultatele au revoluționat cunoașterea topografiei venusiene, oferind o imagine completă a suprafeței.
În ultimele decenii, interesul pentru Venus a fost reînnoit. Misiunea europeană Venus Express (ESA), lansată în 2005, a studiat detaliat atmosfera, identificând fenomene dinamice complexe, precum „superrotația” atmosferei – o circulație globală care face ca aerul să înconjoare planeta de 60 de ori mai rapid decât se rotește ea însăși.
Mai recent, sonda japoneză Akatsuki (lansată în 2010) a monitorizat clima venusiană, analizând structurile norilor și variațiile termice (sonda și-a încheiat misiunea recent, după ce JAXA a pierdut legătura cu aceasta). NASA a anunțat, la rândul său, două viitoare misiuni: DAVINCI+ (Deep Atmosphere Venus Investigation of Noble gases, Chemistry, and Imaging) și VERITAS (Venus Emissivity, Radio Science, InSAR, Topography, and Spectroscopy), programate pentru sfârșitul anilor 2020. Prima va studia compoziția chimică a atmosferei inferioare și procesul de formare a planetei, iar a doua va cartografia suprafața cu o precizie fără precedent, pentru a înțelege mai bine activitatea geologică.