Nebuloasele nu sunt numai nori masivi de praf cosmic, hidrogen, heliu și plasmă, ci și reprezintă și adevărate „incubatoare stelare” – locuri unde se formează stelele. Iar timp de secole, galaxiile îndepărtate au fost confundare cu acești nori masivi.
Oamenii de știință știu că spațiul cosmic nu este un vid total. De fapt, el este format din gaze și particule de praf denumite generic mediu interstelar. Aproximativ 99% din mediul interstelar este alcătuit din gaze, iar circa 75% din masa sa este reprezentată de hidrogen, restul de 25% fiind heliu.
Gazul interstelar este format parțial din atomi și molecule neutre, dar și din particule încărcate electric (plasmă), cum sunt ionii și electronii. Acest gaz este extrem de diluat, având o densitate medie de un atom pe centimetru cub. Prin contrast, atmosfera Pământului are o densitate de aproximativ 30 de cvintilioane (3 înmulțit cu 10 urmat de 19 zerouri) de molecule pe centimetrul cub, la nivelul mării.
Chiar dacă gazul interstelar este foarte dispersat, cantitatea de materie se acumulează pe distanțele vaste dintre stele. Astfel, forța de atracție gravitațională dintre nori devine suficient de puternică pentru ca materia să se acumuleze și să se concentreze pentru a forma stelele și sistemele planetare.
Formarea nebuloaselor
O nebuloasă se formează atunci când porțiuni ale mediului interstelar suferă un colaps gravitațional. Atracția gravitațională face ca materia să se aglomereze, formând regiuni cu densitate din ce în ce mai mare. Pornind de aici, în centrul materiei intrate în colaps se formează stelele, ale căror radiații ultraviolete ionizante fac ca gazul înconjurător să devine vizibil la lungimi de undă optice.
Majoritatea nebuloaselor au dimensiuni vaste, măsurând sute de ani-lumină în diametru. Deși sunt mai dense decât spațiul din jurul lor, numeroase nebuloase sunt mult mai puțin dense decât orice vid creat în mediul de pe planeta noastră. De fapt, un nor nebular de mărimea Pământului ar conține materie cu masa de doar câteva kilograme.
Clasificarea nebuloaselor
Obiectele cosmice care pot fi denumite nebuloase sunt împărțite în patru clase majore. Majoritatea acestora sunt nebuloase difuze, ceea ce înseamnă că ele nu au granițe bine definite. Aceste nebuloase pot fi împărțite în alte două subclase, în funcție de comportamentul lor în lumină vizibilă – nebuloase de emisie și nebuloase de reflexie.
Nebuloasele de emisie emit radiații de linie spectrală din gazele ionizate și sunt adesea denumite regiuni HII, deoarece ele sunt compuse predominant din hidrogen ionizat. Pe de altă parte, nebuloasele de reflexie nu emit cantități semnificative de lumină vizibilă, dar totuși sunt strălucitoare deoarece ele reflectă lumina stelelor din jur.
Mai există nebuloase denumite nebuloase întunecate, nori opaci care nu emit radiații vizibile și nu sunt iluminați de stele, dar blochează lumina obiectelor strălucitoare din spatele lor. La fel ca nebuloasele de emisie și de reflexie, nebuloasele întunecate sunt surse de emisii în infraroșu, în principal datorită prezenței prafului în interiorul lor.
Unele nebuloase se formează în urma exploziei supernovelor și sunt denumite rămășițe de supernove. În acest caz, stelele cu viața scurtă suferă o implozie a nucleului lor și își expulzează straturile exterioare. Această explozie lasă în urmă „rămășițe” sub forma unui obiect compact – o stea neutronică – și a unui nor de gaz și praf ce sunt ionizate de energia exploziei.
O altă clasă de nebuloase sunt nebuloasele planetare, care implică o stea de masă mică aflată în stadiul final al vieții sale. În acest caz, steaua devine gigantă roșie și își pierde lent straturile exterioare. După ce steaua și-a pierdut suficientă materie, temperatura sa crește, iar radiația ultravioletă pe care o emite ionizează materia din vecinătate aruncată de stea.
Iată câteva exemple de nebuloase bine cunoscute: Nebuloasa Crabul, Nebuloasa Acvila, Nebuloasa Orion, Nebuloasa Pelicanul, Nebuloasa Inelul, Nebuloasa Rozeta.
Sursa: Universe Today